Interview: A Common Photograph of a Romanian Woman / Interviu: O fotografie normală pentru o româncă

Interviu părinte P2

Intervievator:  Vârsta dumneavoastră?

P2: 69 de ani.

Intervievator: Câți copii aveți plecați în străinătate?

P2: Un copil am. O fată, una singură, plecată în Italia, la Firenze. Plecată de mult timp.

Intervievator: De câți ani este plecată?

P2:  Are o fată care are 21 și fata… întâia și a doua a făcut-o aici, la Craiova, iar clasa a treia în Italia. A făcut școala acolo, va să zică, câți ani avea, de la 8 ani până la 21. Vreo 13 ani, nu?

Intervievator: Cam așa 12, 13 ani.

P2: 12-13 ani, da.

Intervievator: Mai aveți alți copii rămași în țară?

P2: Nu. Ea e singurul copil al meu și are doi copii. Una cu un român de-aicea… Și are un băiat de 8 ani cu un italian.

Intervievator: Ok. Este căsătorită acolo cu un italian.

P2: Da.

Intervievator: De câți ani este căsătorită?

P2: Eu știu, sunt vreo șapte ani, că știu că a făcut copilul, l-a botez și pe urmă s-au cununat. Ea… voia să mai tărăgăneze așa cu cununia, că scăpase dintr-un divorț, dar părinții, ei toți, s-au hotărât că așa e frumos.

Intervievator: Să fie împreună, să…

P2: Sigur că da, așa sunt… Ei sunt dintr o familie foarte respectabilă acolo… El. Bine închegată, familia unită și… nu… Au vrut toate să aibă rostul lor.

Intervievator: Cu ce se ocupă ei acolo?

P2: Ea e… lucrează la un azil de bătrâni, dar mai mare așa. Un fel de, nu știu ce, asistentă, eu știu ce e acolo… lucrează de mulți ani. Și el are afaceri.

Intervievator: Am înțeles. Aveți vreo poză cu fiica dumneavoastră pe care o țineți aproape? Sau acum folosiți telefonul?

P2: Eu am telefon de-ăla vechi, nu am de-ăsta, că nu știu, că mi-aș fi cumpărat și eu unul. Dar nu știu, sunt anti… Nu știu, am unul de… vai de mama lui, cred că… cât de curând… Nu știu, că mi-aș fi luat, că vreau să vorbesc și eu cu ei, să îi văd. Vorbim foarte des la telefon. Dar eu, de când am ieșit la pensie, că a fost… am ieșit în 2006, că a fost cu anticipatele. Și eu am avut foarte multă [experiență în muncă]… multă, bineînțeles, că am lucrat foarte mult aici la fabrica de confecții. M-am apropiat de 40 de ani.

Intervievator: Am înțeles, și ați ieșit mai devreme.

P2: Am avut destui ani de… asta… ca să pot să ies la… la 54 de ani am ieșit, parcă.

Intervievator: Ați ieșit devreme, da.

P2: Da. Și ea, ducându-se acolo, având și fata… pe urmă a făcut și copilul [băiatul]… Acum, eu stau aici, pentru că e vorba de virusul ăsta, dar eu… mai mult de 3-4 luni vara, când ei pleacă în vacanță, pleacă… acolo se duc la mare, la munte… Eu numai acolo am stat. Asta e… nici nu știu, cred că de zece ani n-am văzut zăpadă, am văzut-o joi, ieri, aici. Acolo, nu ninge unde stau ei.

Intervievator: Și iarna vă duceți acolo ca să nu vă fie viața grea aici?

P2: M-am dus încontinuu, da. A trebuit să am grijă, amândoi au serviciu, trebuia să… Nu era să stau aici, acasă, fără cățel, fără purcel, cum s-ar zice, și… Eu stau singură… Și ea să aibă atâta treabă acolo cu copiii, cu gătitul, cu ăsta… M-am dus să-mi ajut copilul, că e unicul meu copil… mă uit la ei ca la ochii din cap… Mai mult ca la ochii mei din cap.

Intervievator:  Dar acasă, când stați acasă, acum… De exemplu, anul acesta n-ați fost la ea, nu ați putut să plecați…

P2: Nu, dar am plecat și mi-a luat bilet din aprilie și a trebuit să plec pe 28 iunie pentru că n-au mers avioanele. S-a dat drumul încoace, pe la sfârșitul lui iunie s-a dat drumul la avioane, că aveam bilet și nu aveam cu ce să vin. Nu mergea absolut nimic. Și a trebuit să aștept să vin și am venit acasă și… acuma… nu mai vreau să plec. Nu mai vreau. Nu s-a mai putut, nu că nu vreau, că eu m-aș fi dus, că toată ziua plâng când vorbesc cu ei la telefon. Mi-a fost frică, eu sunt în vârstă… Bine, că nu mă pot văita, că m-am dus… Eu, de fapt, mulțumesc lui Dumnezeu, nu prea am avut probleme de sănătate. Și m-am dus când am avut câte-o problemă de-asta așa minoră, dar… nu aveam și… Plus de asta, ce să mă duc acolo, ca să nu mai pot să mai vin înapoi, să mai… Ce să mai, iarna asta am hotărât să stau acasă. Dacă la primăvară s-o mai potoli așa… dar nu, nu se termină prea repede… mă duc, bineînțeles. Păi ce să fac aici, că am înnebunit…

Intervievator: Cum vă descurcați singură acasă?

P2: Foarte bine. Eu am toate condițiile, eu aici mi-am strâns pensia… Eu întotdeauna când veneam acasă, peste 100 de milioane găseam și… încetul cu încetul, mi-am făcut și eu și casă, că n-am avut. Și casă, și condiții și tot ce vreau. Bine, m-a ajutat și fata mea foarte puțin, că eu nu apelez atâta timp cât am. De ce să apelez la copii dacă eu am?

Intervievator: Cât timp stăteați acolo iarna, acumulați pensia.

P2: Da, că plecam din septembrie, octombrie, așa, mai la toamnă, dar nu să fie frig. Plecam așa. Și, pe urmă, veneam în mai, iunie. Veneau destule luni, luam pensia mai măricică, totuși… da, pentru că am avut muncă de răspundere, am avut gestiune, fabrica de confecții era foarte mare în Craiova.

Intervievator: Înainte de a pleca fata dumneavoastră în Italia, locuiați împreună?

P2: Nu, ea locuia la socrii.

Intervievator: Am înțeles. Și ea era căsătorită cu un român, avea și un copil și locuia la socrii.

P2: Da, avea fata, care [acum] are 21 de ani.

Intervievator: Și a plecat împreună cu toată familia în Italia?

P2: Nu, a plecat la muncă, cum era atunci. I-a găsit să… la babe… de-astea… la femei în vârstă, să aibă grijă de ele, așa a început. Și încetul cu încetul, a făcut școli. Ea a terminat economicul aici, în România, la Craiova… Și a făcut acolo, nu știu… vreo două școli, așa a făcut. Pentru ce face acum.

Intervievator: Și în timp ce ea era acolo, soțul și fiica erau în țară, nu?

P2: Nu, a luat-o, a luat-o când a hotărât să divorțeze… asta a fost mai mult din cauza socrilor, că așa e la noi aici, în România, socrii își cam bagă… Noi am avut niște probleme economice foarte grele. Eu am rămas pe stradă, cum s-ar zice, cu un copil de mână, am avut apartament, am avut de toate… Din cauza soțului meu, în sfârșit, e o poveste lungă. Și, ăștia, dacă au văzut că nu are casă, n-are nimic, stăteam pe la mama, pe-aicea… în sfârșit, foarte greu…. N-au fost de acord cu ea. El zicea că s-o ia și a fost uite-așa… Și ea s-a săturat și… când s-a dus acolo, în Italia, a pus punct.

Intervievator: Am înțeles. N-a mai acceptat condițiile lor și s-a terminat.

P2: Erau… și cu mine, niciunul nu vorbea cu mine… Eram jignită mereu și nu știu de ce, că eu sunt cu… am foarte mult bun simt în mine.

Intervievator: Ce munea fata dumneavoastră când era în România?

P2: În România… mai multe. A fost și angajată la noi, la fabrică, a fost și vânzătoare pe la magazinele din centru, cum era atunci. Nu prea se făceau cărți de muncă, nu prea… Aici, nici la o femeie, în Italia, dacă te duci să ai grijă de o bătrână, îți face carte de muncă. Nu se discută acolo. Ai voie să faci rate acolo… La femei în vârstă, care… le dai medicamente, le dai să mănânce, eu știu ce fac acolo… așa am auzit și eu prin povești, că nu m-am dus.

Intervievator:  Cât de des vă vedeați când era în țară fata dumneavoastră? Vă vedeați des? 

P2: Da. Mă duceam eu. Mai veneau ei duminica totdeauna. Veneau aicea când stăteam la curte. Eu aici am avut pământ. Mama mi-a dat o bucată așa de pământ, a împărțit-o pe din două cu frate-miu, dar mi-a dat… Dar mi-e de ajuns și mi-am făcut aici… încetul cu încetul, mi-am făcut o casă, mi-am făcut… Și veneau aicea, că ei stăteau la bloc și veneau, mai cu prieteni, făceam grătare, făceam…

Intervievator: Și vă vizitați în weekenduri. În rest, ei stăteau împreună la apartament.

P2: Da. Mă mai duceam și eu acolo, că mi-era dor de fată, era fata. E, o și făcuseră pe fată așa… o mai speriaseră ca să nu plece, că ei mor, că… cu mine tot așa, dar nu… Atunci era mică și nu realiza. Acum, aoleo, parcă eu sunt copilul și ei sunt părinții. Duc grija mea.

Intervievator: Câți ani are fata dumneavoastră?

P2: Fata mea are 47 de ani, în ianuarie face 47.

Intervievator: Și vă ajuta când era în țară, va ajuta la anumite activități? Eu știu, în curte, vă făcea cumpărături…

P2: Ce să mă ajute… eu făceam singură, nici nu voiam eu să… Păi cine o primea să mă ajute? Stătea acolo… Eu sunt foarte organizată și, plus de asta, aici, la mine în curte, am flori, mi-am pus caiși, nuc. Așa, câte ceva, ca să nu fie curtea asta… că-mi place verdeață multă și flori.

Intervievator: Dar dumneavoastră îi ajutați când erau în țară? Îi ajutați cu ceva?

P2: Cum să spun eu… Cu bani, nu. Dar niciodată nu mă duceam cu mâna goală… A fost foarte greu pentru mine singură să fac o nuntă, știți cum e la noi în România, să dai darul, să faci o masă în curte când vine să o ia, să faci toalete, să faci… Foarte greu a fost. Să dai bani și la masă. Dar uite că Dumnezeu ne-a ajutat și-au trecut toate cu bine.

Intervievator: Spuneți că a plecat de vreo 12-13 ani în străinătate. Dar de ce a plecat?

P2: A plecat pentru că o cunoștință de-a noastră i-a oferit acolo un post la… mai spre sudul Italiei… nu știu cum se cheamă… Un post… să aibă grijă de un bătrân. Că era plătită bine… în sfârșit, dar greu, că e foarte greu acolo să ai grijă, că ai responsabilitate, nu ești așa… Dar a răzbit, că e foarte muncitoare, e foarte muncitoare și a răzbit. A făcut tot. A luat viața în piept și s-a descurcat și acuma nu pot să vă spun în ce vilă stă și ce condiții și tot ce îți dorești, lux, vacanțe, îmbrăcăminte, tot ce vrei. Și la fată… Soțul ăsta, italianul… nici nu a conceput să spună că E. [numele nepoatei este menționat], că așa o cheamă pe nepoata mea, nu e fata lui sau… A îngrijit-o și a avut grijă de ea și… să nu se ducă unde… Și când era mai mare, se ducea, o lua cu mașina până să aibă ea carnet, mașină. A avut foarte mare grijă de ea, foarte mare grijă de ea a avut.

Intervievator: Când a vrut să plece, când a plănuit fiica dumneavoastră să plece în Italia, v-a spus?

P2: Mi-a spus, dar… A venit la mine la poartă, că pleca, că atuncea nu erau avioane, era autocar… autocar sau cu cineva cu mașina… Și a venit, ne-am luat la revedere, dar nu pot să vă spun, că am leșinat cu ea în brațe de plâns. Foarte greu să ai un copil, foarte greu.

Intervievator: Să înțeleg că ea v-a spus fix în ziua în care pleca?

P2: A, nu, mi-a spus mai înainte, că noi nu prea am avut secrete. Ea poate nu mi-a spus multe chestii ca să nu mă supere. Niște chestii care nu erau așa, dar… ca să nu mă supere, să mă vadă pe mine că mă supăr, nu spunea… niște chestii de socri sau, eu știu, dar nu… restul îmi spunea tot. Eram ca două prietene.

Intervievator: Când v-a spus că vrea să plece, dumneavoastră ce reacție ați avut? Ați fost de acord?

P2: Cu un ochi râdeam și cu unul plângeam. Pe de-o parte, mă gândeam că face bine, că uite, acolo, auzeam și eu lumea că se câștigă bani, o mie și ceva de euro pe lună… Nu știam eu ce e acolo. Acum, am stat vreo 12 ani așa… nu 12, mint, cam 10 ani, cam de 10 ani mă duc mereu. Acum, știu toate socotelile acolo. Acum, indiferent ce-mi spune care vine din Italia, eu știu adevărul cum e acolo: și oamenii, și ce e voie, și ce nu e voie și cum sunt ei și ce caracter și… Pe-astea le știu pentru că am văzut, i-am văzut.

