Interview: A green field, a house and the road in the middle / Interviu: Câmpul verde, o casă și drumul în mijloc

Interviu emigrant M10

• Identificare

Intervievator: Pentru început, o să vă rog să-mi spuneți vârsta dumneavoastră.

M10: 42 de ani.

Intervievator: Țara de rezidență?

M10: Spania.

Intervievator: De câți ani sunteți plecată? 

M10: 18 ani.

Intervievator:  Aveți părinții în țară? Un părinte, ambii părinți?

M10: O am pe mama doar. Tata a decedat acum 14 ani.

Intervievator: Și ce vârstă are mama dumneavoastră?

M10: O să facă 70 anul acesta.

• Viața în România și motivul plecării

Intervievator: Cum era viața dumneavoastră în România înainte de plecare? Acum 18 ani.

M10: Gândindu-mă la rece și luând în considerare toată situația din țară și a tuturor, eram o binecuvântată, să zic așa. Eram bine. Noi am plecat de acasă dintr-un moft al tinereții, al nebuniei de la 23 de ani. Vin dintr-un sat de la țară, să zic așa, pe lângă Galați, dintr-o familie cu care am avut noroc. Părinții mei au muncit amândoi, aveau un loc de muncă, nu erau țăranii tipici cu animale, cu câmp. Am trăit destul de bine, am studiat în Galați, am încercat să dau la facultate, la Academia de Poliție și așa și a fost deziluzia aia de a nu reuși. Am încercat un an, doi, am muncit, după ce am terminat liceul și postliceala și, până la urmă, a fost nebunia aia cu vreau să plec, că vreau să am bani mai mulți, voiam mai mult, cu toate că acolo aveam ceea ce îmi trebuia. Bine, ca orice om normal, plăteam chirie în Galați… munceai, te duceai acasă, îți vedeai părinții sau… Nu eram atât de rău să zic: vai, nu am ce pune pe masă!

Intervievator: Ce loc de muncă aveați? Cum era acesta?

M10: Am terminat liceul, după terminarea liceului, am încercat la Facultatea de Educație Fizică și Sport, la Academia de Poliție și asta, atunci aveam perioada aia… Nu am intrat, am muncit doi ani de zile, am avut o catedră de Educație Fizică și Sport ca profesor suplinitor. Eu jucam handbal în tinerețe și în al doilea an deja m-am mutat cu munca la Galați, la Ministerul Finanțelor Publice ca rezilier, adică un încasator fiscal care mergea pe teren și așa, nu era cine știe ce, adică nu o funcție și așa, dar oricum. Și de acolo am plecat.

Intervievator: Vă ajungeați cu banii în acea perioadă? Era în regulă?

M10: Adevărul e că nu. V-am spus, eu aveam 23 de ani și întotdeauna am fost cu mâna largă, cum spune mama. Nu se lipește banul de mine nici cu lipici. Nu, nu-mi ajungeau, dar din cauză că întotdeauna am cheltuit mai mult. Am trăit peste posibilitățile mele. Întotdeauna depindeam de mamă, să zic așa, de sora mea. Nu eram să am grijă să economisesc. Mai ales, nu câștigam cine știe ce, dar oricum, poți duce viața și așa, la limită. De fapt, nici aici nu… Aici numai că nu o mai am pe mama să trag de ea.

Intervievator: Cum era viața în familie? Mai aveți frați, surori?

M10: Suntem trei surori. Cum să zic, viața mea, în familia mea, întodeauna am realizat aici, de fapt, foarte târziu, cât de mult au avut grijă de mine și cât au făcut pentru mine. Am fost o familie fericită din punctul ăsta de vedere. Deci eu sunt cea mai mică. Întodeauna au fost acolo, m-au îndrumat, ne înțelegeam bine, doar că eu nu contam cu ei. Aici mi-am dat seama. Când am ajuns aici, după o lună-două, când am început să muncesc și așa și mi-am dat seama că nu mai e sora mea să mă ajute la făcut curat sau mama să mă ajute…. Realitatea este că… sună urât, sună foarte urât și am zis… de câțiva ani tot spun că nu o să am zile să trăiesc să le mulțumesc pentru tot ce au făcut pentru mine și câte au îndurat, pentru că am fost o nerecunoscătoare fiind acasă. Nu apreciam, adică știam că sunt acolo, mama e acolo, tata, Dumnezeu să-l ierte, era acolo, indiferent ce fac, cum fac…

Intervievator: Cum vă petreceți timpul în familie? Ce făceați?

M10: Cât am fost mică… Pe urmă, adolescentă fiind și asta, dacă am plecat de la țară, am plecat la Galați, weekend-urile în care mă duceam ajutam acasă, în curte sau asta, dar timpul în familie erau weekendurile când erau liberi amândoi pentru că v-am spus, munceau părinții mei amândoi de luni până vineri, mergeam… în afară de tăticul care avea parcelă de pământ și trebuia să muncească bucățica lui de pământ… Aveam o pădurice aproape de sat, mergeam în familie, toți verișorii, toți cumetrii, știți cum e. Trăgeam de sacoșe că nu aveam mașină sau care avea mașină era fericit sau puneam bagajele în mașina cuiva și ne aduceau că era departe de sat. Și acolo, cu jocuri de masă din astea, cu table, cu copiii te joci cu mingea, făceai grătar. Tipic românesc, dar eram în familie, eram împreună. Dacă mergeam acasă la unul ori la altul nu aveam cum. Eu nu-mi aduc aminte pentru că acum am un băiat, are 14 ani deja și mă bucur că sunt mamă. Ca bunica și ca mamă nu a lăsat jos ideea de a fi mama tot timpul lângă copil, ceea ce și trebuie, dar e ideea aia de a-i ține mereu aproape. Normal că-l țin aproape, mama, e copilul meu, stai lângă el, dar asta nu înseamnă că nu are pe aici prieteni. Eu când aveam 14 ani plecam pe aici prin sate, la neamuri. Așa toată ziua. Mama îl protejează din punctul ăsta de vedere. Bine, nu e aceeași libertate noi, poți să cobori. Depinde de cartierul unde locuiești, depinde de prietenii pe care îi are și înainte era la fel dar cunoșteai. Era acolo aproape, nu erai într-o zonă atât de mare și nu era atât pericol.

Intervievator: Surorile dumneavoastră sunt în România acum sau sunt plecate și ele?

M10: Sora mea mai mare a rămas în Galați și cea mijlocie este aici în Madrid. Nu locuim împreună. Încercăm să ne vedem o dată, de două ori pe săptămână depinde cum muncim, depinde.

Intervievator: Care era situația materială a părinților înainte să plecați? Era cazul să îi ajutați dumneavoastră financiar? Sau dacă nu în ce fel îi ajutați?

M10: Noi i-am ajutat până am ajuns aici și aici am început să îi ajut pentru că am vrut nu am fost niciodată obligată, nevoie au avut. Nu pot să zic că nu trăiau.. Trăiam mult mai bine pe timpul dictaturii să zic așa, am prins foarte puțini ani, eu fiind mai mică, dar într-adevăr au depins, aveau locurile de muncă. Mama era contabilă șef la ceea ce era înainte cooperative, ca cooperativa care deținea restaurantul din sat să zic așa și din satele din jur. Și tata lucra la construcții. Erau șantierele care luau construcțiile din satele învecinate și aveam o viață destul de bună. Problema a fost după, când au început, bine mama a continuat pe postul ei până a ieșit la pensie. Tata, cum a căzut comunismul, cum au schimbat tot așa și nu s-a mai contat pe el pentru nicio funcție de conducere cum erau. A continuat să muncească în orice post care îl avea, dar nu ne-a lipsit. N-am avut din abundență, dar nici nu ne-a lipsit banul să zic așa. Ne-a fost mai greu faptul că am plecat toate trei să studiem la Galați. Trebuia plătită chirie…. Astea au fost nevoile noastre. I-am ajutat cu bani, dar nu pot să zic că au trăit din banii pe care i-am trimis eu, pentru că slavă Domnului au avut o pensie.

Intervievator: Când v-ați hotărât să plecați din România? Cum v-ați hotărât?

M10: La început a fost o nebunie așa, în câteva luni… Voiam mult mai mult. Voiam mai mulți bani, o viață. Aveam douăzeci și doi de ani. Și mi-am reproșat, până în data  când a decedat, faptul că nu m-a scos de păr din autocar când am plecat. A fost o nebunie așa. Eram într-o relație cu un băiat care a devenit soțul meu pe urmă. Aveam o relație din aceasta toxică, să zic așa, și noi, trăind acolo așa, parcă tot încercam să ne despărțim, dar nu reușeam. Am găsit, bine în afară de latura financiară zic eu că plec, dar o să plec singură așa și nu-l mai văd, nu am timp și a fost un punct important  faptul că plecăm de acasă și faptul că voiam să mă îndepărtez de el. Aveam o prietenă aici, la sora cumnatului meu, și ea m-a ajutat să plec. Aveam o ușă de scăpare care era fiabilă și nu exista pericolul de a se întâmpla alte lucruri. Și așa am venit, în nebunia aia.

Intervievator: Și să înțeleg că după aceea soțul a venit după dumneavoastră, nu? Deci n-ați reușit să scăpați nici așa.

M10: Mi-am făcut-o cu mâna mea.

Intervievator: Și ați născut și un copil în Spania. Înțeleg că băiatul are 14 ani și sunteți de 18 în Spania.

M10: Da. Deci, am plecat de acasă cu ideea din clasă că, bine o să obțin ceea ce vreau eu și asta, și așa mă îndepărtez și de el, am o ocazie! Și numai bine că după câteva luni până la urmă a venit și el.

Intervievator: Ați mai fost plecată și în alte țări să munciți?

M10: Nu.

Intervievator: Doar în Spania.

M10:  Am rămas aici. La început a fost destul de bine așa și pe urmă am avut copilul. Acum bine, de mulți ani de zile, pentru că de soțul am divorțat, după ce am avut băiatul am divorțat. Am reușit să ne despărțim. Asta e viața, dar o să fie mai bine. Poate că era mult mai ușor să ne fi despărțit înainte.

Intervievator: Ce făceați când ați ajuns acolo sau ce lucrați acum? Cam care au fost etapele?

M10: Acum lucrez ca agent de pază. Din câte am înțeles agent de pază este în România. Lucrez într-o firmă de deja 13 ani. La început, ca oricare care a venit aici, am lucrat în case, în serviciul domestic, cam doi ani. Așa am început. Într-o casă cu trei copii și un câine, internă, cum se numește, locuiești acolo. După câteva luni, cred că chiar după ce a venit soțul aici, n-am mai lucrat ca internă pentru că omul voia să locuiesc cu el, nu voia să stea singur și am continuat în alte.. până la urmă am schimbat diverse case și  am muncit destul de mult în serviciul domestic, dar în momentul în care ne-au ieșit actele, am reușit să ne facem legal actele, eu am fugit de serviciul domestic pentru că nu mi-a plăcut niciodată! V-am spus, acasă am avut o situație destul de bună și eu fugeam întotdeauna de bucătărie. Preferam să tai lemne două săptămâni, să fac bătături la palmă, să nu mă pui să spăl vasele. Încă sunt așa, doar că acum o fac că sunt mamă responsabilă și trebuie să dau exemplu.. Dar niciodată nu mi-a plăcut; adevărul e, că în casă fiind cea mai mică, tata m-a crescut ca fiind băiatul lui și nu mi-a plăcut. Pentru mine a fost un chin serviciul domestic. Am un respect pentru femeile astea care sunt de atâția ani și se dedică numai la asta, numai să te duci zi de zi e… Orice muncă, la orice muncă e destul de greu, nu? Dar serviciul domestic pentru mine e o pedeapsă.

M10: În momentul când mi-au ieșit actele, odată cu atentatul din 2004, am început să depunem actele. Și când ne-au ieșit actele legale pentru străini atunci, am început să muncim un an și ceva, doi ani într-un supermarket și pe urmă am intrat ca agent de pază.

Intervievator: Ce au spus părinții dumneavoastră când ați luat decizia de a pleca în străinătate?

M10: Cred că niciodată n-o să uit ultima frază pe care mi-a spus-o tata când ne-am urcat în autocar. În prima călătorie am venit cu un autocar. Să nu plec și să mă întorc; adică să fac ceea ce vreau eu să vin să văd așa și să mă întorc. N-au fost niciodată de acord. Pe urmă a fost prea târziu să mă întorc.

Intervievator: Au încercat să vă schimbe părerea de a pleca? Au încercat în vreun fel să vă convingă?

M10: Da. Folosind orice mijloace, dar întotdeauna am fost încăpățânată, am greșit. Întotdeauna am făcut cam ceea ce am vrut eu. Cu toate că pe urmă admiți responsabilitatea și tragi înainte, și asta e. Am greșit, dar trebuie să o refac. Dar nu au fost de acord, din contră, să rămân. Puteam să studiez, puteam să lucrez, dar am spus mi-au dat diferite căi. Uite poți să faci asta, poți să faci asta, cum era în România. Încă este, cred. Vorbim cu cutare, te duci, faci, dar stai aici acasă. Am 18 ani de când încerc să mă întorc și nu văd momentul. Bine, nu-l văd, e viața… Am divorțat. Am vrut să mă întorc. Când avea băiatul doi ani de zile, deci acum 12 ani, după ce am divorțat, am zis numai că de ce să mai stau aici să mă chinui de pomană că și singură și cu băiatul și așa mai bine mă întorc acasă. Atunci aveam situația mult mai rea, cu toate că la 30 de ani poți să-ți refaci viața, poți să găsești de muncă, dar ce muncești? S-a pus problema, ce fac acasă? Ce-i ofer copilului? Nici aici nu am cine știe ce situație, dar sistemul de învățământ, sistemul sanitar, te duci la muncă, vii și poți să spui sigur că ai de plătit o chirie de… O viață normală, la limită, dar normală. Acum mă aștept să facă copilul 18-20 de ani să se ducă la muncă și poate plec să stau cu mama câțiva ani. E visul meu, dar asta e.

Intervievator: Când v-ați hotărât să plecați în Spania ați stabilit o perioadă anume sau să realizați ceva? Pentru ce ați plecat? Adică ați stabilit: Mă duc șase luni și după aceea să văd ce se întâmplă.

M10: Asta, din primul moment. Nu aveam idee ce este aici și ce înseamnă, pentru eu acasă aveam câțiva prieteni plecați. Bineînțeles erau din cei care nu duceau o viață bună. Acum îți dai seama, nu poți să vii în câteva luni și să te întorci cu bani. Dar credeai tot ce îți povesteau. Ideea a fost să plec un an, doi și să mă întorc. Depinde de banii pe care îi câștigam, nu? Pe care urma să-i câștig. Eu m-am gândit, mă gândeam, eu jucând handbal și așa, mă gândeam că vin aici, joc handbal și așa, dar nu se poate. E un sistem total diferit! La noi în România, din fericire, fetele și băieții cei ce joacă un sport profesionist, chiar dacă e divizia a doua, au un salariu de bază minim pe economie și se pot menține și pe urmă faci, dacă vrei alt job și poți, cîștigi mai mult. Aici se plăteau în acel moment doar prima categorie și dacă plăteau și nu, am încercat, dar nu. Trebuie să te menții, să îți plătește o chirie și așa și dacă nu îți asigură un salariu atrăgător. Și m-a reținut faptul că, în momentul când am plecat de acasă, ca să pot să plec, i-am spus surorii mele, care este acum aici, că am făcut un credit bancar, pentru că în momentul ăla trebuia să arăți bani la Vamă, să demonstrezi că te poți menține. Veneam cu o viză turistică de două luni sau așa de două săptămâni, cu cazare la hotel. Și sora mea a făcut credit bancar ca să pot eu să arăt banii la Vamă; și a trebuit să stau bineînțeles cât durează, ca să plătesc creditul, pentru că nu puteam să o las pe sora mea așa. Plătesc creditul și mă întorc. Eu nu aveam cum să dau o mie de euro din România. Nu  câștigam nimic. Cu ideea asta am plecat După câteva luni a venit soțul meu și nu am mai plecat. Mă gândeam că fac milioanele mă întorc și vai, ce bine va fi!

Intervievator: Ce știați când ați plecat în Spania? Ce știați că vă așteaptă acolo?

M10: Oricum, nu crezi ceea ce îți povestește nimeni. Știam că, de exemplu, prietena mea, cumnata mea, care avea deja aici vreo 10 ani aici, își strânsese bani, avea o fată acasă, o menținea cu cheltuielile, o ajuta mama ei. Știam că ea câștigă destul de bine în acel moment, dar nu știam câtă muncă e. Banii care-i făcea, într-adevăr poți câștiga bani, dar nu trăiești. Pe de altă parte era lumea care se dedică la lucrurile ilegale… într-adevăr  câștigau bani mult mai mulți, dar eu nu am intrat în lumea asta. Și cam atât. Aveai viziunea de la cei care trăiesc din ilegalități, prostituție, cerșit, și serviciul domestic. Prietena mea era singura persoană pe care o cunoșteam și câștiga din asta și, oricum, ducea un trai decent așa. Privind din afară și ceea ce povestea ea.  Prin eliminarea lucrurilor care nu mă interesau în serviciul domestic, asta e un timp, dar nu are a face nimic.

• Adaptarea în țara gazdă

Intervievator: Ce vă amintiți din prima zi, primele zile când ați ajuns acolo? Ce vă mai amintiți?

M10: Înainte de a începe eu munca, fata asta muncea. Eu locuiam într-o casă cu trei camere. Locuiam opt persoane acolo. Ea pleca dimineața la muncă și venea seara. În cursul săptămânii nu o vedeam. În primele zile ieșeam 500 de metri pe stradă și mă întorceam înapoi. Într-adevăr era rău. Am locuit în Coslada. Aici e un loc în care, nu știu acum nu prea merg prin zona aia, dar era doar românii acolo. Sunt o mulțime de români, mai mulți români decât spanioli. Mergeam pe stradă și nu îmi plăcea efectiv, nici astăzi nu îmi place, nu să aud pe stradă vorbindu-se românește, din contră. Era lumea fără muncă, erau cei care mai stăteau ca mine, majoritatea bărbați erau pe stradă, vorbeau urât, nu știu ce. Zic: Mă am plecat de acasă ca să scap de ideea asta și dau de ei aici. Și în îți era și frică că nu știai cu cine să relaționezi cu cine. Eu eram tânără, dar proastă nu am fost niciodată. Și mergeam foarte puțin pe stradă singură. Până când, la vreo lună, am început munca. Mi-a găsit fata asta de muncă. Cred că în vreo trei săptămâni. Am venit în februarie. În martie deja munceam, la sfârșitul lui martie. Și mi-aduc aminte cât plângeam, că de ce am plecat de acasă. Asta e! Cel puțin când am început munca și, na „servitoare” fiind, mi-aduc aminte, efectiv, că șefei îi amestecam zahărul în cafea. Nu pentru că ar fi spus ea. Am avut noroc și m-au tratat foarte bine. Era o femeie singură, divorțată. Cu trei copii și așa aveau foarte multe probleme, dar în schimb, gestul! Îmi aduc aminte când îi amestecam cafeaua și  mă gândeam că mamei nu i-am dat o cafea, deci da e purul adevăr. Îmi aduceam aminte faptul că acasă, într-adevăr niciodată nu i-am dat o cafea mamei, ea mă ajuta, zicea fă aia, fă aia dar nu am muncit așa. Sunt recunoscătoare mamei, surorilor…

Intervievator: Au fost situații în care unele lucruri au fost mai rău decât vă așteptați?

M10: Da. Am muncit foarte mult. Au început probleme. Mai rău decât mă așteptam, inclusiv cu relațiile cu prietenii când am ajuns aici la început. Credeam că dacă ei m-au ajutat pe mine, am ajutat și eu să vină prieteni de-ai mei, prieteni. Am pierdut foarte mult. Ceea ce mă doare cel mai mult sunt relațiile pe care le-am pierdut, pentru că ajutai pe cineva crezând că o să vină, să încerce că eu întotdeauna le-am spus, mi-am adus aici un văr, prietena mea cea mai bună și întotdeauna le spuneam că nu e așa cum credem. Însă adevărul. Dar bineînțeles nu te credeau, că te-ai văzut în Spania și nu vrei să ne ajuți. Până la urmă cădeai în plasa asta. Veniți și veți vedea. Am pierdut, în primul rând, relațiile, le-am pierdut, pentru că eu îl am pe vărul meu pe care l-am adus aici de 16 ani și nu vorbesc cu el.

Intervievator: Și de ce se strică aceste relații? Ce se întâmplă?