Intervievator: Mai aveți și alte rude în țară?

P2: În țară mai am un frate aici, la Craiova, și pe sora mea la București.

Intervievator: Și ce fel de relație aveți cu ei? Vă înțelegeți, vă vizitați, vă întâlniți?

P2: Nu prea [cu fratele]. E cam așa, cam din topor, cum s-ar zice. E mai mare cu șapte ani ca mine, dar nu, nu, nu ne vedem pentru că a avut niște discuții aici cu mama, cu casa, nu știu, și nu… nu prea ne vedem. Mai rar așa, dar aproape deloc. În schimb, cu sora mea… Acum, în fiecare vară eu mă duc la ea. Dar acum au venit ei la mine pentru că, cu virusul ăsta, nu m-au lăsat să mă urc în tren să mă duc… au venit ei cu mașina.

Intervievator: Sora dumneavoastră spuneați că e mai mică decât dumneavoastră cu șase ani, e mai tânără.

P2: Da, e mai tânără.

Intervievator: Vă ajută în vreun fel, are grijă de dumneavoastră sau…

P2: Da, dar de câte ori am apelat la ea! Nici nu se pune în discuție. Nici nu a trebuit să apelez, că ea a știut. Am trecut și eu prin perioade foarte grele acum câțiva ani. Acum nu mai… n-a mai fost nevoie pentru că eu am o pensie care… mie-mi ajunge și-mi mai și rămâne ca să mai fac și altceva în afară de cheltuielile de zi cu zi. Dar ea, ea a fost… nici nu se discută.

Intervievator: Cât de des vorbiți cu fiica dumneavoastră?

P2: Depinde, că am notat… Ea lucrează în ture, în trei ture, și vine o dată de noapte, pe urmă are două zile acasă, ba o mai cheamă, ba e de dimineață… Și-i scriu, ca să nu o deranjez la serviciu. Dar vorbesc aproape în fiecare zi, ori cu fata, ori cu… acum are examen nepoata mea astăzi, al doilea examen și abia diseară să-i dau telefon să văd ce făcu, mai e și ziua ei astăzi, făcu 21 de ani, și de-asta… Vorbim mereu. Eu mă duc la telefonul ăsta și plătesc mai mult, plătesc 10 euro, deci s-a făcut euro ăsta… bine, că-mi ia câte-o sută, câte zece lei în plus, nu știu de ce… Ca să am minute și îmi dă câte 900 de minute cu Vodafone ca să vorbesc cu ei.

Intervievator: Comunicați doar pe telefon? Nu folosiți WhatsApp sau altceva?

P2: Păi dacă eu n-am nimica! Eu am un telefon mic. Că-mi luam eu sau îmi luam ele, îmi dădeau telefoane, îmi dădeau calculatoare, computer… de-ăla îmi și luam eu, că am avut bani să-mi iau, dar nu știu și nici n-are cine să mă învețe pe mine pe aici, nu are… nu are… și eu am fost cam anti-tehnologie de-asta modernă.

Intervievator: Cine sună de obicei? Sunați dumneavoastră sau vă sună ei?

P2: Mă sună ei pentru că nu… acuma, că eu am minute… până acuma, ele mă sunau. Dar acum mă sună și eu închid și le dau eu. Că ele… trebuie să mă sune ele, pentru că eu nu știu unde sunt, or fi la școală, ori la examen, or fi la serviciu…

Intervievator: Vă sună după program.

P2: Da, mă sună ele când știu că sunt libere. Vorbim.

Intervievator: Ați vrea să vă sune mai des, să vorbiți mai des cu ei decât vorbiți sau e ok?

P2: Păi vorbim foarte des.

Intervievator: Atunci ați vrea să vorbiți mai rar?

P2: Nuuu… cum mai rar! Eu aș vrea să am așa… [râde] Au și ele problemele lor… Fac cumpărături, să gătească, să facă una, alta… Deși acolo, gătitul pentru doamne nu este o problemă. Acolo, te duci și iei mâncare de te lingi pe degete. Imediat făcută… de o bunătate… Că eu prima dată eram contra, eram cu mâncărurile, cu ciorbele, cu toate. I-am învățat și pe ei, și pe nepotul meu, pe D. [numele nepotului este menționat], și pe ginerele meu să mănânce românește, dar ei au foarte multă mâncare bună… Iei un pui de-acolo… De-aici am luat un pui și în mijloc era nefăcut, fript așa, la rotisor… Acolo sunt o bunătate toate, doamnă, o bunătate sunt toate. Sunt multe chestii aici în Toscana, că ei sunt în regiunea asta, Toscana. Sunt multe… pâine de-asta cu ulei de măsline, cu sare… Dar nu mai spun de brânzeturi, câte brânzeturi au. Salamaria nu prea… mezeluri iarăși sunt câteva foarte bune. Ei au crud, mai mult crud au, să nu mai vorbim de Prosciuto copto, crudo, sunt foarte bune.

Intervievator: Delicatese pentru noi aici, nu-i așa?

P2: Da… da. Îmi spuneau… „Buni” – că așa-mi zic ei mie, „buni”, după nepoți, că nepoții îmi zic „bunica”. Îmi spuneau: „Diseară, buni, să nu mai gătești nimica.”  Se duceau și cumpărau, că era… i se spune Esselunga… dar cum e la noi Oșanu, adică e un magazin de-ăsta, mai… Ce era acolo… toate bunătățile… eu trebuia… pizza… nu pot să spun ce pizza. Și de la McDonald’s… și de la… peste tot. Nu aveai probleme de mâncare acolo, nu se pune problema de mâncare. Și respectă masa, vai de mine! S-a închis tot, toate magazinele, tot, se duc la masă la prânz.

Intervievator: Programul lor, da?

P2: Da, că au mult la prânz. Au câteva ore, 3-4 ore mi se pare că au liber.

Intervievator: Deci lucrează până la unu și la cât se întorc, la patru?

P2: La patru, dar nu pot să spun cât de mult se respectă și acasă masa, ora de masă. Sau ei, dacă au băut cafea… sau, cum e la noi, hai, mai ia și tu o prăjitură… nu există. S-a terminat masa, numai… să mai mănânci altceva, nu. Își respectă foarte mult masa și de-aia și trăiesc și 100 de ani. Nu știu acuma generațiile astea care vin, dar italienii trăiesc 100 de ani, 90. Eu am văzut italieni, și bărbați, și femei, care abia se urcau la volan cu bastonul, care cred că aveau 90 de ani. Conduceau. Își respectă… cu masa… Sau ele, dimineața… dimineața, se împopoțonează, mai ales astea mai în vârstă… o frumusețe. Dacă te uiți, cu atâta gust îmbrăcate și făcute la păr… și se duc la bar. Barurile sunt la ei ca tutungeria, sunt și țigări, sunt și bilete de autobuz… Se duc acolo, își beau cafeluța, mănâncă un corn, ceva dulce și gata. De dragul de a ieși, una, două, împreună… Se respectă foarte mult italienii în ceea ce privește… Sau concediile… nu cred că e italian să nu plece la munte sau la mare… Nu cred… n-am auzit. 

Intervievator: Despre ce vorbiți cu fata dumneavoastră la telefon?

P2: Pai mă întreabă în primul rând dacă sunt bine. Sunt bine, mamă, n-am nimica, sunt mai sănătoasă, că am apucat altă generație, alte mâncăruri, nu de-ăștia care sunt acuma… 90 la sută chimicale. Că dacă te speli cu chimicale, speli cu chimicale, gătești cu chimicale… toate sunt chimicale. Toate.

Intervievator: Vă roagă fata dumneavoastră să faceți anumite lucruri pentru ea sau să-i trimiteți ceva?

P2: A, dar nu mă roagă, mă ceartă… că toată ziua… Că le-am trimis de când am venit două pachete late… Ieri sau când a fost… luni. Luni le-am trimis iar o cutie de-aia mare cu de toate. Le-am făcut… Și data trecută tot așa, le-am făcut dulcețuri de toate… acuma de gutui, că gutuile mai spre toamnă… le-am trimis borcane cu gutui. Le-am făcut zacuscă, gogoșari, castraveți, să nu mai spun de salam, cârnați, brânză de la noi, pufuleți, că vrea ăla mic pufuleți românești… fiecare ce-a vrut.

Intervievator: Dar dumneavoastră îi cereți ceva de acolo, să vă trimită un pachet de acolo, ceva?

P2: Nu, că dacă mie… ce să-mi trimită. N-am ce să-mi trimită, pentru că e sălămăraie, de-ăștia… și e cam problematic pe drum, că se poate strica… Numai dacă e ger, dar nu are rost să mai mă duc eu pe la Atlassib, mai ales acum nu știu dacă mai merge Atlassibul. Că eu m-am dus… am sunat și mi-au spus „Doamnă, veniți mai bine luni că s-ar putea să întrerupă” și rămâneam cu toate cumpărate. I-am mai trimis un pachet când am venit. Aoleo, păi cum să nu le trimit eu copiilor, nici nu pot să bag în gură. Când eram cu Atlassibul, cu autocarul, vai de capul meu… Butoiașe de-alea cu murături, cu varză, cu carne proaspătă… Când mă duc cu avionul, dacă mă duc cu avionul, fac bilet de 32 de kilograme și mai trimit eu și haine așa, înainte, că mai am și pe acolo o grămadă de haine, că acolo… Și ăștia, altă boală au cu hainele, cu hainele, e ceva… pentru mine e ceva așa, de mă-nchin. Toate drăciile mi le-a luat, de nici nu mai știu dacă am ceva în șifonier de aici din România. Nu știu dacă am. Și eu când mă duc acolo, mă axez, bineînțeles, pe salam săsesc, că trebuie să iau în primul rând ce vor copiii, pe brânzeturi… Eu cumpăr carne, carnea acolo, nu știu, așa mi se pare mie, nu are gustul ca cel din România… carnea crudă.

Intervievator: Legumele au gust?

P2: Au, au așa… Ale noastre…  ale noastre n-au gust, nu știu dacă am mâncat o roșie să aibă gust. Nu mai sunt… Dar carnea… rămâne totuși a noastră foarte bună. Îi iau mici, coastă, toate proaspete, carne de porc, mușchi de-ăsta proaspăt, și mic, și mare, dar ce nu le iau, ce nu le iau. Să nu mai vorbim de cârnați, de crenvurști… Le iau icre, că le plac icrele astea românești, nici nu știu ce le mai iau…

Intervievator: Aveți vreodată momente când aveți senzația că sunt lucruri pe care nu puteți să i le spuneți la telefon? Pe care poate, dacă ați fi fost față în față…

P2: Orice mamă, îți dai seama, așa, în timp… Acum, chiar că nu am ce să mai… Dar așa, în timpul vieții, orice mamă și orice copil mai au un mic secret acolo… Adică… chestia asta, să nu superi copilul. Dar nu erau majore, erau chestii minore, normal.

Intervievator: Adică nu era că ascundeați ceva de ea, ci pur și simplu nu-i spuneați…

P2: Nu, nu, nu era ceva așa… Ascundeam că m-am certat cu frate-miu și nu știu ce mi-a zis. Niște chestii care nu trebuiau băgate în seamă. Sau, când trăia mama… era mai răutăcioasă așa cu mine. Și-am lăsat-o și pe urmă eu am avut grijă de ea până a murit, eu i-am făcut toate pomenile, deși casa și cu terenul de acolo, le-a luat frate-miu. Îi făcuse actele și pe urmă s-a purtat foarte urât cu ea. Dar… chestiuni ce nu aveau rost să i le spun.

Intervievator: Mai vine fiica dumneavoastră prin țară?

P2: Venea, nu să zic că în fiecare an, dar… Au venit, au fost plecați, mi se pare că în Deltă, în Poiana Brașov, pe Transfăgărășan, au fost, au fost, dar acum… Anul trecut n-au venit, nu știu anul ăsta, din cauza pandemiei ăsteia.

Intervievator: Dar cât de des? Veneau o dată pe an, de două ori?

P2: Nu, nu, nu, nu, pentru că e vorba de serviciul lor și el foarte greu poate să plece de la serviciu, foarte greu, că are acolo probleme, are responsabilitate și… Dar veneau, cred că… eu știu, la doi ani așa, veneau, veneau la mine, că le plăcea să vină la mine. Veneau, veneau.

Intervievator: Ce făceau când veneau aici? Se plimbau prin Deltă, vizitau, nu?

P2: Se întâlneau cu prietenii fiicei mele, care și ei erau căsătoriți, cu copii… Se duceau la restaurant aici, vizitau neamurile pe care le mai avem pe aici și pe urmă plecau în țară, că lor le plăcea să vină să îi arate lui M. [numele soțului fiicei este menționat], lui bărbate-său, România.

Intervievator: Să vadă soțul ei țara.

P2: Sigur că da. Au fost și la București, au fost și la sora mea…

Intervievator: În afară de mâncare, ce v-a impresionat în Italia?

P2: Oamenii. Oamenii sunt foarte corecți. Sunt corecți, cel puțin aici, la Firenze, în jurul ăsta, la regiunea asta, nu știu încolo, nu știu încolo, că am fost în vizită, dar nu am avut ocazia. Am văzut multe orașe, dar nu… Nu am stat să văd ce oameni sunt, dar cred că peste tot sunt oameni așa. Sunt foarte corecți. Bine, că orice pădure are și uscăturile ei, dar sunt corecți cu plata facturilor, nu fac chestii de-asta așa, ca să fure ceva… curent, cum facem noi, că ăsta e adevărul, că ani de zile lumea a furat curent. Acum s-au făcut aparate de-astea, de nu mai poți. Sunt foarte corecți. Imediat se duc și își plătesc facturi, își plătesc tot. Foarte corecți. Și foarte… așa, maleabili. Să vorbească, să te ajute… Și dacă nu te cunoaște vorbește cu tine în stații…

Intervievator: Puteți să-mi povestiți cum a fost când ați ajuns prima dată în Italia?

P2: Prima dată când am ajuns acolo, am… Ieșisem la pensie și i-am spus fiicei mele să îmi facă și mie rost de o babă. De unde să știu eu ce-i acolo. Vă spun că, de atâția ani de zile, nici acum nu știu să vorbesc italienește. Știu așa, dacă vorbesc doi italieni, mai înțeleg ceva, ceva, dar să vorbesc, nu știu. Și mi-a făcut rost acolo, în sfârșit, printre… tot românce, așa. Dar eu ce minte am avut, nu știu. Cred că disperarea era, pentru că aveam multe datorii. Am trecut printr-o perioadă foarte grea atunci. Și m-am dus la Roma. M-am dus la Roma, m-a așteptat cineva acolo, la Roma, o persoană care era acolo deja la două bătrâne dintr-astea… N-am rezistat… N-am rezistat. Fetele astea care se… Am început să plâng și am plecat. Nici n-am desfăcut, a doua zi, am plecat. Fetele astea care sunt… Eu am fost la autocar și vedeam… Că am fost cu autocarul din Italia în România. Și vedeam femeile care lucrau acolo la… majoritatea care au lucrat prima dată au lucrat la babe și la moși.

Intervievator: La bătrâni, da.

P2: La bătrâni, da. Ei, acolo… aveau grijă. Dar unii erau… mi-au spus alții că erau foarte cumsecade, că depindea de… nu de ale bătrânei. Și ale bătrânei, dar ale bătrânei erau mai terminate, dar de copiii lor. De fată, de băiat. Mai mult fetele. Și oprea autocarul… Erau terminate femeile astea. Nu făceau altceva decât fumau, parcă veniseră din lagăr. Cel puțin așa le vedeam eu. Așa erau de muncite. Da, de muncite.

Intervievator: Asta a fost prima experiență pe care ați avut-o.

P2: Așa. Și m-am dus acolo și, vă spusei, nu am rezistat. Când am ajuns, am zis: am muncit 40 de ani, văd eu ce fac, mă descurc eu cumva, dar aici eu nu stau. Acolo numai… Cred că… ferească Dumnezeu! Cred că făceam și o criză ceva. În primul rând, mi-a spus de o bătrână și erau două. Și o aveau pe fata lor, care venea de parcă era polițistă, așa venea acolo să controleze. Că era o româncă pe care trebuia să o înlocuiesc eu, că fata pleca acasă. Și când am văzut, am zis că nu stau așa. Fie-mea mi-a spus: „mă mămică, nu te duce, că tu nu știi ce e acolo, tu nu ești învățată… Eu am tras mult.” A tras mult de tot până să se pună ea pe picioare, până să ajungă acum unde e. A tras mult, a muncit foarte mult. Asta e. Asta e, dacă aici nu erau… Atunci, nici carte de muncă nu-ți făcea, nici la magazine. Vindeai fără carte de muncă. Acum, s-a mai făcut altcumva, le e mai frică patronilor…

Intervievator: Când v-ați întors din Italia prima dată în țară, cum v-ați simțit, cum vi s-a părut? Adică ați fost într-o țară dezvoltată, mai dezvoltată decât România și v-au impresionat mâncarea, oamenii de acolo și… v-ați întors în România.

P2: Da, că ei au, cât au, 50-60 de ani înaintea noastră… de democrație. Noi nici acum nu ne-am dezmeticit. Încă nu ne-am făcut așa, că noi, ăștia, la vârsta noastră, tot așa, mai rămânem așa, pe timpul ăla. Dar, ce să spun… Când am venit înapoi, aveam treabă pe-aici, era vorba de mama… Îmi ocupam timpul, dar îmi era foarte greu fără fată. Și mai ales că am luat o și pe E. [nepoata] acolo, mi-a fost foarte greu. Ea nu a luat fata până nu… bine, n-a trecut mult timp… până nu și-a închiriat un apartament, până s-a mutat de la… Că acolo… trebuia să stai acolo, acolo să dormi, acolo să mănânci… Nu știu cât aveai timp. De dimineață până seara și noaptea strigau la tine, nu te lăsa… Nu știu femeile alea cum au rezistat. Bine, poate erau mai tinere ca mine.

Intervievator: Puteți să-mi descrieți locuința fetei dumneavoastră? În ce zonă locuiește, cum arată casa…

P2: Locuiește lângă Firenze, dar aparține de Firenze. Zice că e o zonă rezidențială, e o zonă… De fapt, toată Toscana e cu păduri, cu dealuri… Adică în Toscana, dacă că te uiți în sus, vezi dealuri cu păduri și case așa, pe dealuri, vile de-alea… Și ea stă pe o stradă privată. Nu are voie să intre oricine cu mașina. Și stă într-o vilă, într-o vilă mare, frumoasă, cu design extraordinar… Parterul. Ei stau la parter și sora lui ginere-miu stă sus.

Intervievator: Deci stau într-o vilă două familii.

P2: Da, doi frați. Că așa le-au lăsat părinții, că ei au plecat. Ei au stat acolo și au plecat. Și-au făcut în altă parte casă, în sfârșit… tot așa, pe dealuri… E o zonă superbă, o zonă superbă, parcă îți încântă sufletul… De fapt, toată lumea știe cum e Toscana. Cei care știu, care au fost… Toscana e o frumusețe… E vorba de natură de-asta cu verdeață. Jos e altceva. Am înțeles că… fie-mea s-a dus pe la Napoli…. Am înțeles că Napoli e cam un fel de… cum e pe la noi. Cum vezi în filmele alea vechi italienești, cu rufe pe-afară, cu gălăgie… E frumos, fiecare oraș are frumusețea lui.

Intervievator: Ea vă povestește despre ce muncește acolo, nu?

P2: Îmi povestește, normal. Are grijă de alea acolo, dacă e una bolnavă… Sunt multe, că tot așa, într-o vilă mare, acolo… Dar e aproape de serviciu, merge foarte puțin. Dă telefon la salvare sau dacă pleacă doctorul de acolo… Ce, sunt ținute ca prințesele acolo babele.

Intervievator: E un fel de azil, nu?

P2: Da, da, da, azil, dar au de toate, au asistente, au… Așa sunt acolo ăștia. Și sunt multe, dar și bani… Am înțeles că foarte scump e acolo, să ai pe o bătrână acolo, dar au toate condițiile posibile. Și tot așa… am înțeles că cei care sunt la pat acasă, le dau pampers, le dau fel și fel de scutece, fel și fel de… gratis. Ei, o să fie și la noi, dar, vă spusei, au înaintea noastră mult, mult mai multă democrație decât avem noi. Noi, noi nici nu ne-am dezmeticit.

Intervievator: Credeți că fiica dumneavoastră a plecat definitiv acolo sau credeți că se va întoarce?

P2: Da, definitiv. Ea și nepoata mea nu s-ar mai întoarce. Vin în vizită și ea vine la tatăl ei, vine la bunici, dar nu, de întors, nu. Are viața, o altă viață, nu se compară cu viața de aici. Au mai multe… Nici nu știu cum să vă spun, e cu totul altceva. Poate, mai târziu, în România sau în alte orașe sau, eu știu, alți oameni… o fi ca acolo. Și nu cred că e numai acolo, cred că în mai multe țări care au o democrație mult înaintea noastră tot așa e.

Intervievator: Care credeți că sunt avantajele plecării ei acolo? Ce a câștigat ea când a plecat?

P2: Bani. Bani. Cum? A avut unde să muncească și a câștigat bani. Are o viață mai frumoasă. A avut norocul să-l găsească pe băiatul ăsta. E cu doi ani mai mic decât ea. Să își găsească un om ca lumea, cu capul pe umeri, un familist.

Intervievator: Există lucruri pe care nu vreți să i le spuneți fiicei dumneavoastră? Dacă aveți o problemă de sănătate sau…

P2: De exemplu, dacă sunt răcită… Vă spusei, eu n-am avut până acum probleme de sănătate. Eu vin… În România, când veneam, îmi făceam toate analizele. Absolut toate analizele. Și niciodată nu mi-a ieșit o analiză care să nu fie bună. Mi-a zis medicul de familie, „Doamna M., parcă sunteți la 18 ani, nici ăia n-au…” Dar, eu știu, așa-i organismul meu… așa i-am moștenit pe părinți. Nu, n-am avut probleme, n-am avut diabet, ferească Dumnezeu. Nici colesterol… deși mănânc ce vreau. Nu mă interesează pe mine că mănânc… În frigider nu-mi lipsesc ciocolata, nu-mi lipsesc prăjiturile… Când n-am eu timp să-mi fac, dar așa, fac prăjituri. Și acolo făceam prăjituri. Nu lipsește carnea… mai mănânc așa, dar… În Italia, se mănâncă foarte sănătos, se mănâncă salată multă, legume crude, se mănâncă foarte sănătos. Pâine foarte puțină mănâncă italienii.

Intervievator: Cum v-ați cunoscut ginerele? Când l-ați cunoscut, când ați aflat despre el?

P2: Mi-a spus L. [numele fiicei este menționat]… Era acolo, în Italia, deja la Firenze, că era la un moș, nu știu cum, departe, mi se pare că spre sud. Și… eu știu cum s-o fi cunoscut. S-o cunoscut. Dar a venit aici cu el, încă nu se… nu avea nici copilul, nimic. A venit aici. Trăia și mama. Și… foarte modest, față de ce are el acolo, rămas și de la părinți și prin munca lui… A fost foarte modest aicea. Noi nu am avut o casă mare. Mama a stat acasă, a avut patru copii și… cum să vă spun eu… Tata a fost tâmplar și, na, mama n-a avut serviciu, n-a avut nimic, a fost o viață de-asta… Dar nouă ne place viața, că așa era viața atuncea, era mai frumoasă așa, nu eram împopoțonați, nu eram îmbrăcați, nu eram… Eram mai săraci, dar aveam de toate. Aveam porc de Crăciun, aveam… Eu am mai avut o soră și a murit la București, tot așa, a făcut facultatea acolo și a murit.

Intervievator: Dumnezeu s-o ierte.

P2: Era mai mare. Cea mai mare era dintre noi.

Intervievator: Și când l-ați cunoscut pe el? Când v-ați văzut prima dată?

P2: Prima dată l-am văzut în Italia. L. [fiica] nu se mutase la el.

Intervievator: Dar erau căsătoriți?

P2: Nu, nu, au mai trecut câțiva ani până să se căsătorească legitim și părinții au zis că să se mute, să o ia pe E., pe nepoata mea, ce să mai stea acolo, să mai plătească chirie? Acolo l-am văzut prima dată.

Intervievator: Când s-au mutat împreună.

P2: Nu, nu, înainte. Era cu chirie, stătea cu chirie. Că eu… fata, plecată în clasa a treia la școală acolo… Și a trebuit să plec să stau cu fata, să o iau de la școală, să o aduc, că L. [fiica] avea serviciu. Ea mereu a avut serviciu. Dar ăsta pe care îl are acum, îl are de mulți ani. Că acolo… stătea… se găseau… Nici acolo repede, mai ales pentru străini, așa repede… serviciu. Nu puteai să iei un serviciu în afară de să fii o menajeră sau să ai grijă de bătrâni sau chestii de-astea, nu aveai cum să iei alt serviciu. Puteai să ai și facultate. Nu puteai imediat.

Intervievator: De ce, că era româncă?

P2: Eu știu, că era… Dar nici ei cred că nu găseau așa [neclar]. Cred că era și… româncă.

Intervievator: Și când v-a spus că vrea să se căsătorească, ce reacție ați avut, ce ați spus?

P2: Îți dai seama că eu eram așa, neîncrezătoare, era ceva nou pentru mine. Și… Eu am foarte mare încredere, că fata mea e un om, un copil cu capul pe umeri, știe ce vrea de la viață, știe cum să își spună punctul de vedere, e foarte corectă, foarte de casă, dar e și dintr-o bucată. Da. Eu sunt așa, mai iertătoare. Ea iartă, iartă, dar nu încontinuu.

Intervievator: Cuscrii i-ați cunoscut?

P2: Da, cum! Pe-ăștia, italieni?

Intervievator: Da, da, italienii.

P2: Da, sunt niște oameni, vai de mine, de nota 20. Nu i-a interesat… Păi da… noi stăteam în centru, în centrul Firenzelui… cu chirie, v-am spus că stăteam acolo… Și cuscrul meu venea de Crăciun… o dată, că pe urmă n-au mai lăsat-o să mai stea acolo… venea în mașină cu brad de Crăciun să îi aducă lui E. [nepoata] și nu era copilul lor. Și el [actualul ei ginere] nu avea copii, nu avea nimic, îți dai seama, dar asta e gândirea străinilor, doamnă. La noi, dacă vine, „uite, ia pe asta, care are copil, a fost măritată și…” Vezi, acolo nu-i așa. Și au îndrăgit-o foarte mult pe fata mea, dar și ea a fost… a făcut multe, multe, a fost de casă… Au făcut foarte multe împreună amândoi în casa aia. Adică, unde e și înțelegere, merge și bine într-o casă.

Intervievator: Dar cu cuscrii cum vă înțelegeți, cum vorbiți cu ei? 

P2: O am traducător pe fie-mea, pe nepoată…

Intervievator: Dumneavoastră nu vorbiți cu ei în italiană.