M10: Cred că în cazul nostru e mândria. Cazul meu și al vărului meu, și în general așa e. Vrem să ne impunem, care are dreptate. Că puteam să fi refăcut relația, dar niciunul, efectiv, nu a făcut pasul. Cu toate că am mai vorbit de câteva ori, dar până la urmă mi-am demonstrat că nu mai este același lucru. Eram ca frații în țară, eram mereu cu el. Eram mai mult acasă la ei sau el la mine și până la urmă îți dai seama că totul se duce din cauza unei neînțelegeri pentru 20 de euro sau o situație pentru care nu trebuie nicio relație de frați să se strice pentru nimic în lume.

Intervievator: În țară v-ați fi comportat la fel sau vreți să spuneți că oamenii când ajung în străinătate se schimbă?

M10: Eu cred că da. Nu toți, nu toți, dar v-am spus. În cazul meu, în momentul ăla, ei bine, relația mea cu apropiații s-a schimbat, s-a pierdut mai mult și din cauza fostului meu soț, dar mi-au dovedit că și atunci când am rămas singură, nu ni s-au alăturat, nu s-au întors să aibă o relație cu mine sau să se preocupe, măi, ce faci, cum ești ca mamă singură. Eram în Madrid cu un copil de un an jumate, nu era nimeni, nimeni să te întrebe cum ești, ai ce mânca! Na, o femeie cu un copil mic nu poți munci 24 de ore că trebuie să îți crești copilul, trebuie! Nu câștigi exagerat. Poate nu neapărat ca bani, ci pur și simplu o vorbă. Măi, ce faci, sunteți bine, uite s-a întâmplat cutare! Și asta m-a făcut să mă răcesc de tot că nu vreau să mă preocup de cine nu se preocupă de mine, dar, în general, se schimbă multă lume. Depinde! Neavând nimic nici în România, să vină de nu știu unde, de la țară, de la oraș, și aici să se schimbe ca om. Pe mine ceea ce m-a durut întotdeauna e asta – să pierzi calitatea asta ca om. Să ai 20 de euro în buzunar și să te crezi regele pământului, că nu suntem nimic. Adică am trecut prin multe să zic așa. V-am spus că nu mi-a lipsit niciodată să zici că am o situație din aia disperată după bani sau nu am ce mânca și trebuie să fac orice și indiferent ce! Asta m-a deranjat întotdeauna. Să îți pierzi calitatea de a te preocupa.

Intervievator: Cum v-ați descurcat când ați divorțat și băiatul avea un an și jumătate? Cum v-ați descurcat atunci? Ce ați făcut?

M10: La început a venit mama, a stat un an de zile aici și m-a ajutat cu băiatul ca să pot munci și la un moment dat era terminată psihic mama. Eu eram ok, dar trebuia să muncesc și atâta tot. Până într-o zi când am venit acasă și am găsit-o, cred că avea tensiunea 18 era. I-am făcut bagajul și într-o săptămână am trimis-o în România.

Intervievator: Dar de ce? Ce s-a întâmplat? De ce era afectată?

M10: De griji. Pur și simplu. Stăteam într-un apartament, împărțeam apartamentul, aveam închiriată o cameră, într-o cameră cu băiatul întinsă toată ziua în cameră sau ieșea afară puțin. Eu munceam mai mult de 12 ore pe zi, zi de zi, și nu vedeam efectiv nu vedeam. Ajungeam seara acasă totul bine, băiatul bine mama aproape adormită. Mă culcam, a doua zi la 6 mă trezeam iar. Până într-o zi când am venit și am văzut-o foarte rău. Nu știu, cred că eram liberă. Au fost vreo două zile libere. Sora mea e asistentă. Și tot așa s-a întâmplat să vină în vizită și zic, eu cu mâna mea nu te omor. Te duci acasă! Văd eu ce oi face! Era situația. Nu s-a întâmplat nimic concret, dar vii de acasă, și a realizat situația care o am eu aici, venea de la casa ei, are o casă mare, la curte, libertate, vecinele eu știu. E altă viață.

Intervievator: Și nu a încercat să vă convingă atunci să vă întoarceți acasă cu ea?

M10: Da, dar aveam datorii. Și concepția asta de a plătit tot ce îți datorează viața, că puteam pleca și să le las. Am zis merg, te duc cu băiatul acasă un an de zile. Eu voiam să muncesc, zic să termin de plătit datoriile, măcar vin fără datorii. Și muncesc! Am dus-o acasă pe ea în România și băiatul cu ideea că după un an de zile eu să mă întorc în România. A trecut un an de zile și mai erau două-trei luni până voiam să plec. L-am cunoscut pe bărbatul cu care sunt astăzi, care m-a făcut să rămân în Spania.

Intervievator: E român sau e spaniol?

M10: Nu, e spaniol. 

Intervievator: Am înțeles. 

M10: Bine m-a făcut să rămână în ideea că problema era în România te duci deja bine. Eu eram tânără, încă sunt, dar te duci acasă, ce faci, ce muncești? Niciodată nu mi-a zis nu veni niciodată mama. Doamne, ferească Dumnezeu. Vino, vedem noi ce facem, găsești ceva de muncă, dar știi cum e situația. Eram în situația care eram, că nu ai certitudinea unde muncești, cum muncești și că trebuie să-i dai copilului mic nu știu ce, nu știu cum. Și ăsta care mi-a făcut capul mare, să zic așa, a zis: nu, vii și rămâi aici. Adevărul e că în momentul în care am spus că nu mă mai întorc, a doua lună băiatul meu era aici. Am zis, eu fără băiat nu rămân și de atunci aici suntem. Încă.

Intervievator: Și sunteți măritată?

M10: Nu, nu ne-am căsătorit legal niciodată. La început nu am vrut eu, pentru că, prin trauma prin care trecusem cu divorțul, schimbă actele, fă toate alea… Eram deziluzionată. Și la început el îmi spunea să ne căsătorim. Nu am vrut eu și acum nu mai vrea el, pentru că a avut el niște probleme financiare. 

Intervievator: Au fost perioade în care a trebuit să faceți munci sub nivelul dumneavoastră de calificare?

M10: Profesional, să zic așa, nu mi se pare cine știe ce postliceala de agent bancar, agent management și agent de frontieră. Nu, nu, pentru că ne-au crescut întotdeauna cu ideea, mă rog.. Pentru noi era o obsesie faptul că indiferent cine ești trebuie să dai sărut mâna și la animalele care trec pe stradă. Asta era concepția părinților mei, întotdeauna să tratez indiferent, pe oricine ca și când ar fi mai mult decât tine.  Nu se află la nivelul tău, mai mult. Și acum pe mama încă lumea o recunoaște ca doamnă contabilă și asta după douăzeci și ceva de ani. Întotdeauna am crescut cu ideea asta!

Intervievator: Ați încercat vreodată să ascundeți de cei de acasă ce munciți dumneavoastră în Spania?

M10: Niciodată, niciodată nu mi-a fost rușine, pentru că nu, din contră le-am spus, pentru că ăsta era adevărul. Munceam ceea ce munceam. Eu am avut dădacă, să zic așa, când eram mică. Nu-mi aduc aminte de femeia aia decât câte prostii făceam și cât o chinuiam și nu văd nimic rău. Chiar mă deranjează toate comentariile sau când văd dialoguri din acestea pe Facebook, că servitoare, că nu știu ce, ca și când ar fi ceva rău. Să jignești persoanele că tu ești servitoare… Nu toți au, nu toți sunt capabili să facă ceea ce vor. Eu n-am avut, eu am muncit doar servitoare, să zic așa, sau făcând curat sau având grijă de copii. Efectiv să speli la c**, cum e fraza din Biblie, ar trebui să o fac aici în casă având grijă de soacra mea, care a murit la 101 ani, și când am cunoscut-o eu avea 90. Nu am fost de acord ca să ducă la rezidență și o ajutam, bineînțeles femeia, slavă Domnului, era pe picioare, încă se mișca, se îmbrăca singură, îi dădeai hainele. Dar trebuia să o ajuți, să o spele ca să nu cadă în duș. Și întotdeauna am zis mamă, sper să nu fie nevoie să o fac, pentru că n-aș face-o. Nu aș face-o nici pentru bani. Femeile care mai au grijă de bătrâni și de oameni bolnavi și se dedică la asta au parte de tot respectul. De asta nu, niciodată nu am ascuns. Mai mult ascund acum faptul că sunt agent de pază, pentru că mi-e frică efectiv. Bine că atunci când munceam, depinde de punctele în care muncesc, întotdeauna le spuneam colegilor dacă văd vreunul, să-i recunoască pe cei din sat de la mine, și știu că sunt răi sau au o faimă de așa, nu mă bag. De ce? Pentru că mi-e frică cum o tratează pe mama în sat. De asta mai mult acum. Puțină lume știe din sat de la mine la ce mă dedic. Dar de asta, pentru că am muncit în bănci, am muncit în centre comerciale, am muncit și sunt, trebuie să recunoaștem, că sunt cu probleme. Cea mai mare problemă în câmpul muncii am avut-o tot cu români, n-am avut-o cu spanioli, nici cu marocani.

Intervievator: Ce înseamnă agent de pază?

M10: Gardian.

Intervievator:  Public?

M10:  Nu public. Lucrez în sectorul privat. Cei care sunt la supermarket-uri.

Intervievator: Am înțeles. 

M10: Agent de pază.

Intervievator: Când ați ajuns în Spania cunoașteți limba?

M10: Puțin, puțin. Vorbeam mai mult engleza. Engleza întotdeauna mi-a plăcut și spaniolă din telenovele. Chiar fraza tipică era Belen. Belen se numea prima mea șefă. Știa puțină engleză. Nu ne înțelegeam pentru că eu aveam, v-am spus nu ajungeam la o luna aici, vorbeam doar puțin, și ea, la ora de a alege un meniu, de a facem mâncare, de aia nu știam eu. Tot ce am făcut cât am stat acasă o lună aproape scriam rețete spaniole cu titlul în spaniolă și rețeta în românește. Și îi spuneam ce vrei să mănânci? Și îi arătam pe caietul ăla titlul la rețete și ea alegea. Știam din telenovele, dar cum îi spuneam mereu, Luisa Fernanda și nu știu care nu vorbesc de „te quiero” și de ceapă. Eu nu știu de cartofi și ceapă.

Intervievator: Și acum la ce nivel, cum vorbiți?

M10:  Vorbesc bine având în vedere că am muncit tot timpul. Eu cred că nivelul de a vorbi sau scrie mai mult o limbă străină sau limba spaniolă, în cazul meu și a celor care suntem în Spania, depinde de ceea ce muncești pentru că o folosești dacă muncești cu ea. Am cunoștințe, ca să nu zic prieteni, care muncesc doar în serviciul domestic, dacă tu nu ai scris sau scrii două fraze într-un an în spaniolă n-ai cum să înveți spaniolă sau dacă ești singură într-o casă ștergând praful și călcând nu o folosești atât, folosești două-trei fraze tipice și la revedere. Nu dezvolți un vocabular amplu. Că eu  a trebuit să citesc câte o carte, să fac un curs. De asta vorbesc, nu aș fi eu mult mai inteligentă sau mai mult decât alții, nu. Am avut prieteni care muncesc în lemn, sunt meșteri să zic așa. Muncesc în lemn, iar pe doi i-au dus în fabrică, au deschis ușa. Bună ziua, bună ziua! Le-au dat un plan și a trebuit să facă o mobilă. Dacă a știut l-au angajat. Nu au întrebat ce nivel de spaniolă au. Pe mine, da, pentru că noi trebuie să vorbim cu omul, trebuie să te pune într-o ușă la un edificiu într-o bancă, pentru o organizație închisă, sau așa, trebuie să poți purta un dialog, dar depinde. Sau cum e sora mea e asistentă după ce și-a validat diplomele. Trebuie să știi.

Intervievator: Mai aveți legături cu alți români care sunt acum în Spania?

M10: Da, da, am prieteni, să zic așa colegi de muncă, am prin parc cu copilul tot ieșim prin cartier. Aici am o vecină jos, 3 etaje mai jos ca mine. Nu mă deranjează să ies să beau o bere, să vorbesc cu vreunul.

Intervievator: Dar ce fel de legături aveți de prietenie sau pur și simplu cunoștințe?

M10: Prietenie nu pot să zic că am, din păcate. Am o prietenă foarte bună care e din Brăila. Am început prietenia fiind colege de muncă și pot să zic că ea e prietena mea. Pot să zic că ne vedem, am făcut vacanțe împreună sau vine la masă, mă duc la masă. Nicio problemă.

Intervievator: Ce vă place cel mai mult în țara în care sunteți acum?

M10: Nu știu să zic. Sunt multe lucruri. Oricum sufletul meu.. Nu pot să zic că îmi place mai mult decât acasă, pentru că știu că mă duc la muncă. Am libertatea să am un loc de muncă. Băiatul se duce la școală. Nu mi-a oferit nimeni nimic. Da, școala e gratis, dar îi plătesc uniforma și cărțile, dar nu pot să zic ce îmi place. Liniștea asta. Mă duc la muncă, vin înapoi, știu că am un salariu la sfârșitul lunii. Că Spania e frumoasă, este, dar ca să te duci să o vezi trebuie să muncești ca în orice loc, să îți plătești o vacanță. Eu câteodată aleg vacanța în România și sunt locuri în Spania pe care încă nu le-am văzut că vreau să mă duc acasă. Dar îmi place respectul față de oameni, cu toate că sunt și aici oameni care nu te respectă, care te jignesc pentru simplul fapt că nu ești de aici sau chiar și dacă ești de aici. Sunt lucruri care îmi plac. Nu prea știu. Timpul, serviciile sociale funcționează foarte bine. Au fost și cazuri în care au descoperit unul după trei luni în casă închis. Dacă plăteau factura nu se întâmpla nimic. Au și ei defectele lor. Nu e totul perfect. Îmi place nivelul de viață pe care mi-l pot oferi eu. Nu depind de nimeni, nici de soțul meu, prietenul meu. 

Intervievator: Sunt și lucruri care nu vă plac?

M10: Sincer nu îmi plac atâtea libertăți, drepturile umane și drepturile, dar nu e vina sistemului e vina noastră ca și persoane cred.

Intervievator: La ce vă referiți mai exact la libertăți?

M10: Libertatea asta, drepturile omului, drepturile nu știu ce. Aici au. Din punctul meu de vedere, n-au făcut decât să înrăutățească respectul oamenilor între ei, respectul față de ceea ce au, pentru că li s-a oferit. Acum toți așteaptă să îi ajute statul. Să îi ajute așa că trebuie să îi ajute. Nimeni nu mai face nimic. Suntem care încă facem, dar toată lumea stă. Muncă să facă statul, inclusiv să îți măture în fața blocului. Plătește bine ăla care mătură, dar totuși și tu trebuie să pui de partea ta. Într-adevăr, eu stau, de exemplu, în cartierul unde stau sunt mulți țigani.

Intervievator: Țigani spanioli, nu?

M10: Da, spanioli, spanioli. Și atâtea drepturi și așa. Deci le-a dat locuința, au fost când s-a dat locuința aici, pentru că i-au adus de nu știu pe unde. Nu respectă nimic, nu muncesc. Bine cred că se întâmplă ca și în România în anumite locuri. Eu muncesc, îmi plătesc lunar mașina ei au trei, patru mașini, nu au un loc de muncă. Nu plătesc lumina, nu plătesc gaz că nu au locuri de muncă, dar în afară de asta distrug tot, parcuri, dar nu poate poliția să le facă nimic că sunt drepturile nu știu care. Bună ziua, bună ziua, le ia numele și la revedere.

Intervievator: Îi au și ei pe ai lor cum și noi îi avem pe ai noștri.

M10: Da, exact. Sunt și români de-ai noștri și de-ai lor cei care nu muncesc sau dacă muncesc un an și cred că li se cuvine lumea. Asta nu îmi place, pentru că toți am avut mult de suferit după urma ideilor ăstora preconcepute, a străinului care ia ajutorul, care se cuvine spaniolului. De exemplu, ești străină cu copil mic, gata parcă statul îți plătește tot: și cărți și uniforme și mâncare și casă și aia. Mie nu mi-a dat un cent statul spaniol. În afară de mama, de care întotdeauna am zis și o să zic, n-am nimic. Nimănui nu trebuie să-i mulțumesc pentru nimic, nu mulțumesc. Nimeni nu mi-a dat nimic gratis niciodată. Nici măcar când am fost singură cu băiatul. Tatăl băiatului, am uitat să spun, niciodată nu mi-a plătit un cent sau să mă ajute la creșterea lui. Niciodată. Nu am primit nimic, dar în schimb ideea preconcepută era asta era: A, e româncă, îi dau ajutoare, îi fac, îi dreg, niciodată. Sunt spanioli cu 42 de ani care nu au pe cartea de muncă 16, cum am eu. Eu în momentul în care mi-am făcut actele, mi-am plătit singură vechimea, până am muncit la alte firme. De asta zic, depinde de concepția cu care ai fost crescută. Pe noi ne-au îndoctrinat așa tot timpul, spunând că trăim cu.. Cu toate că au dreptate, dar efectiv am fost îndoctrinați. Respectul, plătește datoriile, lasă-l pe celălalt să trăiască, nu te interesează, vezi-ți de treabă.

Intervievator: Față de cât aveați de gând să stați la început, adică șase săptămâni, ați depășit cu mult. Dar ce v-a făcut să rămâneți mai mult? Și mă refer acum chiar și la acea perioadă de după ce a venit soțul. Ce v-a făcut să rămâneți și nu v-ați întors în țară?

M10: Eu cred că libertatea asta de a munci și a nu depinde de nimeni. Cu toate că au fost momente, am spus când am divorțat și așa, până la urmă mama mi-a trimis bani din România ca eu să mă mențin aici câteva luni. Slavă Domnului, nu a fost așa, dar efectiv eu cred că mulțumirile alea de a nu depinde de mama sau sora mea. Eu întotdeauna când am crescut ori acasă cu mama ori cu sora mea, că stăteam într-un apartament împreună, și tot timpul sora mea mai mare ea muncea deja și luam banii și îi cheltuiam. 

Intervievator: Puteți spune că acum v-ați acomodat în țara în care trăiți?

M10: Da, de nevoie. De nevoie, da. Nu pot să zic că nu m-am acomodat. Până la urmă trebuie să te acomodezi. Trăiești aici, trebuie să te acomodezi după legile lor, după sărbătorile lor. Nu poți să pretinzi să trăiască ei după universul tău. Așa e normal, cred. Că nu îmi place să muncesc duminicile, nu-mi place, dar două tot muncesc în fiecare lună dacă nu trei, de Crăciun, o dată la doi ani. Trebuie prin extragere la sorți sau asta e. Nu poți, nu e pe alese. Nici acasă nu e pe alese în anumite sectoare, dar într-o țară străină. Mi se pare normal să te acomodezi. Nu poți să trăiești cu ideea, 20 de ani, să trăiești cu ideea că pe ăsta nu-l suport, aia nu îmi place. La ce mă duc acasă? La mama că nu mă ține nimeni legat. Întotdeauna am zis că trebuie să ne acomodăm că și noi.. Eu îmi aduc aminte în România, acum 20 de ani, unde munceam eu primul an de muncă, ca profesoară, este o comună unde se ocupau cu munca câmpului numai cu din astea unde făceau legume, roșii și toate astea.

Intervievator: Solarii.

M10: Solarii, da. Sunt cuvinte pe care nu le-am folosit demult. 

Intervievator: Este normal.

M10: Pot să vorbesc românește, dar.. Și aduceau, erau familiile de acolo care munceau tot satul, toată comuna numai din solarii, erau moldoveni de peste Prut care veneau la muncă. Întotdeauna mă marca faptul cum îi tratau, ca pe sclavi, exact ca pe noi la început. De asta spun, te acomodezi și omul care vine la muncă atâta timp cât nu îți fură, nu îți dă în cap, nu îți ia pâinea de la gură că eu întotdeauna le-am zis și la spanioli și tuturor n-am dat în cap să îți iau, nu ți-am luat-o din mână. Dacă am o pâine pe masă o am pentru că am transpirat-o, am muncit-o, n-am dormit și tu dacă nu ai e pentru că nu ai ieșit la muncă sau sunt locuri de muncă pe care pur și simplu spaniolii, chiar și românii au zis că nu. Au rămas pentru cei care au vrut și au trecut peste și am făcut orice ca să avem ce pune pe masă. Nu e denigrant, dar sunt concepții diferite. Trebuie să accepți așa cum e cu fiecare.

Intervievator: Dacă ar fi să fiți acum în urmă cu 18 ani ați mai face pasul acesta de a pleca?

M10: Aș veni și m-aș întoarce înapoi.

Intervievator: Ați veni pentru cât timp?

M10: Nu. Cum am venit cu ideea aia înainte de a veni la muncă și așa. Am să încerc să îmi plătesc datoriile cu care am venit și m-aș întoarce acasă.

Intervievator: N-ați mai rămâne pentru atâția ani.