P2: Nu, nu. Mă chemau mereu la masă… Acolo nu te duci așa, nu ca la noi, hai că mă duc pe la cuscră-mea sau pe la… Acolo să dau telefoane, venim… Crăciunul sau Paștele, ne duceam acolo. Paștele fiind poate diferență de o săptămână sau două, știți cum e între catolici și ortodocși. Făceam și eu, dar respectam și Paștile lor, păi le făceam și ouă, că îmi luam de aici vopsea de ouă… Făceam și Paștele italienesc.

Intervievator: Dar ei nu încondeiază ouăle?

P2: Bătrânii. Bătrânii. Acuma, nu. Acum au d-alea de ciocolată, Kinder și toate… Puneau mese, dar numai familia. M-a primit foarte bine familia lui, foarte bine… Și cu sora lui de sus, foarte… Dar și eu sunt femeie ca lumea, nu că mă laud, dar ăsta-i adevărul. Și eu sunt femeie la locul meu. Atâta timp cât știu că nepoata mea și cu copilul meu acolo sunt fericiți și nu le lipsește nimic… n-ar fi crezut vreodată să aibă ce au acolo. Așa. Și… în primul rând, îi respect pentru cât au iubit-o pe nepoata mea, care nu era nepoata lor și nu era nici… M. [ginerele italian] nu era nici tatăl ei. Au iubit-o și au respectat-o și… Dar ce îi cumpără, ce… nu pot să spun.

Intervievator: Nepoții vorbesc amândoi româna?

P2: Cel mic, când sunt eu, mai înțelege, mai spune când vorbesc cu el la telefon „Mulțumesc, buni!” sau niște chestii de-astea. Zic, „vorbiți, măi, cu el românește, că o să vină și el când o fi mai mare în România, nu o să stea soră-sa să-i traducă.”

Intervievator: Dar cum vă înțelegeți cu el? Înțelege când vorbiți?

P2: A, cu mine înțelege tot, da. Mă iubește mult de tot, mult de tot… amândoi. Amândoi. Barem pe-ăsta l-am crescut de când a venit maică-sa cu el de la spital. Că ea a făcut cezariană cu amândoi. Acolo nu se face cezariană, numai în caz de… Acolo nu se fac nici avorturi, nici cezariană. Adică nu legal, dar nu se fac, nu fac italiencele. La noi, cezariana e la ordinea zilei. Ea a făcut cezariană pentru că a avut Rh negativ.

Intervievator: Ce le-a plăcut nepoților când au venit în țară?

P2: Cel mic… era mai mic, că nu a mai venit, era mai mic. Dar acum, e mare. Acum… Pentru că ei au fost plecați mereu la mare, au avut bilete prin țări străine, eu știu unde… Mereu au plecat. Că acolo se pleacă, acolo nu se discută. S-a închis tot. E pustietate vara pe străzi.

Intervievator: Dar nepoții n-au venit în România anii trecuți?

P2: Ba da, cum să nu vină! Nepoata mea în fiecare an și D. [nepotul]… mai venea, dar… a venit de câteva ori, așa… Dar îi place, că eu stau aici, la cartier, și erau copii pe stradă, și… Dar era mai mic atunci. Acum e cu fotbalul. Pe acolo nu există copil să nu facă un sport. Nu există. El face judo, face fotbal… și fotbal nu așa, de maidan… cu echipă, pe stadion… De toate… Acolo, așa e… toți copiii așa sunt.

Intervievator: Și când a venit în țară… Nepoata știa România cât de cât. Dar ce i-a plăcut aici în țară?

P2: Îi place că… îi e dor și de tatăl ei, de bunici. Dar așa nu-i mai place prea mult. Acolo, are prietenii ei. Aici, era un copil, avea 8 ani, acum are 21… De când stă în Italia, nu se mai… Și majoritatea care se duc acolo au altă gândire și, când vin aicea, nu știu… O să mai treacă ceva ani ca să ajungem și noi așa, să gândim ca Occidentul.

Intervievator: Dar v-a zis că nu-i place ceva la țara asta?

P2: Nu, nu. Ea e româncă, normal că-i e și ei dor să vadă, să… Păi eu, când veneam, și eu… Bine, eu am o etate… Eu, când veneam aici, deși am stat atâția ani de zile pe-acolo, cu ei… pentru ei, să-i cresc… și pe fata mea să o ajut, să nu facă nimic, că eu știu ce înseamnă să vii de la muncă și să ai de gătit, de spălat, de călcat, de curățenie… Eu știu. Și… abia așteptam să mă duc să mă întâlnesc cu prieteni, să mă duc în parc, să mă duc… Dar nu, nu… nu, iubesc foarte mult… Și fata mea iubește țara.

Intervievator: Patriotismul este încă în sângele lor.

P2: Da. Dar așa e. Noi suntem… om fi noi cum om fi, dar suntem sufletiști. Suntem sufletiști. Nu toată lumea, că sunt… Ne-am mai cizelat și noi acum, că au fost… dacă n-am fost noi, au fost copiii mult în străinătate și… Numai pe la mine, pe stradă, pe aici, erau numai dărăpănături de case și acum numai vile sunt. De unde, din România? E clar că n-au… Din străinătate, tot ce e aici, pe strada asta, și nu numai aici. Toată țara asta.

Intervievator: Cum sunt familiile din Italia față de cele din România?

P2: Nu prea se implică prea mult, cum ne implicăm noi… S-ar putea ca nici la noi, de acum înainte, să nu mai fie așa. Noi, bunicii, ne implicăm foarte mult în creșterea nepoților. La ei, nu prea se implică. Adică, ai nevoie, dai telefon, imediat vine, stă, dar… un weekend, o după-amiază sau hai să mergem la McDonald’s, să… Adică nu sunt ca noi, că noi i-am crescut pe unii nepoți de când s-au dus în clasa întâi, la școală. I-am luat acasă la noi și nu e bine. Cel mai bine e să stea cu părinții copiii. Așa e, pentru că noi îi educăm mai… nu știu… nu prea-i pregătim de viață, cum suntem noi, bunicii… îi răsfățăm… Nu, nu, așa e. Ei fac foarte bine. Așa e acolo la ei și bine fac.

Intervievator: Dar sunt împreună, iau masa împreună?

P2: Da, da, da. Da, se duc, iau masa, au grijă, da. I-am văzut, că ei au și un parc acolo foarte frumos lângă ei… și sunt bunici. Noi stăteam și… se joacă copiii, veneau de la școală sau de la grădiniță cu ei… Sunt mai în vârstă față de noi, de românce. Ele sunt… bunicile sunt foarte în vârstă și au copii… Adică… sunt în vârstă, dar au nepoții mici. Se căsătoresc mai târziu. Și la noi o să fie așa, pentru că au ajuns la 40 de ani și nici nu vor mulți să se căsătorească, nici fete, nici băieți. La noi, dacă la 21 de ani, 22 de ani nu te măritai, zicea că nu te mai ia nimeni.

Intervievator: Erai bătrână.

P2: Da, vă spun din experiență, nu vă spun din filme.

Intervievator: Ce schimbări au apărut în viața dumneavoastră după ce a plecat fata în Italia? Cum vi s-a schimbat viața?

P2: Eu știu, măi mamă, cum să mi se schimbe viața… Mi-era foarte greu fără ea. Dar mi s-a schimbat în bine în momentul când am început să plec la ea și să fac rost de bani. Am realizat foarte multe. Dacă vă spun că dacă se deschidea cerul și îl vedeam pe Dumnezeu să-mi spună de unde am plecat… Ce-am pierdut, aia s-a dus… Am pierdut foarte mult, foarte mult am pierdut… Și mașini și bani și apartamente, în sfârșit… Că eu să ajung să am tot ce îmi trebuie… la modul de centrală, gaz n-aveam, nici lemne, de… Tot, tot ce-mi trebuie. Și aer condiționat și tot felul de chestii de bucătărie și tot, tot… Îi spuneam, „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să te cred.” Nu credeam! Pentru mine, ce s-a întâmplat a fost datorită fetei mele. Asta a vrut Dumnezeu să se întâmple. Toate sunt de la El.

Intervievator: Credeți că dacă nu mai pleca ea în străinătate se mai întâmpla asta?

P2: Nu, nu, păi ce, de unde să… Dacă nu pleca ea în străinătate, vai de mamă și de om… Bine, că aveam pensie, dar rămâneam cu datorii… am rămas pentru că… știi cum e la nuntă la noi… îți mai spusei. Sunt multe chestii… Rămânând de colo ceva, de colo ceva… mai aveam și o rată la un televizor și uite așa… Și rămâneai de pe o lună pe alta, de nu puteai datoriile să le plătești, plus… erau casa, întreținerea, curentul, ce mai avea și ea de plătit. Inclusiv mâncarea. Și așa mai departe. Medicamente, că eu îmi iau în fiecare lună medicamente.

Intervievator: Apropo de asta… Vă trimite fata de acolo lucruri la care aici n-aveți acces, de exemplu medicamente?

P2: Nu, nu, păi de ce, eu am medicamentele mele. Eu am făcut o tensiune, dar nu mare… și de atunci, or fi câțiva ani… de atunci, de când eram eu supărată… Și doamna doctor de familie, care acum s-a pensionat, nu mai e, mi-a spus că trebuie să iau medicamentele astea dimineața și seara. Și eu mă duc și îmi iau pe câte trei luni medicamentele, să nu mai mă duc toată ziua la doctorul de familie… E alta acuma, dar și pe-asta o cunosc. Ăștia erau pe timpul când… timpul lui Ceaușescu, doctorii ăștia, când erau la fabrică.

Intervievator: Sunt activități obișnuite pe care vă vine greu să le îndepliniți în absența fetei?

P2: Da, mi-e foarte greu dacă stau aici de Sărbători. De Crăciun, de Paști, e foarte greu fără ea… fără ei, acolo, că… găteam câte trei zile. La asta vă referiți?

Intervievator: Da… Dacă aveți lucruri pe care le faceți… Nu știu… De exemplu, o treabă în casă și aveați nevoie de ajutorul fetei…

P2: A, nu, nu, că am aici vecini să m-ajute… Mi-am pus fel și fel de chestii… toată mobila veche afară, mi-am pus altele… Acum vin la pachet și, vă dați seama, că trebuie cineva să știe să le monteze… Am niște vecini extraordinari. Bine, ne cunoaștem și de-o viață. Am niște vecini săritori, nu se discută așa ceva dacă am vreo problemă.

Intervievator: Dacă ar exista o mașinărie sau un fel de robot care să vă ajute să aveți viața mai ușoară, să vorbiți cu el în casă, să vă ajute la treburile casnice, cum ar arăta acest roboțel?

P2: Eu știu? Eu sunt o ființă care… nu prea îmi place să se bage cineva la mine, adică… Asta nu e bine. Și fie-mea zicea, „numai tu vrei să faci, numai tu vrei să faci, nu ne lași pe niciunul să te ajutăm.” Vorbesc de mâncare, de astea… Eu mi le fac. Mi le organizez și-mi fac tot. Nu vreau să bage nimeni. Și de zugrăvit mi-am făcut eu… Încetul cu încetul… Nu mă grăbesc, mai fac și mâine, nu vine nimeni să îmi ceară mâncare la prânz… Și așa că… nu cred că aș avea nevoie de robot. Ferească Dumnezeu, dacă aș cădea la pat, atunci mi-ar trebui un robot. 

Intervievator: Așa. Și ce ar trebui să facă el?

P2: Ce face o femeie, o femeie care… să mă schimbe, să îmi facă mâncare, să-mi dea medicamente… Ce face. 

Intervievator: Și cum ar trebui să arate roboțelul acesta? 

P2: Eu știu? Ca-n filme… [râde]

Intervievator: Ca să fie mai plăcut… Dacă tot stați cu el…

P2: Mai plăcut? Să fie așa, cam de un metru, să fie îmbrăcat în costum cu papion.

Intervievator: Elegant, da.

P2: Da, elegant, cum sunt valeții ăia pe la boieri, nu știți… [râde]

Intervievator: Dar forma… Să semene cu omul sau poate să…

P2: Să semene cu omul, c-așa mă sperii de ăla… Cum îi fac ochii… Am văzut și eu prin filmele alea mai demult, că erau roboți din ăia care… Și acuma le mai văd, sunt drăguțe filmele alea.

Intervievator: Care credeți că sunt avantajele plecării fetei dumneavoastră în străinătate?

P2: Avantajele? Sunt cu miile! Avantajele sunt cu miile, nici nu se compară. Pentru că aici nu prea văd ce viitor avea în ceea ce privește serviciul. Restul, nu știu.

Intervievator: Dar dezavantaje credeți că sunt?

P2: Cred că atunci i-o fi fost mai greu ei, dar acum nu s-ar mai întoarce.

Intervievator: I-a fost greu la început până și-a găsit de muncă sau pentru că erați dumneavoastră aici?

P2: I-a fost greu, îți dai seama, neplecată niciodată… I-a fost greu. Și lăsând un copil aicea… și pe mine… Că eu sunt acum ca un copil al ei, ni s-au inversat rolurile. Și cred că… i-a fost greu și ei, normal, dar nu se compară. Dacă rămânea aici… vai, se compară cu ce are acuma…? Așa a avut ea norocul, v-am spus, toate sunt de la noroc. Cum ți le scrie Dumnezeu, așa sunt. Niciodată să nu zici niciodată. Niciodată să nu zici niciodată.

Intervievator: Dar, dacă v-ar spune să vă mutați cu ea acolo, în Italia, v-ați muta?

P2: Nu, nu. Ooo, de câte ori mi-a spus!