M10: Nu. M-aș întoarce acasă, pentru că mi-a lipsit și îmi lipsește enorm de mult relația de acasă, mama, sora mea. N-aș locui cu mama, nu vreau să mă înțelegeți greșit. M-aș duce, aș sta, e sfânta mea, dar nu ca să locuiesc cu ea, dar e apropierea aia măi dacă vreau weekend-ul ăsta pot să mă duc, stau cu ea la masă, o văd două trei ore. Mă întorc, plec, la revedere, sărut mâna, cu bunicile. N-am o nuntă, o cumetrie, asta sau poate chiar încă nici acum relațiile acasă nu mai sunt aceleași. Nu mai cresc copiii cum am crescut noi sau așa, dar asta e nu pot pretinde să mai am aceeași zece verișori sau așa la o masă, în jurul mesei, la bunica nu, dar măcar să nu fie copilul meu singur.

Intervievator: Acum el e singur acolo?

M10: Foarte singur.

Intervievator: Nu are prieteni spanioli?

M10: Are prieteni și așa, dar nu e același lucru. Cred că depinde și de cartierul în care trăim, chiar și de multe ori eu sunt anti-mașinuțe să zic așa, online de nu știu ce. Și nu le are. Bine le are, dar cum nu prea studiază am o scuză perfectă. Și tot timpul îi spun du-te afară. Eu niciodată nu i-am interzis să se ducă afară, să se joace cu țigani, români, marocani, ce-or fi. Mi-e indiferent. Joacă-te cu copii de vârsta ta că e viața ta. Dar pur și simplu scrie câte un mesaj la copii. Hai ne vedem dacă vrei, ne jucăm play online dacă nu, nu ieșim în parc. E mare păcat dar contează să aibă cu cine vorbi. Vecini nu prea. Sunt relațiile astea umane care se pierd zi de zi, zi de zi. A fost întotdeauna în sânul familiei, nu a avut frați, nu are nimic.

• Familia multi-etnică

Intervievator: Chiar dacă nu sunteți căsătorită aș vrea să știu cum v-ați acomodat cu obiceiurile familiei spaniole că acum aveți partenerul de viață al dumneavoastră este spaniol. Cum v-ați acomodat cu obiceiurile familiei? Sunt diferite, sunt asemănătoare?

M10: Sunt total diferite. Depinde de fiecare. Eu, de exemplu, la masă la ora de a mânca mâncărurile, am avut noroc că perechea mea e un tip foarte deschis și așa. Nu e pretențios la mâncare. Mâncare să fie. Dacă i-am făcut sarmale, a mâncat sarmale, dar n-a fost. Dacă a vrut o ciorbă de cocoș, am făcut-o și a mâncat. N-am acrit-o foarte tare, pentru că ei aici nu mănâncă, dar am acrit-o.

Intervievator: Să înțeleg că gătiți mai mult mâncăruri românești decât spaniole?

M10: Nu. Gătesc spaniole, dar nu pentru el sau.. Pentru faptul că eu acasă nu știam să fac mâncare.

Intervievator:  Și ați învățat să gătiți mâncarea asta.

M10:  Să fac mâncare spaniolă când am muncit în casă. Eu mâncare românească am început să fac locuind cu români în apartamentul în care locuiam fiecare cu cameră și m-au învățat fetele de acolo cu care locuiam să fac o sarma, o ciorbă. Acum, cu internetul, fac plăcinte, dar eu nu știam să fac nu. Deci nu că gătesc spaniolă pentru că m-au învățat spaniolă, nu. Am învățat să fac mâncare spaniolă înainte de românească, pentru că am avut norocul ăla de acasă când mă băgau la bucătărie și ziceam: tata mă duc să sparg lemne.

Intervievator: Care a fost reacția familiei când au aflat că aveți un partener spaniol?

M10: Tata pentru că n-a trăit să îl vadă și așa dar a reacționat bine pentru că m-au văzut pe mine bine, probabil. Eram foarte liniștită. După ce am divorțat și a trebuit, v-am spus, am muncit enorm de mult să pot să mă mențin eu, copilul. Și pierdusem mult, slăbisem vreo 20 de kilograme. Mama are un, își făcuse un jurnal pe care l-am citit după ani de zile. L-am găsit acasă odată într-o vizită în România. Plângând așa că credea deja că mă făcea să mă duc la doctor, că sunt bolnavă, că am pierdut foarte mult. Eram disperată și starea psihică și asta, știam muncă, casă, eram ca un drogat de pe stradă, mă târam și în momentul în care l-am cunoscut, adevărul e că am avut noroc să dau deodată peste o persoană care m-a înțeles și m-a sprijinit indiferent niciodată. Singurul lucru negativ să zic e faptul că încă nu vorbește românește. Cred că înțelege, cred, dar nu vrea să vorbească. Nu poate să vorbească, nu vorbește, nu a învățat. La început avea iluzia aia și a descărcat aplicații, încerca, nu i s-a lipit niciodată. Adevărul e că am dat peste o persoană care vine dintr-o familie tot așa din punct de vedere financiar destul de slabă. Nu a studiat și asta se cunoaște. El lucrează de la 14 ani. Și nu are un nivel. Odată ce ești obișnuit la învățat deschis la așa, imediat prinzi mai repede. El nu… A încercat și asta, dar într-adevăr un om care nu..

Intervievator: Da, nu are exercițiu.

M10: Nu poate asimila informația și așa. Vorbești de orice, încearcă să facă, dar nu îl pune la limbi străine. E ca și când la treizeci de ani vrei să înveți inclusiv gramatica limbii române să o vorbești perfect că te costă. Și nu.. Mama e foarte fericită că este mai în vârstă ca mine. Îmi aduc aminte bunica mea..

Intervievator: L-au cunoscut? Familia l-a cunoscut?

M10: De câte ori am fost în România mergeam noi. Nu intra în calcul faptul să merg acasă fără el. De fapt dacă mă duc acasă și inclusiv bunica mea mă întreabă prima dată dacă vine el și băiatul; dacă nu, degeaba mă duc. Când i-am zis lu’ bunica mea că uite mamă sunt cu cineva dar e mai mare ca mine cică da ce mama îl pui la fiert. A fost o eliberarea așa. Adevărul e că faptul să-l accepte nu e… nu a contat niciodată că ar fi fost o luptă. Pe fostul meu nu l-au acceptat din prima zi dar asta nu a fost un impediment. Da. Dar într-adevăr te liniștește faptul că îi vezi că na chiar dacă nu se înțeleg vorbind dar îi vezi unul lângă altul la masă și complicitatea aia, cum îl ia bunica mea în brațe când mergem.

Intervievator: Și cum comunică? Cum comunică cu el?

M10: Prin semne se înțeleg. Nu știu. Bine, eu sunt întotdeauna lângă ei mai e și feciorul meu care întotdeauna nu vorbește românește dar totuși înțelege și totdeauna a făcut pe traducătorul. S-au înțeles. Mama, un an cât a stat aici și faptul că se uită la telenovele sau asta înțelege. El pune interes deci nouă și la bucătărie dacă se pun amândoi mama se pune lângă el și îi taie verdețurile el la fel. Nu, se înțeleg. Adevărul e că din punctul ăsta de vedere, nici român daca era nu se înțelegeau asa.

Intervievator: Dar băiatul este născut în Spania, crescut în Spania. Ce limbă vorbește? Ce limba se vorbește la dumneavoastră în casă?

M10: Vorbim spaniola, când este, din respect când este perechea mea. Mai scap câte o frază pe românește dacă sunt singură cu el în dormitor sau așa. Dar când sunt lucrurile să vorbesc despre școală sau asta si e el de față vorbesc spaniola.

Intervievator:  Și băiatul? Băiatul vorbește românește? Vorbiți în românește?

M10: Da. Nu are un nivel poate că gramatical nu știu ce sau asta dar vorbește românește și cum avea simplu șef la clase când era mai mic erau aici organizau precum Ministerul Educației și Ambasada organiza o clasă de română. Două ore, de două ori pe săptămână era sau o dată nu îmi mai aduc aminte. Oricum mergeau… îl duceam la colegii concrete nu în toate instituțiile de învățământ câteva așa unde sunt comunități de români mai mari probabil, uneau copii de aceeași vârstă sau între 10 și 13 ani sa zic sau cu vârste apropiate, o profesoară româncă, se băgau acolo și vorbeai. Azi vorbeam de Moșu Roată sau ce se întâmpla în lunile respective. Luna martie le explicau istoria mărțișorului, în ianuarie unirea principatelor, chestii din astea importante citeau câte o poveste în limba romană ce se putea face în două ore dar se relaționa. Acolo a învățat copilul meu. Eu cu toate că vorbeam în casă dar puțin. Chiar aveam problemă, vorbeam la telefon cu mama și vorbea două trei cuvinte cu Bonita să zic așa și spunea mami nu mai înțeleg și nu mai vorbea. După ce a început să meargă la clasele alea și acum se pune la telefon nu vorbește mare lucru: Ce faci mamaie? Cum ești? Ce face cățelul? Și la revedere. Dar nu mai spune mami nu mai vreau să vorbesc.

Intervievator: Câți ani avea când a făcut aceste cursuri?

M10: Eu cred…nu știu. Dacă are vreo doi ani de când merge, deci vreo 8-9 ani cam așa 7-8. Da că erau copii de toate vârstele inclusiv de la vârsta cred că de bacalaureat. Dar mai mergeau din când în când măcar mai relaționau și vorbeau despre obiceiurile românești dar…

Intervievator: Cum se înțelege băiatul cu mama dumneavoastră? Cu rudele din România?

M10: Bine, mai puțin cu sora mea că îl ceartă că nu învață.

Intervievator: A fost în România? L-ați dus de mic în România în vacanță sau cum l-ați dus? 

M10: Am mers… De câte ori am mers eu, a mers și el în afară de asta. El, de exemplu, nu pot de trei de ani de zile. Bine acum cu pandemia era în plan anul trecut să mergem. Anul ăsta tot numărăm zilele zic vreau să merg acasă, vreau să merg acasă, să stau acasă nu mare lucru, dar stau că nu vreau neapărat vacanțe, mă duc și stau cu mama. Eu l-am trimis în fiecare an acasă, chiar dacă eu nu m-am dus, cu bilet de avion, cu însoțitor de bord, îl lua acolo cumnatul meu și se rotea două-trei săptămâni chiar și toată vara. L-am trimis întotdeauna acasă în vacanțe cum eu am muncit întotdeauna nu… nu am stat și fiind aici trebuia să plătesc dădacă când era mai mic. Decât să plătesc pe lună, mai bine te duci acasă, stai cu mamaie. Cât mă costă avionul și asta măcar atâta bucurie să-i fac ei.