Intervievator: Ați vorbit cu ea despre asta?

P2: Fără să vând aicea, că eu aicea am făcut… i-am și spus… ce am făcut… eu am făcut din dragoste pentru nepoții mei. Dacă vin în România… O să vină și ei în România… o să vină, că le e drag aicea să vină…. să aibă unde să tragă… Să fie stăpâni, nu să se ducă colo… să nu pună mâna acolo… Au tot ce le trebuie să vină să stea… au și grădină, au tot ce le trebuie… să stea la ei acasă, că e casa lor, la amândoi.

Intervievator: Și fata dumneavoastră ce zice?

P2: Nu zice fata nimica. Să vină în vacanțe, nu să vină de tot, ha! Ea așa mi-a spus mereu, ea cam așa speră, să mă duc, dar eu nu, eu stau aici, la mine. Stau la mine…. Mie îmi place să stau… îmi gătesc, îmi fac treabă, la ora unu mă uit la televizor, plec în oraș, mă duc să îmi fac cumpărături, mi-am făcut atâtea cumpărături că la noi, acolo… Eu împărțeam, dar italienii nu mănâncă ce mâncăm noi, piftii, sarmale, de Crăciun, de-astea… Și nu prea aveam cui să-i dau… Mâncam în casă, dar trebuie să dai și în afara casei și… N-a împărțit de mulți ani. Bine, le-a făcut pomenile până la 7 ani, cum e obiceiul, dar, pe urmă… Noi împărțim de Crăciun, de Paști. Adică știți doar că…

Intervievator: Da, sunt tradițiile noastre, da.

P2: Da. Și acum am cumpărat de toate, mi-am luat tot tot tot ca să fac pomană, să dau și eu pe stradă la oameni…

Intervievator: Există tradițiile astea la italieni?

P2: Eu vă spun ce am văzut eu, acum nu știu cum o mai fi prin nord, prin sud, nu știu eu în altă parte, la alte persoane. Acolo, moare cineva din familie, îl duce la capelă… Eu acolo nu am văzut să fie servit cineva cu ceva, să dea pomeni și astea, nici pomeneală. Nu există acolo să facă pomeni. Sau să dea bani la preoți, cum fac preoții ăștia, de te jupoaie la o nuntă sau la o înmormântare. Ăsta e adevărul. Acolo, nu. Bine, vine cu, cu ce vine… uite că nu mai știu… ori cu botezul, ori la Crăciun, mi se pare… Vine preot din casă în casă, dar vine și-ți pune un afiș în ziua când trece și… așa, cu busuiocul, îți face prin casă, dar nu… să iei bani, nu există.

Intervievator: Credeți că fata dumneavoastră se mai întoarce vreodată în România?

P2: Fata mea se întoarce în vizită în România, în niciun caz definitiv.

Intervievator: Dar ce-ar trebui să se schimbe în România ca să se întoarcă ea aici?

P2: Nu e vorba numai de ea. Să schimbe ceva ca să se întoarcă toți copiii care… Nu, la ea e altă problemă, la ea nu se… Și dacă ar fi România ca Italia, nu poate, că acolo are socoteala ei, are familia ei, are casa ei. Dar ar trebui să se schimbe, pentru că mulți pleacă să muncească acolo. În primul rând, locuri de muncă. Mulți pleacă însă și vin ei, vin, își fac case, își fac… au mașini, au… Dar nu pot să vă spun cât pot să muncească și cum muncesc și ce… Oricum, e altceva, la stăpân, nu sunt din țara respectivă. Eu vă dau un exemplu. Acum câțiva ani, când nepotul meu cel mic avea cred că vreo trei-patru ani… Și au acolo o stradă, v-am spus eu, privată, unde nu le dă voie decât celor care stau pe stradă și veniseră să facă strada, că avea niște gropi, să o paveze. Și veniseră cu mașini…

Intervievator: Utilaje, ca să asfalteze, da.

P2: Așa. Și eu eram pe-acolo, în față, că ei au grădiniță în față. Foarte multe flori, au și pe casă flori italienii. Cel puțin ce am văzut eu, ei au casele numai cu țiglă. Și casele n-au voie altă culoare decât nuanță de galben, culoarea untului, n-au voie să își facă alte culori la case. Și obloanele ori gri, ori verzi, ori maro. N-au voie, că îi amendează, nu știu de ce e așa. Și stăteam acolo și era o căldură și eu eram cu nepotul meu. Și trei sau patru muncitori erau așa, lângă gardul nostru, că au gard din ăla mai mic, așa, se vede. Și i-am auzit că vorbesc românește și le-am zis: „Mă, băieți, voi sunteți români?” Ei zic da. „Vreți să vă aduc niște apă rece, vă fac câte o cafea?” Noi, învățați cu românii pe aici, ați mai văzut, că la noi când vin, nu-ți iau bani pe ce face [?]… și ei bagă mâncare și băutură. „Nu doamnă, nu”, zice, „că uite, italianul colo și ne vede”. Așa că aici peste tot așa sunt. Dar problema e că nici românii noștri nu fac treabă ca lumea dacă-i pui să-ți facă ceva cum fac în străinătate. Și tu le mai dai și bere, le mai dai și câte ceva, le mai dai și o cafea. Alții… chiar le dai să mănânce. Nu fac, nu fac, asta e problema. Eu știu, că eu, făcând atâtea lucruri… Și nu numai de-ăștia care fac… ci și firme. Și cu gazele și cu apa… foarte greu! Nu își fac datoria ca lumea. Nu își fac. Românii noștri sunt pricepuți, știu. Dar nu vor să facă aici, poate. Nu toți, de ce să spun.

Intervievator: În încheiere, aș vrea să ne imaginăm cum credeți că va fi viața dumneavoastră peste cinci ani.

P2: Viața mea peste cinci ani… O să fiu din ce în ce mai urâtă, că eu am fost și manechin aici, la fabrică, am fost și Miss… [râde] Am fost frumoasă. Și o să fiu mai urâtă… și să-mi dea Dumnezeu… E, peste cinci ani nu o să fiu chiar în baston. Să fiu sănătoasă. Și niciodată nu știți cum e viața mâine, dar peste cinci ani! Că nu se știe picioarele astea pe unde te duc și pe unde te întorc și pe unde ajungi. Nu știi nici până mâine ce întâmplă sau unde ești.

Intervievator: Dar pentru fata dumneavoastră credeți că se va schimba ceva în cinci ani?

P2: Poate mai face vreun copil, [râde] dar nu mai poate, că are două cezariene. Eu știu, doamnă, de unde să știu ce se întâmplă, că nu știu ce se întâmplă. Nu vedeți ce e în lumea asta? N-ai cum să știi nici într-o săptămână, nici în trei zile că se întâmplă! Numai să dea Dumnezeu să fie bine pentru toată lumea și pentru fata mea și pentru toți, toți, toți, c-avem nevoie! Și, cum să spun eu, și aș vrea așa… tineretul, în primul rând, tineretul, în general așa, să se mai roage din când în când la Dumnezeu. Eu nu sunt o credincioasă de-asta, să mă duc la biserică. Nu m-am dus la biserică cred că de când eram copil. Sau nu, am fost o dată în Italia la o biserică să luăm pască. E o biserică lângă noi acolo, o biserică românească. Vin mulți români acolo. Nu țin post, dar îmi place să fiu foarte corectă, să fiu săritoare, să nu fac rău… Am o iconiță, le-am dus și lor acolo, în Italia, iconițe de la biserici, sfințite. Niciodată când m-am rugat la Dumnezeu cu lacrimi în ochi [nu s-a întâmplat] să nu mă ajute. Nu i-am cerut decât ce trebuie, nu trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să ne facă vile. În primul rând, să ne dea sănătate, copiilor, nouă. Dar lumea noastră… Nu mai știe tineretul, nu se mai roagă. Nu mai știe. De ce te rogi? Te rogi când dai de necaz? Roagă-te înainte, să nu dai de el.

Intervievator: În încheiere, haideți să ne imaginăm ca o fotografie. Cum vedeți dumneavoastră povestea pe care mi-ați spus-o până acum?

P2: Povestea pe care v-am spus-o până acum e un sfert din viața mea. V-am spus o poveste frumoasă acum.

Intervievator: Puteți să mi-o descrieți într-o fotografie? Ce văd dacă mă uit la această fotografie?

P2: Viața pe care v-am spus-o dumneavoastră?

Intervievator: Da.

P2: Viața pe care v-am spus-o dumneavoastră cred că nu e numai viața mea. Cred că sunt multe mame care sunt în situația mea, cu copiii plecați și cu toate astea… Multe sunt. Multe sunt. O fotografie normală pentru o româncă.

Intervievator: Vă mulțumesc foarte mult!

Parent Interview P2

Interviewer:  Your age?

P2: 69 years old.

Interviewer: How many children do you have abroad?

Q2: I have one child. A daughter, only one, who left for Italy, to Florence. Left a long time ago.

Interviewer: How many years ago did she leave?

P2:  She has a daughter who is 21 and the girl… she was in first and second grade here in Craiova and went to Italy before the third. So, she went to school there at what age, from 8 to 21. About 13 years, right?

Interviewer: Yes, about 12, 13 years.

P2: 12-13 years, yes.

Interviewer: Do you have any other children who stayed in the country?

P2: No. She is my only child, and she has two children. A daughter with a Romanian… And she has an 8-year-old boy with an Italian.

Interviewer: Ok. She is married there to an Italian.

P2: Yes.

Interviewer: How many years has she been married?

P2: I don’t know, it’s been about seven years, because I know she had the baby, baptised him and then they got married. She… wanted to postpone the wedding, because she had been through a divorce, but the parents, everyone, decided it was the right thing to do.

Interviewer: For them to be together, to…

P2: Of course, yes, this way, they… They have a very respectable family there… He does. A very united family, and… no… They wanted to do everything the right way.

Interviewer: What do they do there?

P2: She’s… she works in a nursing home, but it’s quite a large one. As a kind of, I don’t know, a nurse, I don’t know what she’s called there… she’s been working for many years. And he has his own business.

Interviewer: I see. Do you have a picture of your daughter that you keep close? Or do you use your phone now?

P2: I have an old phone, not one of these new ones, because I don’t know, I would have bought one, too. But I don’t know, I’m not good with… I don’t know, I have one that… it’s terribly old, I think… soon enough… I don’t know, I would have bought one, so I could talk to them, see them. We speak on the phone very often. But since I retired, in… I retired in 2006, when the early elections happened. And I had a lot of [work experience]… a lot, of course, because I’d been working for a very long time here at the garment factory. Almost 40 years.

Interviewer: I see, and you retired early.

P2: I had enough years of… that… to be able to retire at… I retired at 54, I think.

Interviewer: You retired early, yes.

P2: Yes. And since went there, had the girl… then the baby [the boy]… Now, I don’t leave anymore, because of the virus, but I… over 3 or 4 months in the summer, when they go on vacation, they go… they go to the seaside, to the mountainside there… I was there all the time. That’s… I don’t even know, I don’t think I’ve seen snow for ten years, I saw it here on Thursday, yesterday. It doesn’t snow there, where they live.

Interviewer: And do you go there in the winter so that you don’t struggle here?

Q2: I always went there, yes. I had to be careful, they both have a job, I had to… I wasn’t going to stay here, at home, all by my lonesome, so to speak, and… I live alone… And knowing she was so busy there with the children, with the cooking, and so on… I went to help my child, because she is my only child… They’re the apple of my eye.

Interviewer:  But at home, now that you’re staying at home… For example, you haven’t gone to her this year, you were unable to leave…

P2: No, but I went, and she bought me a ticket for April and I had to leave on June 28th because the planes weren’t flying. They allowed flights here, they allowed flights here at the end of June, I had a ticket and no plane to take home. There wasn’t a single flight. And I had to wait to return, and I came home and… now… I don’t want to leave anymore. I don’t want to anymore. It was no longer possible, it’s not that I wouldn’t like to, I would go, I cry all day when I talk to them on the phone. I was afraid, I’m old… Well, I can’t complain, I did go… I actually haven’t had many health problems, thank God. And I went there whenever I had a minor issue, but… I rarely did and… Besides, why should I go there and risk not being able to come back and… In short, I decided to stay home this winter. If things are better in the spring… but no, it won’t be over so quickly… I’ll go, of course. What would I even do here, I’d lose my mind…

Interviewer: How do you manage on your own at home?

P2: Very well. My conditions are good, I saved my pension here… Whenever I came home, I always found over 10,000 lei and… little by little, I built my own house, since I didn’t have one. A house with good conditions and everything I want. Well, my daughter also helped me a little, because I don’t ask for help as long as I don’t need it. Why turn to the children if I can manage?

Interviewer: While you stayed there in the winter, your pension accumulated.

Q2: Yes, I left in September, October, sometime in the fall, before it got too cold. That’s when I would leave. And then I came back in May, June. There were quite a few months, my pension was pretty big… yes, because my job entailed responsibility, I worked in management, the garment factory was very large in Craiova.

Interviewer: Before your daughter left for Italy, were you living together?

Q2: No, she lived with her in-laws.

Interviewer: I see. And she was married to a Romanian, had a child and lived with her in-laws.

P2: Yes, she had her daughter, who is [now] 21 years old.

Interviewer: And she moved to Italy with her whole family?

Q2: No, she went to work, as they did then. She found work… with old women… things like that… with old women, to take care of them, that’s what she did at first. And little by little, she studied. She graduated from the economic high school here, in Romania, in Craiova… And there, she studied, I don’t know… about two specializations, that’s what she did. For what she is doing now.