Intervievator: Și îi place acasă? Îi place în România? Ce-i place? Ce nu-i place?

M10:  Bine, acum nu am mai fost de 2 ani. Acasă îi place că face ce vrea el. Masa pusă ca prințul, micul dejun la pat, mâncarea la pat până acum. Mamaie vreau aia, nu vreau aia, fă-mi aia. Asta e ca orice copil. Bine, și libertatea. Mama are curte, nu locuim într-o zonă de munte sau cine știe ce. Nu pot să zic că are prieteni, pentru că nu are prieteni acolo, dar era libertatea asta și faptul să aibă pe mamaia care făcea ce vrea el.

Intervievator: Care dintre persoanele mai apropiate mai sunt în România acum? În afară de mama și surori.

M10: Nu mai am. Doar familia. Nu am alți prieteni. Ce am acolo în sat cunoștințe, prieteni, dar nu…

Intervievator: Rude mai aveți în apropiere?

M10: Acasă sau aici?

Intervievator:  Acasă. În apropiere de mama.

M10: Mama are trei-patru frați sunt cinci are casă are frații și nu, nu mai au aceeași relație. E păcat. La fel se îndepărtează cu toate că trăiesc în același sat așa nu-mi place. Ideea de a vedea de care eram nesigură efectiv dacă e duce sora mea mai are câte un frate din cei patru care sunt cu unul care trece pe la ei așa dar in rest fiecare cu viața. Din păcate. Din punctul nostru de vedere al familiei noastre și cred că la mulți văd că în general se întâmpla s-au pierdut că nu știu…asta de bai  mă duc să o văd pe sora mea sau un telefon: Ce faci?… Nu e să se preocupe… Din punctul ăsta de vedere chiar și de bunica mea. Sunt cinci frați se duce mama să vadă ce face, ai lemne de iarnă, ai mâncat s-au îndepărtat, din păcate nu știu de ce. Cum zice bunica mea, că toți 5 am crescut la fel cu aceeași… la același sân am supt toți. Din păcate.

Intervievator: Ii mai ajutați financiar? Trimiteți bani acasă?

M10:  Nu pot să zic că este ajutor financiar. Am avut o problema, a avut mama, de fapt… Locuim într-o zonă în care s-au inundat de două ori în doi ani. Și acum, slavă Domnului, bine am făcut toată casa nu doar eu, toate trei, cât am putut fiecare, mama avea asigurare… Așa a reconstruit casa. Nu pot să zic că depinde de mine financiar. Dacă pot să trimit la… eu știu, de trei-patru ori pe an. „Hai mamă, ia și ia-ți ceva.” Îmi zice ea că nu are nevoie de bani, zic „strânge și mi-i dai peste câțiva ani.”

Intervievator: Dar doar pentru ea trimiteți, nu?

M10: Da. Bine… un cadou surorii mele sau când e ziua… Ca să nu-i mai trimit bani, că nu vrea, îi fac câte un cadou de-ăsta online. I-l duce la ușă și vrea, nu vrea, trebuie să-l primească.

Intervievator: Trimiteți și pachete? Trimiteți și pachete sau cadouri din Spania?

M10: Da, pachetul. Asta nu se pune problema. Paște și Crăciun, rachiul de la mama și vin.

Intervievator: Dar dumneavoastră trimiteți pachete din Spania?

M10: Trimitem.

Intervievator: Cui și ce?

M10: La Oradea… acum, de exemplu, de Paști, trebuie să trimitem. Ce? Cafea. Cu toate că au cafea și nici nu le place cine știe ce cafeaua de aici, dar… bătrânii… Dulciuri… ceva… Deci noi, înainte de a alege de aici, trebuie să întrebăm, pentru că au de toate acum cu supermarketurile și așa, poți să cumperi și în România. Dar întotdeauna e… Sora mea vrea paracetamol de un gram, că în România nu este paracetamol de un gram. Așa i-am trimis multe pastile surorii mele cu toate că e asistentă și are în România. Multe pastile nu se găsesc în România sau așa. I-au plăcut, eu știu, uniforme sau altceva de aici. Acolo nu sunt uniforme XXXL. Ea e mai forțoasă și nu găsește uniforme pentru spital.

Intervievator: Am înțeles. Da. Deci cam ce nu găsesc acolo, le trimiteți din Spania.

M10: Da… Adică ceea ce vor. Nouă ne mai trimite țuică făcută de casă, vin… Nu vreau… adică nu să cumpere ceva. Acum, de Paști, să îmi trimită brânză din aia de la ciobani. Un pachet așa… nu simbolic, dar… pentru noi… 

Intervievator: Dar cât de des trimiteți aceste pachete sau primiți?

M10: De 2-3 ori pe an. Dar depinde. Anul trecut am trimis mai des pachete. Anul trecut am schimbat eu mobila din dormitorul meu și mama, cum refăcuse casa, zic „îți trimit dormitorul și schimbi dormitorul tot.”

Intervievator: Toată mobila, da. Și ați trimis?

M10: Da. Și așa trebuia să schimb mobila.

• Relația cu familia

Intervievator: Cât de des vorbiți cu cei de acasă? Adică vorbiți periodic sau doar pentru anumite evenimente?

M10: Nu o sun pe mama mai des, pentru că e deja… Acum, de exemplu, cum avem doi ani de când nu ne-am văzut fizic… pentru că au fost ei aici, ne-au făcut o surpriză și au venit o săptămână mama, sora și cumnatul… acum doi ani. Și mama, de exemplu, nu e pentru a vorbi zi de zi, pentru că se alterează, se pune deja nervoasă [sic!], nu nervoasă, nu știu să zic. Se vede că îi lipsim sau asta și… deja nu mai e… vorbim zi de zi… Asta e. Nu. Din ce în ce se alterează, dar la două-trei zile pot să o sun și pentru că „mama, mă apuc să fac ceva” și zic „măi, mamă, asta cum se face?” Două minute, nu neapărat… Da, găsesc orice scuză ca să o aud sau… cu toate că… încerc să o sun, la două-trei zile… O sun o zi eu, o zi o sună sora mea care e aici, ailaltă care e în România o sună zi de zi, dar noi de aici încercăm să nu o sunăm zi de zi, pentru că se alterează și așa se… În afară de asta, chiar și… nu vrea video pe apel pe telefon, pentru că mai rău…

Intervievator: Cum comunicați? Nu o sunați pe WhatsApp? O sunați pe telefon?

M10: Pe telefon. Nu vrea video apel. O vedem video când merge soră mea la țară, o dată pe săptămână sau la două săptămâni, dar depinde cum suntem, dacă muncim sau nu și profităm de momentul ăla ca să o vedem fizic pentru că ea nu este… Se alterează mult când o pui în fața camerei și dacă nu se întrerupe, de două-trei ori… e semnalul prost deja… se supără. Da, și ca să nu alterăm și asta… nu vrea. A zis că ea nu vrea internet pe moment. Cu toate că încerc să îi explic că uite, te vedem, te asta…

Intervievator: Dar ea vă sună vreodată sau o sunați numai dumneavoastră?

M10: De obicei spune dacă o sunăm la două-trei zile câteodată i se pare că sunt prea deși zice: ei ce crezi că am făcut de ieri? Dar să când sună ea cred că au trecut trei zile și nu m-a sunat. Ce faceți? Probabil cum doarme și așa eu știu. Una și ea.

Intervievator:  Au fost situații în care ați încercat să o sunați și nu ați găsit-o la telefon, nu a răspuns?

M10: Ea are fix și mobil. Nu. Are telefon fix și mobil. Fixul îl ține ca să poată vorbi cu bunica mea. Așa și mobilul ca să o sunăm noi și asta și a fost deja o suni de trei-patru ori pe fix răspunde, suni de trei-patru ori pe mobil nu răspunde și așa. Pe urmă întreb: unde ai fost? Am fost la biserică sau eu știu chestii din astea. Te alterezi. Da și dacă nu o găsești o sun pe sora mea care e la 40 de km. Ce face mama? Sunt la muncă, nu știu.

Intervievator: Da. Sunt situații de panică. Vă speriați?

M10: Mai ales în situațiile alea când au fost inundațiile sau vezi acum cum pandemia. Mama e salvată să zic așa. Faptul că stă la țară, are curte, nu prea iese din curte sau iese pentru o pâine dacă iese și la revedere. Nu iese foarte mult și asta. Sunt situații în care te panichezi sau când nu știi. Nu ai încredere. Eu, bine, vorbesc cu ea, îmi spune că e bine, dar sincer sunt momente în care indiferent ce îți spune nu te liniștește. Eu l-am pierdut pe tata. Eram aici și când am ajuns eu deja murise. Era o situație foarte rea. Nu că te-au mințit, pentru că într-adevăr mie mi-au ascuns faptul că tata era pe moarte, pentru că eram însărcinată în nouă luni, trebuia să nasc. Am născut și ei nu mi-au zis pentru că eram încă lăuză. Și mi-au ascuns faptul că murea1 A murit de cancer. Și e foarte dureros deja, parcă pierzi încrederea că tot timpul am zis: măi, zi-mi ca să știu la ce să mă aștept că nu mă protejezi, din contră.

Intervievator: Vă este teamă să nu se întâmple și acum la fel să vă ascundă lucruri?

M10: Este o obsesie. Deja de atunci tot am zis: mamă, m-aș lăsa pe mâna surorilor mele pentru orice, dar neîncrederea există. 

Intervievator:  A rămas acolo. Ce fel de telefon are mama dumneavoastră? Din acest smartphone sau din acela cu butoane clasic?

M10: I l-am schimbat. Sincer nu l-am văzut, că nu știu, eu știu că i l-a schimbat acum un an jumate că i se stricase ăla vechi pe care îl avea, pentru că eu vrând doar pe apel mi avea decât cu taste, Nokia cred.

Intervievator: Da cu butoane simple, da.

M10: Și acum vreun an jumate, cred, mi-a zis soră-mea că i l-a schimbat. Când au fost aici acum doi ani încă îl avea pe ăla Nokia și i l-au schimbat, pentru că se stricase. În fine, și nu mai găsea numai cu taste. E un smartphone!

Intervievator: Și cum s-a acomodat cu tehnologia telefonului? Cine a învățat-o?

M10:  Destul de greoi. Sora mea a învățat-o. Ea întotdeauna a zis că tehnologia nu a vrut-o, nu crede în ea și sunt 20 de ani de acum și tot nu vrea. Mama a abandonat ideea de a fi contabilă pentru faptul că nu voia să facă..

Intervievator: Contabilitate pe calculator.

M10: Contabilitate pe internet, pentru că nu avea încredere în ea. I s-au oferit în momentul respectiv bani, i s-a oferit, era o foarte bună contabilă și nu a vrut. A ieșit înainte de a face cerere la pensie ca să nu facă cursuri de contabilitate la mâini. Îi place faptul ăsta cu internetul, cu asta, când vine aici faptul că pe internet ne punem pe tabletă Kanal D sau eu știu ce program și din punctul ăsta de vedere e ok. Nu mă puneți să învăț. I-am zis, inclusiv pe timpul iernii când nu ai ce face, nu ai grădină, nu ai nimic. Bine ea nu mai are, pentru un pui pe care îl mănâncă, îl cumpără, nu crește așa, doar ce își pune în grădină în primăvară. Și am zis să își pună măcar Facebook-ul, WhatsApp-ul, ne vedem, te joci pe telefon pe timpul iernii, nu ai ce face.

Intervievator: Și la ce mai folosește telefonul în afară de a vorbi? Ce mai face cu el? 

M10: Nimic.

Intervievator: Doar sună. Ok.

M10: Deci chiar nu vrea. Noi am încercat să.. Nu. Bine într-adevăr cum e.. Eu am pe Facebook, am prieteni de-ai ei de când muncea, și din sat am. Dar ca prieten, și îi spun: Uite, mai vorbești cu tanti cutare sau dacă vor ei să vorbească cu tine. Nu, că știu unde stau. Nu e de acord într-adevăr, așa este, mai ales într-un sat unde locuiește la 200 de metri, un kilometru de mine să vorbim pe Facebook sau pe rețelele, mi se pare.

Intervievator: Da, da.

M10: Are dreptate din punctul ăsta de vedere. 

• Comunicarea cu părinții rămași acasă

Intervievator: Despre ce vorbiți în general când sunați acasă? De exemplu ultima discuție despre ce a fost? Ce ați vorbit?

M10: Am vorbit acum două zile. Da, am lăsat-o puțin așa, pentru că ne-a venit anul ăsta, eu și sora mea, am luat o parcelă să facem grădină și să o întrebăm: mmă ce să punem în pământ, pentru că nu știm, dar vrem parcelă! Sau, o sun eu: ce faci mamă? Bine. Ce ai mâncat azi? Cum mai e vremea? Bunica vine? A venit cineva la tine? Lucruri cotidiene. Bineînțeles, întotdeauna discuția derivă la fel, să vedem când puteți veni, dar nu am vrut să vin acum cu pandemia asta ca să nu aibă probleme. Noi nu am putut merge. Putem merge să facem un test, dar eu la muncă nu pot lipsi, nu pot pierde locul de muncă, băiatul nu poate să lipsească de la școală mai mult de o săptămână. Nu poți risca să mergi așa, sau cu prietenul meu. Nu pot să risc să mă duc acasă și să mă bage în carantină, dacă am 14 zile de stat acasă să stau 10 zile închisă. Întotdeauna derivă la: Poate se termină asta, să puteți veni. 

Intervievator: Care sunt plângerile mamei dumneavoastră? De ce se plânge cel mai des?

M10:  Nu. Poate cu sora mea de acasă vorbește mai mult sau poate să plângă dar nu e persoana să zică … poate chiar nu are ce pune pe masă, ceea ce nu cred. Nu, slavă Domnului, nu e situația, dar nu o auzi. O doare mult pierderea relației cu frații, cu rudele, dintr-astea așa care vezi că o deranjează.

Intervievator: Da. Și ce credeți că îi lipsește cel mai mult?

M10:  Să ne vadă pe toate trei la un loc. Că au trecut vreo 5 ani de când.. Cam așa! Eu am fost acum vreo trei ani, sora mea, care e aici a fost acum doi ani, cam atât. Nu ne-am mai întâlnit toate 3 acasă de vreo 5 ani. E destul de greu.

Intervievator: Discuții în contradictoriu aveți cu cei de acasă? Ați avut vreodată discuții în contradictoriu pe anumite subiecte?

M10: Fiecare, de obicei, încercam să cedăm dacă nu sunt lucruri… De obicei, întotdeauna am ajuns la un consens. În contradictoriu, da. bineînțeles, și cu un băiatul.. Relația cu feciorul meu, să zic așa, mama ne-a îndoctrinat, trebuia să studiez, ăsta nu vrea să studieze. Ei, lasă mamă, ce să-i faci? Când eram eu, aveam 12 ani și niciodată nu mi-ai zis: Lasă, mamă! Chestii din astea în contradictoriu, așa, discuție aprinsă sau asta nu, pentru că nu are rost. Eu cred că e destul de greu. Bine și asta la fel. Întotdeauna, poate chiar dacă nu sunt de acord să facă ceva, dar până la urmă, cum să zic, mama de vreo două ori mi-a spus, dacă ajungeam desculți îmi spunea, dacă vrei să faci ceva n-ai decât să vii să faci.

Intervievator: Vino acasă și fă.

M10: Ce poți să îi zici? Adică nu suntem.. Nici nu îi reproșezi, nu, niciodată. Așa am fost crescute și asta nu. E o limită încă. Încă o menținem… doctrina ceaușistă. Sora mea din România e mai mare ca mine cu cinci ani de zici că e mama, nu poți să îi zici nimic Și adevărul e că nu are rost să te cerți pe nimicuri. Slavă Domnului, n-am avut probleme serioase nu avem nimic de împărțit. Nu am fost, nu s-a pus problema să ne dezbinăm? Pentru ce?

Intervievator: Credeți că ar fi vreun obiect care ar ajuta-o pe mama dumneavoastră să-i facă viața mai ușoară?

M10:  Când a decedat tata i-am spus: vinde casa. Ia-ți un apartament cu o cameră undeva în oraș ca să fii mai aproape de sora mea că și așa nu muncești, nu ai găini, nu ai animale, nu ai și să te poți relaționa. Mi-ar plăcea mult să ducă o viață.. Are deja 70 de ani și a ieșit la pensie cu cincizeci și ceva de ani s-a trecut, a ieșit înainte de termen. A cerut ea să iasă la pensie. Mi-ar place să ducă o viață din asta ca să relaționeze mai mult, că mi se pare că trece viața pe lângă ea așa. Avea 56 de ani când a murit tata. I-am zis: ai pensia ta, nu are pensie super mare, dar pentru ea… Dacă te putem ajuta cu ceva du-te, ia-ți câteva săptămâni de tratament. I-ar veni foarte bine să iasă la o plimbare, să relaționeze, să vorbească cu cineva, cu sora sa, cu o prietenă. Nu mai e. Eu cred ca aia îi lipsește.

Intervievator: Acum când mă refer la un obiect, mă refer la un obiect în casă care să o ajute să îi facă viața mai ușoară. Ar fi ceva?

M10:  Nu. Nu văd. Dacă te referi cum era la informația cu un robot din ăsta așa, da să-i facă companie.

Intervievator: Da, un robot de companie.

M10: Trebuie să fie foarte bun ca să nu o enerveze și să nu-l oprească.

Intervievator: Haideți să îl descriem. Cam cum ar trebui să fie ca să îi fie pe plac mamei dumneavoastră? Ca să îl accepte, în primul rând! Cum ar arăta? Ce ar face acesta?

M10: Nu știu sincer să spun, pentru că mama, răbdare are, dar cu ceea ce vrea ea. S-a obișnuit, mai ales acum, s-a obișnuit singură cuc, cum zic eu, de 14 ani de zile de când a murit tata. Nu dă socoteală nimănui. Și, ca să stea cineva aici sau să zică unui robot adu-mi ca și ajutor, din punctul ăsta de vedere sau să ajute să îi coboare lucrurile de pe undeva… Nu prea știu, inclusiv să-i tragă aspiratorul,  cred că ar veni foarte bine pentru că are o vârstă. 70 de ani e foarte tânără, dar oricum, să o menajeze pe ea. Din punctul meu de vedere i-ar veni foarte bine, dar pe ea nu o văd, pentru că nici cu noi, când nu răspundeai, nu te obliga să faci ceva, dar totuși, un robot să îi poată răspunde… Un robot da, o poate ajuta la lucrurile astea fizice și așa, dar nu o văd să-și aleagă…

Intervievator: Un robot care să nu-i răspundă sau să îi răspundă? Că ar putea fi un robot și care să îi răspundă, să converseze.

M10: Inteligența artificială.

Intervievator: Exact.

M10: Cred că iese fugind din casă.

Intervievator: Sau ar putea fi un robot care să vă sune automat să spunem…

M10: Așa da. Dar v-am spus, din anumite puncte de vedere, tehnologia pe care ea nu a vrut-o… Bine, că s-a închis în ea, așa și pur, și simplu a negat. Eu i-am zis de multe ori, simplul fapt să îți descarci o aplicație și dai ea pe aceleași butoane, roșu și verde. Să-i dai la verde și ne și vezi, nu numai vorbim. Nu. Poate cădea și nu e bine, dar mai degrabă altă femeie, chiar dacă nu au fost atât de studiate, sau să muncească sau așa ca mama, poate aș fi deschisă. Zici măi, încerc, dar în cazul ei, nu o văd! Doar să o ajute așa fizic.

Intervievator: Și cam cum credeți că ar trebui să arate? Robotul.

M10: Cred că ar fi mai bine să nu aibă formă umană. Sunt tipicul ăia de la restaurant, de la filme sau așa, să fie ceva comic, sau să aibă, nu neapărat cum sunt astea acuma New Born sau eu știu. Nu, pentru că i-ar da.

Intervievator: Ar speria-o un pic, nu?

M10: Da, cred că da. Cred că unul din ăsta cu o imagine mai comică mai nu știu ce ar fi mai..

Intervievator: Ar putea, ar putea să accepte totuși, nu? Poate, poate.

M10: S-ar putea să accepte. S-a obișnuit acolo singură și asta au de nesuportat. Nu suportă nici câinele. Are trei, dar nu îi suportă, deci..

Intervievator: Nici să nu facă, să nu latre robotul, să nu o deranjeze.

M10: Da. Latră câinele prea mult asta e câine. Se urcă pe masa de afară și o face intenționat, pentru că se uită la mine. Cred că asta.

• Percepția asupra vieții celor rămași acasă

Intervievator: Cât de des mergeați acasă înainte de pandemie?