Interviewer: And while she was there, her husband and daughter were in the country, right?

P2: No, she brought her daughter, she brought her when she decided to divorce… that was rather the in-laws’ fault, because that’s how it is here, in Romania, the in-laws tend to meddle… We had some very serious financial problems. I was left on the streets, so to speak, with a child to raise, I used to have an apartment, I had everything… Because of my husband, anyway, it’s a long story. And, these people, when they saw her without a house, with nothing, that we were staying with my mother… anyway, it was very hard… They didn’t approve of her. He wanted to marry her and that was the situation… And she got fed up and… when she left for Italy, she ended it.

Interviewer: I see. She no longer wanted to put up with them and it was over.

P2: They were… even with me, they wouldn’t speak to me… they always offended me, and I don’t know why, because I’m very… I’m very well mannered.

Interviewer: What was your daughter’s job when she was in Romania?

P2: In Romania… several. She worked with us, at the factory, she was also a saleswoman at the shops in the centre, as it happened then. It was hard to get an employment record, it was… In Italy, if you take care of an old woman, you get an employment record. There’s no question about it there. You’re allowed to get bank loans there… To elderly women, who… you give them medicine, you feed them, I don’t know… that’s what I hear, I’ve never done that.

Interviewer:  How often did you see each other when your daughter was in the country? Did you see each other often? 

P2: Yes. I would visit. They always visited me on Sundays. They used to come here when I had a garden. This is where I owned land. My mother gave me a piece of land, she split it in two between me and my brother, but she gave me… But that’s enough for me and here, I… little by little, I built a house here, I… And they would come here, because they lived in an apartment, and sometimes they brought friends, we made barbecues, we…

Interviewer: And you visited each other on the weekend. Otherwise, they lived together in the apartment.

P2: Yes. I used to go there too, because I missed my daughter, my granddaughter was there. Well, they someone taught the girl to… they made her scared to leave, that they would die, that… with me, also, but not… She was little then, and she didn’t understand. Now, oh my, it’s like I’m the child and they’re the parents. They worry about me.

Interviewer: How old is your daughter?

Q2: My daughter is 47 years old, she turns 47 in January.

Interviewer: And did she help you when she was in the country, did she help with certain activities? I don’t know, work in the garden, did she do the shopping for you…

Q2: I had no need for help… I managed on my own, I also didn’t want to… I didn’t want her to help me. She lived somewhere else… I am very organized and, besides, here, in my garden, I have flowers, I planted apricot trees, a nut tree. A little something here and there, so that the garden isn’t… because I like to see a lot of greenery and flowers.

Interviewer: But did you help them when they were in the country? Did you help them with anything?

P2: How to put this… Not with money, no. But I never went there empty handed… It was very difficult for me to organize a wedding on my own, you know what it’s like here in Romania, the gift money for the newlyweds, having a meal in the garden when he comes to take her, getting her ready… It was very difficult. Paying for the meal, too. But with God’s help, everything turned out alright.

Interviewer: And you say she has been abroad for about 12 or 13 years. But why did she leave?

Q2: She left because an acquaintance of ours offered her a job there… further south in Italy… I don’t know the name of the place… A job… taking care of an old man. Because she was well paid… anyway, it was difficult, take care of someone there is very hard, because there’s responsibility, you can’t just… But she pulled through, because she’s very hardworking, she’s very hardworking and she pulled through. She did everything. She faced life head on, and she got by and now I can’t tell you how amazing it is, the villa she lives in and her conditions, she has everything she could want, luxury, holidays, clothes, whatever she wants. And as for her daughter… Her husband, the Italian… it didn’t even cross his mind to say that E. [the granddaughter’s name is mentioned], that’s my granddaughter’s name, that she’s not his daughter or… He took care of her and… didn’t let her end up where she shouldn’t… And when she was older, he would drive her wherever she needed until she got a licence, a car. He took great care of her, he took great care of her.

Interviewer: When she wanted to leave, when your daughter planned to go to Italy, did she tell you?

P2: She told me, but… She came to my gate before she left, there were no planes then, you could take a bus… a bus or have someone drive you… And she came, said goodbye, but I can’t even tell you how hard it was, I cried so hard in her arms I almost fainted. Having a child is very hard, very hard.

Interviewer: So, she only told you on the day she left?

P2: Oh, no, she told me before, we didn’t really have any secrets. I think there are many things she didn’t tell me so I wouldn’t get upset. Some things that weren’t so serious, but… to make sure I’m not upset, that she wouldn’t see me that way, she didn’t tell me… some things about her in-laws or, I don’t know, but no… she told me everything else. We were like friends.

Interviewer: When she told you she wanted to leave, how did you react? Did you approve?

P2: I was both happy and sad. On the one hand, I thought it was a good thing, because I heard people say it pays well, a thousand something euros a month… I didn’t know what it was like there. Now, I’ve been going there for about 12 years… not 12, I’m wrong, about 10 years, I’ve been going for about 10 years. Now, I know how things work there. Now, no matter what I hear from people returning from Italy, I know the truth about it: the people, what’s allowed, what’s not allowed, what they’re like and what kind of people they are and… I know because I’ve seen it, I’ve seen them.

Interviewer: Do you have any other relatives in the country?

Q2: I have a brother in the country, here, in Craiova, and my sister is in Bucharest.

Interviewer: And what kind of relationship do you have with them? Do you get along, visit, meet?

Q2: Not really [with the brother]. He’s a little, a little rough around the edges, so to speak. He’s seven years older than me, but no, no, we don’t see each other because we had some arguments about our mother, about the house, I don’t know, and no… we don’t really see each other. Rarely so, but almost never. My sister, on the other hand… I go to her every summer now. But now they came to me because, with the virus, they wouldn’t let me get on the train… they drove here.

Interviewer: You said your sister was six years younger than you, she’s younger.

P2: Yes, she is younger.

Interviewer: Does she help you in any way, does she take care of you or…

Q2: Yes, oh, I’ve asked for her help so many times! It goes without saying. I didn’t even have to ask her, she already knew. I went through a very difficult time a few years ago. Now I don’t… I don’t need it anymore because I have a pension that… is enough for me and I still have some money left for things other than my daily expenses. But she, she was… she was always there.

Interviewer: How often do you talk to your daughter?

P2: It depends, I wrote it down… She works in shifts, in three shifts, she has one night shift, then she has two free days, sometimes they call her in, other times she goes in the morning… And I text her, so I don’t bother her at work. But we talk almost every day, either with her, or with… my granddaughter has an exam today, her second exam and I won’t call her until tonight to find out how she did, it’s also her birthday today, she’s turning 21, and that’s why… We talk all the time. I have this phone and I pay more, I pay 10 euros, the euro got… well, they also charge me a hundred, ten lei more, I don’t know why… So that I have minutes and Vodafone gives me 900 minutes to talk to them.

Interviewer: Do you only communicate by phone? Not using WhatsApp or something else?

Q2: Well, I have nothing else! I have a small phone. Whether I got something for myself or they did, phones, computers… I had the money to buy one myself, but I don’t know how to use it and there is no one here to teach me, there’s no… there’s no… and I don’t really get along with modern technology.

Interviewer: Who usually calls? Do you call or do they call you?

P2: They call me because… now, since I have minutes… until now, they called me. But now they call me, and I hang up and call them back. Because… they have to call me, because I don’t know where they are, if they’re at school, or in an exam, or at work…

Interviewer: They call you when they’re free.

P2: Yes, they call me when they know they’re free. We talk.

Interviewer: Would you like them to call you more often, would you like to talk to them more often than you do, or is it okay?

Q2: Well, we talk very often.

Interviewer: Then would you like to speak less often?

P2: Nooo… why would I want that? I would like… [laughs] They have their own things to take care of… Shopping, cooking, this and that… Although cooking isn’t an issue for women there. There, you go out and get finger-licking food. Prepared meals… so good… I was against it at first, I liked home-made food, soups, things like that. I taught them, my grandson, D. [the grandson’s name is mentioned], and my son-in-law as well to eat Romanian food, but they have a lot of good food there… The kind of chicken you can buy there… I bought a roasted chicken here and it was uncooked in the middle… Everything is good there, madam, everything is delicious. There are many things here in Tuscany, that’s the region they live in, Tuscany. There are many… bread that has olive oil, salt… But don’t get me started on the kinds of cheese, how many there are. Salamaria isn’t really… there are also some very good cold meats. They have more raw things there, not to mention Prosciuto copto, crudo, they are very good.

Interviewer: They are delicacies to us, right?

P2: Yes… yes. They told me… “Granny” – that’s what they call me, “Granny”, like my grandchildren, because they call me “Granny”. They told me, “Granny, you don’t need to cook anything tonight.” They went out and bought food, because there was… it was called Esselunga… but now we have Oșanu, a store with more… The food there… everything’s good… I had to… pizza… I can’t tell you what that pizza was like. And the food from McDonald’s… and from… everywhere. You had no problem with food there, it was not a problem. And, God, do they respect their meals! Everything is shut down, all the shops, everything, they go out for lunch.

Interviewer: Their schedule, yes?

P2: Yes, they have a long lunch break. They have a few hours, 3 or 4 hours of free time, I think.

Interviewer: So, they work until one and they go back to work at what, four?

P2: At four, but I can’t tell you how much they respect mealtime at home. Or, if they drank their coffee… or, the way things are here, when we help ourselves to a cookie or something between meals… they don’t do that. When the meal is over… you don’t eat anything else, no. They respect their meals a lot and that’s why they live for 100 years. I don’t know about these upcoming generations, but Italians live to 100 years old, 90. I’ve seen Italians, both men and women, who I think were 90 years old, barely get behind the wheel with the cane. They were driving. They respect… the meals… Also, in the morning… in the morning, they get all dolled up, especially the older women… a beauty. When you see them, with such tasteful clothes and hairdos… and they go to bars. Their bars are like tobacco shops, there are also cigarettes, bus tickets… They go there, they drink their coffee, have a croissant, something sweet and that’s it. They like to go out very often… Italians have a lot of respect for… Also, holidays… I don’t think there’s any Italian who doesn’t go to the mountainside or the seaside… I don’t think … I haven’t heard of any. 

Interviewer: What do you talk about with your daughter on the phone?

P2: Well, first of all she asks if I’m okay. I’m okay, dear, there’s nothing wrong, I’m healthier, I grew up with a different generation, other foods, unlike the ones now… 90 percent chemicals. If you wash yourself with chemicals, wash other things with chemicals, cook with chemicals… it’s all chemicals. All of it.

Interviewer: Does your daughter ask you to do certain things for her or send her anything?

P2: Oh, she doesn’t ask me, she scolds me… because all the time… I’ve only sent them two packages since I came back… Yesterday or something like that… on Monday. I sent them a big box with all kinds of things on Monday. I made them… Just like last time, I made them all kinds of jams… quince jam now, because you find quinces close to autumn… I sent them jars of quinces. I made them zacuscă (translator’s note: Romanian vegetable spread), bell peppers, cucumbers, not to mention salami, sausages, Romanian cheese, corn puffs, because that little one wants Romanian corn puffs… what everyone asked for.

Interviewer: But do you ask them for something from there, to send you a package from there, anything?

P2: No, for me… what could they send me? They can’t send me anything, it’s mostly cold meats, things like that… and it’s a bit problematic on the road, the food might go bad… Only if it’s cold, but there’s no point in me going to Atlassib, especially now, I’m not sure Atlassib is still working. I went there… I called and they said “Madam, you’d better come on Monday because we might get shut down.” I wouldn’t have been able to send everything I bought. I sent her another package when I arrived. Good God, how could I not send those things to the children, I can’t even put them in my mouth. When I went with the Atlassib, on the bus, oh my… Those little barrels with pickles, cabbage, fresh meat… When I go by plane, if I go by plane, I buy a ticket for 70 pounds and I send some clothes ahead, because I also have a lot of clothes there, because… The way they are with clothes there, it’s something… it’s astounding to me. She bought me every possible thing, I don’t even know if there’s anything in my closet here is Romanian. I don’t know. And when I go there, of course I make sure to bring salami, because first and foremost I have to bring what the children want, cheese products… I buy meat, the meat there, I don’t know, I don’t think it tastes like the one in Romania… raw meat.

Interviewer: Do the vegetables taste good?

P2: They do, they do… Ours… ours don’t have any taste, I don’t know if I’ve ever eaten a tomato that had taste. They’re no longer… But the meat… ours is still very good. I bring them mici (TN: Romanian dish consisting of grilled ground meat rolls), ribs, all fresh, pork, fresh fillet, large, small, I bring them everything, everything. Not to mention sausages, Vienna sausages… I bring them fish eggs, because they like Romanian fish eggs, I don’t even know what else…

Interviewer: Do you ever have moments when you have the feeling that there are things you can’t tell her over the phone? Which, maybe, if you were face to face…

P2: Any mother, of course, over time… Now, I really have nothing to… But, in life, any mother and child have a little secret now and then… I mean… when you don’t want to upset your child. But they weren’t serious things, they were minor, of course.

Interviewer: So, it wasn’t that you were hiding something from her, you just didn’t tell her…

P2: No, no, it wasn’t something like… I was hiding the arguments with my brother and whatever he said. Things that didn’t matter. Or, while my mother lived… she was a bit mean to me. I left her alone and then I looked after her until she died, I took care of all her memorials, although my brother took the house and the land there. All the paperwork had been done and then he treated her very badly. But… there was no point in telling her these things.

Interviewer: Does your daughter still visit the country?

P2: She did, not every year, but… They came, they travelled, I think in the Delta, in Poiana Brașov, on the Transfăgărășan, they came, they came, but now… They didn’t come last year, I don’t know about this one, because of the pandemic.

Interviewer: But how often? Did they come once, twice a year?

P2: No, no, no, no, because they have their jobs and it’s very hard for him to leave his job, very hard, because he has problems to solve, he has responsibility and… But they came, I think… I don’t know, about every two years, they came, they came to me, because they like it. They came, they came.

Interviewer: What did they do when they came here? They were seeing the Delta, traveling, right?

Q2: They met my daughter’s friends, who were also married, with children… They went to the restaurant here, they visited our relatives here and then they travelled around the country, because they liked show Romania to M. [the daughter’s husband’s name is mentioned], her husband.

Interviewer: Show her husband the country.

P2: Of course. They have also been to Bucharest, to see my sister…

Interviewer: Other than the food, what impressed you in Italy?

P2: The people. People there are very fair. They are fair, at least here, around Florence, in this region, I don’t know about anywhere else, I don’t know, I visited, but I didn’t stay long. I’ve seen a lot of cities, but no… I didn’t get to see what people are like, but I think they’re like that everywhere. They are very fair. Well, there are a few bad apples in every bunch, but they’re fair with paying bills, they don’t do things like stealing… electricity, the way we do, because that’s the truth, people stole electricity for years. Now they’ve made these devices that won’t let you. They are very fair. They pay their bills right away, they pay for everything. Very fair. And very…  kind. They talk, they help you… Even if they don’t know you, they talk to you in stations…

Interviewer: Can you tell me what it was like when you first arrived in Italy?

P2: The first time I got there, I… I had retired and told my daughter to find me an old woman, as well. How would I know what it’s like there? Let me tell you, after all these years, I still can’t speak Italian. If two Italians are talking, I understand a little something, but I can’t speak it. And she got me a job there… also among Romanians. But I don’t know what I was thinking. I think I did it out of despair, because I was in a lot of debt. I was going through a very rough time then. And I went to Rome. I went to Rome, someone was waiting for me there, in Rome, someone who was already working for two of these old women… I couldn’t stand it… I couldn’t stand it. These girls who… I started crying and I left. I didn’t even unpack, I left the next day. These girls who… I was on the bus and I saw… I was on a bus from Italy to Romania. And I saw the women who worked there with… most of those who went to work there for the first time, they worked for old women and men.

Interviewer: For elderly people, yes.

P2: For elderly people, yes. Well, there… they were careful there. But some were… others told me they were very kind, that it depended on… not on the old woman’s demands, those, too, but on their children’s. The sons, the daughters. More so the daughters. But the old woman’s workers were more tired. And the bus would stop… These women were exhausted. They did nothing but smoke, as if they were straight out of a concentration camp. At least that’s how they looked to me. That’s how overworked they were. Yes, overworked.

Interviewer: That was the first experience you had.

P2: That’s right. And I went there and, like I said, I couldn’t stand it. When I arrived, I said: I worked for 40 years, I’ll find a way, I’ll manage somehow, but I’m not staying here. There… I think… God forbid! I think I might have had some kind of crisis. First of all, she’d said there would be one old woman and there were two of them. And they had their daughter, who was like the police, that’s how she acted when she came to check on things. There was a Romanian girl I was supposed to replace because she was going home. And when I saw what it was like, I said I wasn’t going to stay there. My daughter said to me: “Mommy, don’t go, because you don’t know what it’s like, you’re not used to it… I endured a lot.” She endured a lot before she got on her own two feet, to where she is now. She endured a lot, she worked very hard. There was no other way. Since things here… Back then, they didn’t give you an employment record, not even in stores. You would sell without an employment record. Now, things have changed somewhat, the owners are more afraid…

Interviewer: When you first returned from Italy to the country, how did you feel, what was it like? I mean, you were in a developed country, one more developed than Romania and you were impressed by the food, the people there, and… you returned to Romania.

Q2: Yes, because they are, because they have 50 or 60 more years… of democracy. We haven’t worked things out yet. We still haven’t changed, because people at our age, we’re still frozen in that time. But, what can I say… When I came back, I was busy here, I had my mother… I was busy, but it was very difficult without my daughter. And especially since I E. [the granddaughter] to look after, as well, it was very hard for me. She didn’t bring the girl with her until… well, it wasn’t long… until she rented an apartment, until she moved away from… Because there… you had to stay there, sleep there, eat there… I don’t know how much time you had. All day long, they shouted at you, they wouldn’t leave you alone… I don’t know how those women could stand it. Well, maybe they were younger than me.

Interviewer: Can you describe your daughter’s home to me? What area does she live in, what does the house look like…

P2: She lives near Florence, but the place is in Florence. She says it’s a residential area, it’s an area… In fact, the whole of Tuscany has forests, hills… I mean in Tuscany, if you look up, you see hills with forests and houses, on the hills, those villas… And she lives on a private street. Not everyone is allowed to drive into it. And she lives in a villa, a large, beautiful villa, with an extraordinary design… On the ground floor. They live on the ground floor and my son-in-law’s sister lives upstairs.

Interviewer: So, two families sharing a villa.

P2: Yes, two siblings. Their parents left it to them, they don’t live there anymore. They did and then they left. They built a house somewhere else, anyway… also on the hills… It’s a beautiful area, a beautiful area, it’s a real delight… In fact, everyone knows what Tuscany is like. Those who know, who have been there… Tuscany is a beauty… It’s full of nature, very green. It’s different in lower regions. I hear that… my daughter went to Naples… I heard that Naples is kind of… like Romania. Like you see in those old Italian movies, with clothes drying outside, noisy… It’s beautiful, every city has its beauty.

Interviewer: She tells you about what she does there, right?

P2: Of course she does. She takes care of those women, if one of them is sick… There are many of them, it’s a big villa… But she lives very close to work, it takes her very little to get there. She calls the ambulance or if the doctor has left… What can I say, they treat those old women like princesses.

Interviewer: It’s a sort of retirement home, isn’t it?

P2: Yes, yes, yes, a retirement home, but they have everything, they have nurses, they have… That’s how things are there. And they have everything, but the cost… I hear it’s very expensive there, to keep an old woman there, but they have the best conditions. And also… those bedridden at home, I hear they give them diapers, all kinds of diapers, all kinds of… for free. Well, we’ll get there as well, but like I said, they’ve had democracy for much, much longer than we have. We, we are only now figuring things out.

Interviewer: Do you think your daughter will stay there for good or do you think she will return?

P2: Yes, for good. She and my granddaughter would never return. They come to visit and she visits her father, she visits her grandparents, but no, they wouldn’t return. She has a life, a different life, it doesn’t compare to life here. They have more… I don’t even know how to say it, it’s something else entirely. Maybe, later, in Romania or in other cities or, I don’t know, other people… it might be more like that. And I don’t think it’s just Italy, I think it’s that way in many countries that have been democratic long before us.

Interviewer: What do you think are the benefits of her going there? What did she gain when she left?

P2: Money. Money. How? She had a place to work and earned money. She has a better life. She was lucky to find this man. He’s two years younger than her. She found a good man, a wise man, a family man.

Interviewer: Are there things you don’t want to tell your daughter? When you have a health problem or…

Q2: For example, if I have a cold… Like I said, I haven’t had many health problems so far. I come… When I come to Romania, I get tested. I get tested for everything. And I’ve never had a bad result. The family doctor said to me, “Mrs. M., it’s like you’re 18, even they don’t have…” But, I know that’s what my body’s like… I inherited it this way from my parents. No, I didn’t have any problems, I didn’t have diabetes, God forbid. No cholesterol… even though I eat whatever I want. I don’t care if I eat… I always keep chocolate in my fridge, cakes… When I don’t have time to make them myself, but I usually make cakes. I make cakes in Italy, too. I always have meat… I eat things like that, but… In Italy, they have a very healthy diet, they eat a lot of salad, raw vegetables, they have a very healthy diet. Italians eat very little bread.

Interviewer: How did you meet your son-in-law? When did you meet him, when did you find out about him?

P2: L. [the daughter’s name is mentioned] told me… She was there, in Italy, already in Florence, working for an old man, I don’t know where, I think in the south. And… I don’t know how they met. They met. But she came here with him, they hadn’t… they didn’t have a baby yet, or anything like that. He came here. My mother was still alive. And… very modest, considering what he has there, what his parents left him and what he’s achieved through his own work… He was very modest here. We didn’t have a big house. My mother didn’t have a job, she had four children and… how do I say this… My father was a carpenter and, well, my mother had no job, our life was… But we enjoy living, because that’s how life was back then, it was more beautiful, we didn’t get dolled up, we weren’t all dressed up, we weren’t… We were poor, but we had everything. We had pork for Christmas, we had… I also had a sister in Bucharest who died, she went to college there and she died.

Interviewer: God rest her soul.

P2: She was older. Our eldest sibling.

Interviewer: And when did you meet him? When did you first see each other?

Q2: I first saw him in Italy. L. [the daughter] hadn’t moved in with him.

Interviewer: But were they married?

P2: No, no, it was a few more years before they got married officially and his parents told them to move in together, bring E., my granddaughter, why should they keep paying rent? That’s where I first saw him.

Interviewer: When they moved in together.

P2: No, no, before that. She had rented a place, she was paying rent. I… the girl, who went to school there since the third grade… And I had to go look after the girl, pick her up from school, take her there, because L. [the daughter] had a job. She always had a job. But the one she has now, she’s had it for many years. Because… she waited… there were… Foreigners didn’t find jobs that fast. You couldn’t find a job other than being a housekeeper or taking care of old people or stuff like that, you couldn’t find another job. Even as a college graduate. You couldn’t find a job right away.

Interviewer: Why, because she was Romanian?

Q2: I don’t know, because… But I think they also couldn’t find [unclear]. I think also because she was… Romanian.

Interviewer: And when she told you she wanted to get married, how did you react, what did you say?

Q2: Naturally, I was a bit distrustful, it was something new for me. And… I have great confidence, my daughter is a person, a very wise person, she knows what she wants out of life, she knows how to express her point of view, she is very fair, a family woman, but she is also very honest. Yes. I’m quite the forgiving type. She forgives, she does forgive, but up to a certain point.

Interviewer: Have you met your in-laws?

P2: Of course! The Italians?

Interviewer: Yes, yes, the Italians.

P2: Yes, they are, dear me, they’re extraordinary people. They didn’t care… Well, yes… we were staying in the centre, in the centre of Florence… like I said, we had rented a place there… And my son-in-law’s father came for Christmas… once, because then they wouldn’t let her stay there anymore… he drove there with a Christmas tree to bring to E. [the granddaughter] and she wasn’t even their child. And he [her current son-in-law] didn’t have children or anything, you know, but that’s how foreigners think, madam. If that happened in our country, people would say, “look, he’s marrying this one, who has a child, who’s been married before and…” See, it’s not like that in Italy. And they loved my daughter very much, but she was also… she did many things, she was a family woman… They both did many things together in that house. I mean, the family works well when there is understanding.

Interviewer: But how do you get along with your in-laws, how do you talk to them? 

Q2: My daughter or my granddaughter translates for me…

Interviewer: You don’t speak to them in Italian.

P2: No, no. They always invited me to dinner… There, you don’t just go like that, like we do here, I’ll just pass by my in-law or… We call each other there, we go… We went there for Christmas and Easter. Easter was maybe a week or two earlier, you know, the difference between the Catholic and Orthodox Church. I celebrated my own, but I also respected their Easter, I decorated eggs for them as well, I bought egg paint from here… I celebrated the Italian Easter, too.

Interviewer: But they don’t decorate eggs?

P2: The elders. The elders. They don’t do it anymore. Now they have chocolate ones, Kinder and all that… They have meals, but only in the family. His family was very welcoming towards me, very welcoming… His sister on the top floor was also… But I’m also a very good woman, not to brag, but that’s the truth. I’m a wise woman. As long as I know that my granddaughter and my child are happy there and they lack nothing… they never would have dreamed of having what they do there. The way they do. And… first of all, I respect them for how much they loved my granddaughter, who was not their granddaughter and who wasn’t even… M. [the Italian son-in-law] wasn’t even her father. They loved her and respected her and… The things they buy for her… I can’t even describe it.

Interviewer: Do you grandchildren speak Romanian?

P2: The little one understands a little something when he’s speaking to me, he sometimes tells me over the phone “Thank you, Granny!” or things like that. I tell them, “Speak to him in Romanian, he’ll come to Romania when he’s older, his sister can’t be his translator forever.”

Interviewer: But how do you get along with him? Does he understand you when you speak?

P2: Oh, he understands everything I say, yes. He loves me very much, very much… both of them. Both. At least I’ve been raising this one since his mother brought him home from the hospital. She had them both through C-section. They don’t do C-sections there, only in case of… They don’t do abortions or C-sections. I mean, it isn’t legal, but they don’t have them, Italian women don’t have them. In our country, they do C-sections all the time. She had a C-section because she was Rh negative.

Interviewer: What did the grandchildren like when they came to the country?

P2: The little one… he was little, he hasn’t come since, he was little. But now, he’s older. Now… Because they always went to the seaside, they had tickets to foreign countries, I don’t know where… They were always travelling. People there travel, it goes without saying. Everything’s shut down. The streets are empty in the summer.

Interviewer: But haven’t the grandchildren come to Romania in the past years?

P2: Yes, of course they have! My granddaughter comes every year and D. [the grandson]… he used to come, but… he came a few times… But he likes it, because I live in a neighbourhood, and there were kids on the street, and… But he was little then. He likes football now. All children do sports there. Without exception. He does judo, he plays football… not just on the streets… with a team, on the stadium… Everything… That’s how it is there… all children are like that.

Interviewer: And when he came to the country… Your granddaughter was somewhat familiar with Romania. But what did she like here in the country?

P2: She likes that… she misses her father, her grandparents. But other than that, she doesn’t like it that much anymore. She has her own friends there. Here, she was a child, she was 8 years old, now she is 21… Since she’s been living in Italy, she hasn’t… And most people who go there have a different way of thinking and, when they come here, I don’t know… it will take a few more years for us to get there, to think like westerners do.

Interviewer: But did she tell you she didn’t like something about this country?

P2: No, no. She’s Romanian, of course she misses seeing the country… Well, when I came back, I also… Well, I have a certain age… Whenever I came back here, even though I’ve spent so many years there, with them… for them, to raise them… and to help my daughter, so she has no chores to worry about, because I know what it’s like to come home from work and have to cook, wash, iron, clean… I know. And… I couldn’t wait to go meet my friends, to go to the park, to go… But no, no… no, I love it very much… And my daughter loves the country, too.

Interviewer: Patriotism is still in their blood.

P2: Yes. That’s right. We are… we may be a certain way, but we are sentimental. We are sentimental. Not everyone, because there are… We’ve refined ourselves a little, since… if not us, our children have been abroad for a long time and… On my street alone, all the houses were in ruins and now it’s full of villas. How is that, in Romania? Obviously, they didn’t… With money from abroad, everything here, on this street, and not just here. All over this country.

Interviewer: How are families in Italy compared to those in Romania?

P2: They don’t get as involved as we do… We may not do that, either, from now on. Us grandparents are very involved in raising our grandchildren. They don’t really get involved. I mean, if you need them, you call, they come right away, they look after the children, but… for a weekend, an afternoon or let’s go to McDonald’s… I mean, they’re not like us, because some of us have been raising our grandchildren since they were in the first grade. They began to live with us and that’s not good. It’s best for the children to stay with their parents. It’s true, because we get them used to… I don’t know… we don’t really prepare them for life, grandparents are more… we spoil them… No, no, that’s right. They are right to do it that way. That’s how they do it and they are right to.

Interviewer: But are they together, do they eat together?

P2: Yes, yes, yes. Yes, they go, they eat, they take care of the children, yes. I’ve seen them, they have a very beautiful park next to them… and there are grandparents. We sit there, and… the children play, they bring them from school or kindergarten… They are older than us, Romanian grandmothers. They are… grandmothers are very old, and they have children… I mean… they are old, but their grandchildren are little. They get married later. It’ll be the same with us, because many are 40 and don’t even want to get married, neither girls, nor boys. Back in my day, if you weren’t married at 21 or 22, they said no one would marry you anymore.

Interviewer: You were considered too old.

Q2: Yes, I speak from experience, not what you see in the movies.

Interviewer: How did your life change after your daughter left for Italy? What has changed?

P2: Oh, dear, I don’t know, what has changed… It was very difficult for me without her. But my life changed for the better when I started going to her and earning money. I’ve achieved a lot. When I tell you that if God were to come down from Heaven and tell me where I came from… No use crying over spilled milk… I’ve lost a lot, I’ve lost a lot… Cars and money and apartments, anyway… If He were to tell me I would one day have everything I needed… I mean, central heating, I had no gas, no wood… Everything, everything I needed. Air conditioning and all sorts of kitchen stuff and everything, everything… I would have said, “God, forgive me, but I cannot believe you.” I never dreamed of it! Everything I have, I have thanks to my daughter. That’s what God intended. It’s all His will.

Interviewer: Do you think these things would have happened if she hadn’t gone abroad?

P2: No, no, how, where would I… If she hadn’t gone abroad, God help me… Well, I had a pension, but I would have been left with debts… I was left with… You know what weddings are like… like I said before. There are a lot of things… There’s a little left to pay here and there… I also had installments to pay for a TV and so on… And every month, there were debts left uncovered, you couldn’t pay them all, plus… there was the house, the maintenance, the electricity, her own expenses. Including food. And so on. Meds, since I buy meds every month.

Interviewer: Speaking of which … Does your daughter send you things you don’t have access to here, such as medicine?

P2: No, no, why should she, I have my own meds. My blood pressure was high once, but not too high… and I think it’s been a few years since… since then, since I was upset… And the family doctor, who has now retired, she’s not working anymore, she said I have to take these meds in the morning and in the evening. And I go and buy my meds for three months, so I don’t have to go to the family doctor too often… It’s a different one now, but I know her as well. These were the doctors when… in Ceaușescu’s time, the doctors at the factory.

Interviewer: Are there any common activities that you find difficult to perform in your daughter’s absence?

P2: Yes, it’s very difficult for me to be here for the holidays. On Christmas, on Easter, it’s very hard without her… without being there with them, because… I would cook for three days straight. Is that what you mean?

Interviewer: Yes… If there are things you do… I don’t know… For example, housework that you needed your daughter’s help with…

P2: Oh, no, no, I have neighbours here to help me… I’ve brought all sorts of things… all the old furniture is outside, I’ve brought others… Now they come in a package and, you know, someone needs to know how to assemble them… I have some excellent neighbours. Well, we’ve known each other our whole lives. My neighbours are always willing to help, they don’t hesitate if I have a problem.

Interviewer: If there was a machine or some kind of robot to help make your life easier, to talk to at home, to help you with household chores, what would this robot look like?

Q2: I don’t know. I’m the kind of person who… I don’t really like people doing things for me, I mean… That’s not good. Even my daughter would say, “You just have to do everything, you just have to do everything, you never let us help you.” I mean, when it comes to food, this kind of stuff… I do everything. I organize and do everything for myself. I don’t let anyone else involved. I even painted the walls myself… Little by little… I’m not in a hurry, I’ll leave some for tomorrow, there’s no one going to ask me for food at lunch… And so… I don’t think I would need a robot. God forbid, if I were confined to bed, then I’d need a robot. 

Interviewer: Alright. And what should it do?

P2: Whatever a woman would, a woman who… change me, make me food, give me medicine… Whatever someone like that would do. 

Interviewer: And what should this robot look like? 

Q2: I don’t know. Like in the movies… [laughs]

Interviewer: To make it more pleasant… Since you’d be living with it…

Q2: More pleasant? It should be about three feet tall, wear a suit and a bow tie.

Interviewer: Elegant, yes.

P2: Yes, elegant, like those butlers noblemen used to have, you know… [laughs]

Interviewer: But the shape… Should it look like a person or maybe…

P2: It should look like a person, otherwise it would scare me… Those weird eyes… I’ve seen some of those robots in old movies… I still watch them, they are nice movies.

Interviewer: What do you think are the advantages of your daughter going abroad?

Q2: The advantages? They are endless! Endless advantages, no doubt. I don’t really see any career opportunities for her here. Other than that, I don’t know.

Interviewer: But do you think there are disadvantages?

P2: I think it might have been harder for her back then, but she wouldn’t come back now.

Interviewer: Was it hard for her at first until she found a job or because you were here?

P2: It was hard for her, you know, never having left home… It was hard for her. And leaving a child here… and me… It’s like I am her child now, the roles have reversed. And I think… it was hard for her too, of course, but it doesn’t compare. If she’d stayed here… oh my, it wouldn’t be anything like what she has now… She was lucky, like I said, it’s all about luck. We’re all subjects to God’s will. Never say never. Never say never.

Interviewer: But if she told you to move with her there, to Italy, would you?

P2: No, no. Oooh, she’s asked me so many times!

Interviewer: Did you talk to her about it?

P2: Without selling here, because this is where I’ve… I even told her… what I did… I did out of love for my grandchildren. If they come to Romania… They’ll come to Romania at some point… they will come, because they love to come here… they should have a place where they belong… Own something, not to come here and… not be allowed to touch… They have everything they need to come and stay… they also have a garden, they have everything they need… they should have a home, because it’s their home, it belongs to both of them.

Interviewer: And what does your daughter say?

P2: My daughter doesn’t say anything. They’ll come on holiday, not for good, ha! She always says that, this is what she kind of hopes for, that I’ll go, but I won’t, I’m staying here, at home. I’ll stay at home… I like to… I cook, I occupy my time, I watch TV at one o’clock, I go out, I go shopping, I’ve done so much shopping that there… I give alms for the dead, but the Italians don’t eat the things we do, aspic, stuffed cabbage rolls, for Christmas, these things… And there weren’t many people to give alms to… We ate at home, but you have to give alms to people outside the house and… She hasn’t given alms in years. Well, she held the memorials for 7 years, as is the custom, but after that… We give alms for the dead for Christmas, Easter. I mean, you know that…

Interviewer: Yes, this is our tradition, yes.

P2: Yes. And now I’ve bought everything, absolutely everything I need to give alms for the dead, to people on the street…

Interviewer: Do Italians have these traditions?

Q2: I can only tell you what I saw, I don’t know what it’s like in the north, in the south, I don’t know about anywhere else, about other people. There, when there’s a death in the family, they take them to the chapel… I didn’t see anyone being given anything there, anyone giving alms and such, none of that. They don’t do that there. Or give money to priests, like those priests do, the ones who take your last penny for a wedding or a funeral. That’s the truth. It doesn’t happen there. Well, they do come, why do they come… it doesn’t come to mind now… either to baptise, or at Christmas, I think… The priest goes from home to home, but they leave a notice that they’re coming that day and… with basil, they sprinkle holy water around the house, but no… they never ask for money.

Interviewer: Do you think your daughter will ever return to Romania?

Q2: My daughter comes to visit Romania, definitely not to stay.

Interviewer: But what should change in Romania for her to return here?

Q2: It’s not just about her. What should change in order for all those children to return… No, hers is a different case, she’s not… Even if Romania were like Italy, she couldn’t, because she has her own life, she has her family, she has her home. But something should change, because many go to work there. First of all, the jobs. Many leave and they return, they return, they build houses, they make… they have cars, they have… But I can’t even tell you how hard they work and the way they work and how… Anyway, it’s different when you’re working for someone, when you’re not from that country. I’ll give you an example. A few years ago, when my younger grandson was about three or four years old, I think… Like I said, there’s a private street there, where they allow only those who live on the street and those who were coming to fix the street, because there were some holes, they were going to pave it. And they had come with cars…

Interviewer: Paving equipment, yes.

P2: That’s right. And I was there, in front of the house, they have a small garden there. Many flowers, Italians even have flowers on top of their houses. From what I’ve seen, all their houses have tiled roofs. And the houses are only allowed to be a shade of yellow, the colour of butter, they are not allowed to paint their houses any other colour. And the shutters must be either grey, or green, or brown. It’s forbidden, they get fined for it, I don’t know why. And I was there, and it was warm, and I was with my grandson. And three or four workers were there, next to our fence, their fence is small, you can see over it. And I heard them speak Romanian and I said to them: “Boys, are you Romanian?” They said yes. “Do you want me to bring you some cold water, would you like some coffee?” Since I was used to workers in Romania, you know, when they come, they don’t take money for what they do [?]… and they take food and drink. “No, madam, no,” he said, “look, the Italian is there and he’ll see.” So, they’re always like that here. But the problem is that our Romanians don’t do quality work if you have them do something for you, like they do abroad. And you also give them beer, something, some coffee. Others… you even give them food. They don’t work well, they don’t, that’s the problem. I should know, since I’ve had so many things done… And not independent workers… but also companies. Gas and water companies… it’s very hard! They don’t do their job well. They don’t. Our Romanians are skilled, I know. But maybe they don’t want to work well here. Not all of them, to be fair.

Interviewer: To conclude, I would like to imagine what you think your life will be like in five years.

P2: My life in five years… I’ll become uglier by the day, I was a model here, at the factory, I was also Miss… [laughs] I was beautiful. And I’m going to be uglier… and God willing… Well, I won’t need a cane in five years. I’ll be healthy. And you never know what life will bring tomorrow, but in five years! You never know where your feet will take you, all the twists and turns, and where you’ll end up. You don’t even know what will happened or where you’ll be tomorrow.

Interviewer: But do you think anything will change for your daughter in five years?

Q2: Maybe she’ll have another baby, [laughs] but she can’t, because she’s had two C-sections. I don’t know, madam, how should I know what’s going to happen, I have no idea. Don’t you see the state of this world? No one even knows what’s going to happen in a week, or three days! God willing, all of us and my daughter will be alright and everyone, everyone will have what they need! And, let’s say, I would like… for young people, first of all, for young people, in general, to pray to God from time to time. I’m not the kind of believer that goes to church. I haven’t been to church since I was a child, I think. Actually no, I once went to a church in Italy for Easter. There’s a church next to us there, a Romanian church. Many Romanians go there. I don’t fast, but I like to be very fair, to help, to do no harm… I have a small icon, I also brought them some sanctified icons from church in Italy. Every single time I prayed to God through tears, He helped me. I only asked Him for the things I needed, we shouldn’t ask God to build us villas. First of all, to give health to our children. But in our world… Young people don’t know about these things anymore, they don’t pray anymore. They don’t know. Why do you pray? You pray when you’re in trouble? Pray first, so you don’t run into trouble.

Interviewer: Last of all, let’s imagine a photograph. How do you see the story you have told me so far?

Q2: The story I’ve told you so far is a quarter of my life. I’ve just told you a beautiful story.

Interviewer: Can you describe it to me in a photograph? What would I see in such a photograph?

Q2: The life I told you about?

Interviewer: Yes.

Q2: I think the life I told you about is not only my own. I think there are many mothers like me, whose children have left and yet… There are many. There are many. It’s a common photograph among Romanian women.

Interviewer: Thank you very much!