M10: O dată pe an, o dată la doi ani. Nu îmi permit mai mult. Dacă aș putea, dacă mi-aș permite, economic, m-aș duce măcar la trei-patru luni; m-aș duce măcar o săptămână adică eu ca să merg acasă, eu aș merge doar așa a zis nu. Merg să stau acasă cu ea. Ideea mea despre a merge în România dacă pot să fac o călătorie și să o iau și pe mama cu mine bineînțeles o iau patru, cinci zile, o excursie, mai ales dacă vine prietenul meu ca să cunoască și România. Așadar, mai mergeam o dată pe an, dar nu merg mai des, pentru că economic nu pot. Merge băiatul, merge.

Intervievator: Și cât stăteați? Cât stăteați când erați în țară? Ce perioadă?

M10: Cel mult când mergeam în vacanța de vară și așa 20 de zile, pentru că aveam 16 zile de vacanță, o zi liberă înainte și una, două după sau așa. La locul de muncă noi aveam 31 de zile de vacanță obligatorie: două săptămâni în iarnă, două în vară. Nu poți mai mult de 20 de zile. Băiatul da, pot să îl toată vara, dar eu ca persoană așa nu pot. Am mers cel mult 20 de zile și singura dată când am mers de Crăciun acasă în 17 ani am fost cinci zile.

Intervievator: Și ce ați făcut, de exemplu, ultima dată? Ce ați făcut când ați fost în țară acum doi ani?

M10: A fost de Crăciun, dar am stat acasă. Am avut pe bunica la masă, a venit sora mea, cu cumnatul, cu nepotul, nepotul deja are 20 și ceva de ani. Am stat la masă că asta. Asta a fost adică am stat acasă la masă toți.

Intervievator: Mama dumneavoastră credeți că o duce mai bine acum decât înainte când ați plecat dumneavoastră?

M10: O duce mai bine acum pentru că e mai liniștită din punct de vedere financiar. Înainte eram trei, am fost, am studiat, a fost din credit în credit, a fost mare.. E mai liniștită din punct de vedere financiar, dar poate fi neliniștită din cauză că suntem noi departe.

Intervievator: Deci e mai liniștită financiar dar considerați că îi lipsește că lipsiți dumneavoastră.

M10: Da, asta fără dar și poate. Ceea ce duce dorul asta de.. Nu are nevoie de nimic din partea noastră; să știe că ești bine, că ești mai aproape. O liniștește faptul că știe cum trăim aici, suntem bine, are încredere în faptul că nu o mințim că suntem noi bine. Sora mea e singură, locuiește singură, dar are locul de muncă… Eu la fel, băiatul, suntem sănătoși ceea ce e important să zic așa. Dar totuși e distanță. Da da e ăla care îți dă mult respect așa faptul că e acea distanță și că nu poți să zici. Se întâmplă azi ceva, de exemplu, și cu pandemia. Mai rău trebuie să plec urgent acasă, plec mâine. Nu pot să..

Intervievator: Sunt kilometri întregi, așa este. Cum își petrece mama dumneavoastră timpul? Ce face ea zi de zi?

M10: Din ce îmi povestește, în jurul casei. Acum nu plantează nimic nou așa că a fost frig, nu. Are casă destul de mare dacă își face mâncare, șterge un praf, nu știu ce face dacă încă plătește prin facturile la ghișeu ca să aibă o scuză să plece de acasă o dată pe lună. Iese dacă trebuie să își cumpere o pâine. În general tot ce e cumpărături alimentare de bază și asta i le face sora mea o dată pe lună se duce, îi duce tot așa. Ea mai iese, dacă iese. Dacă îi face poftă de ceva sau vrea să își cumpere ceva iese acolo la magazinele din sat și își cumpără. Și la bunica. Mama ei, bunica, locuiește la vreo trei kilometri de casa noastră și încă, de două ori pe săptămână sau așa, o mai vizitează.

Intervievator: În afară de sora dumneavoastră și bunică mai are alte rude prin apropiere cu care se vizitează?

M10: Are frați, frați. În sat acolo nu prea mai merge la ei. Merge, dar foarte rar, pentru că la ea nu merge niciunul. Se duce, dar foarte rar, are și prietene, dar nu se duce în vizită și asta nu. Nu a avut să zic, vai, am fost nu știu unde. Are puțină viață socială de asta zic mi-ar place.. Tot timpul am îndrumat-o du-te, ia-ți bilete la, îți plătim noi sau așa te duci două săptămâni la săruri, la nu știu ce excursie din astea de pensionari să se..

Intervievator: La tratamente. Da, da, da cum sunt acum prin Casa de Pensii.

M10: Sunt tot felul de așa dar i-am zis, du-te și tu cu grupuri din astea de pensionari. Du-te în vizită. Te plimbi trei, patru zile.

Intervievator: La mănăstiri la țară.

M10: Acum sperăm să înceapă, dar nu cred. Nu o văd.

Intervievator: Dacă vreți îi faceți o bucurie, o surpriză, un cadou, eu știu, cum procedați?

M10: Am trimis așa flori prin florăriile astea online, dar i-am trimis doar o dată fără să o anunțăm, pentru că e sceptică așa la tot ce bucurie și fericire e. Nu se aștepta și cred că a pierdut așa iluzia asta, încrederea în oameni și tot. Și de obicei.. Sau vorbesc cu sora mea. Vorbeam cu sora mea, se ocupa ea, dar dacă vrem o surpriză așa i-am făcut online. Dacă nu sora mea se ocupă de tot. Slavă Domnului pentru sora și cumnatul. Avem o mare încredere.

• Proiecte

Intervievator: Ținând cont de experiența dumneavoastră personală de 18 ani în Spania, care credeți că sunt principalele avantaje ale plecării dumneavoastră din România?

M10: Avantaje. Poate ne-a schimbat un pic ideea de viață. Încrederea în mine un pic mi-a urcat, cu toate că totdeauna am fost, am avut încredere în mine și așa, dar acum mai mult pentru că am reușit singură. N-am mai depins atât de mult. V-am spus eram dependentă de părinți, de surori, dar aici a trebuit vrei, nu vrei să lupt singură și să acum atâta timp cât sunt în picioare și sănătoasă sunt în stare de orice. Atâta cer, atât am cerut întotdeauna: să fiu sănătoasă cum îi zic feciorului. 

Intervievator: Stima de sine credeți că e singurul avantaj pe care îl aveți că ați plecat din țară?

M10: Îți dai seama că poți e de concepțiile de viață și așa, pentru că am spus noi cu societatea asta multiculturală nu vezi. Cum eram acum 20 de ani în Galați că o singură persoană de culoare a fost primul fotbalist care l-a adus Oțelul Galați la Galați, dar te obișnuiești să trăiești, să vezi diferite situații, dacă ai muncit în locuri  unde munceam la început sau și unde muncesc acum cu lume foarte bine pe nivel financiar și așa îți dai seama de situația în care trăiești și ce la ce nivel au. Îți dai seama cât de mic ești din anumite puncte de vedere. Ca și persoane suntem egali și tot ce vrei dar și să reușești să te integrezi, să accepți pe fiecare cum e că sunt românii noștri, marocani, chinezi, să înveți să fii respectat și să respecți tot ce e în jurul tău. De a învăța să sari să trăiești acceptând tot ce este în jurul tău. Să fii maleabil, să te acomodezi fiecărei situații.

Intervievator: Dar care credeți că sunt și dezavantajele emigrării dumneavoastră?

M10: Singurătatea. Asta mă.. Faptul că nu ai efectiv, te simți singură eu asta asta e singurul lucru care lucrăm zic mereu și am norocul am soră mea aici ne înțelegem bine slavă Domnului. Dacă am fost bolnavă a venit pe noapte cum se zice pe românește fix dacă a fost unu noaptea, două noaptea a venit ce te doare, cum ești, ce ai făcut. Am avut probleme aici dar dacă nu mi-e dor să merg la o nuntă. Mi-e dor să mă relaționez cu lumea, să joc. Eu ca să trăiesc românește trebuie să aștept 1 decembrie ca să facem o petrecere la un restaurant românesc. Și dacă pot merge cu ei dacă nu muncesc. În 18 ani și v-am spus am cunoștințe am și le-am zis în față de multe ori: vreau să merg la un botez, vreau dacă vreți nu mă interesează să mă invite, să mă aștepți, zici lasă că poate se însoară careva și mă cheamă. Am fost odată la un botez, aș fi la o nuntă și așa am fost mai mult la spanioli decât la ai noștri, pentru că nu m-au invitat. N-am avut cine. Asta e doar, asta sărbătorile, când pot le trăiesc românește. Dacă vine Paștele mă duc, fac un grătar că trebuie să închiriezi și locul ca să faci grătar că acasă nu pot. Sau asta dar dacă nu pot.

Intervievator: V-ați dori să plecați în altă țară?

M10: În vizită.

Intervievator:  Ok, ok.

M10: N-am mulți bani să călătoresc, dar ca să mă duc, știindu-ți limitele nu ca să mă duc în altă țară unde mă duc. Eu vorbesc un pic de engleză și spaniolă pe același salariu sau dacă nu duci în alte țări unde să spunem că câștigi mai ai un salariu mai bun pe aceeași profesie dar cheltuielile în același timp sunt mai mari. Nu merită. M-aș duce în altă țară cum am spus și chiar acum am avut câteva interviuri sau așa. Eu am.. Pot să muncesc la școli private nu ca  bodyguard. M-aș duce, dar ca să plec, să-mi las copilul, perechea, să plec câte o lună, vin o săptămână acasă sau așa dar trebuie să mă plătească foarte bine ca să-mi las copilul sau să plec. Nu mi-aș lăsa nu.

Intervievator: Da. V-ați gândit vreodată să o aduceți pe mama dumneavoastră definitiv în Spania?

M10: În fiecare zi, dar nu vrea.

Intervievator: Ce spune? Ați discutat cu ea?

M10: Da, nu, bine. Cred că e mult bunica mea bineînțeles din punctul ăsta de vedere. Bine și sora mea ailaltă și așa, dar mama de exemplu în momentul de față nu este aici pentru că bunica mea are 87 de ani și faptul ăla de a merge de două ori pe săptămână sau știi că se întâmplă ceva ești acolo nu. Asta o reține. Dacă nu, ar fi fost aici măcar temporar de pe ea ar veni câte două, trei luni. Nu vii să stai de tot. Stai trei, patru luni, te duci acasă, vii înapoi. Stai și cu noi și cu sora ailaltă, dar nu îi convine.

Intervievator: Să înțeleg că credeți că o veți putea aduce dacă nu va mai fi bunica?

M10: Da, dar nu de tot. Nu vrea să stea tot timpul adică să.. Domiciliul stabil nu că nu i-ar veni bine sau asta dar bineînțeles rămâne sora mea cealaltă acolo și normal că, na.

Intervievator: Da, da, da. V-ați gândit vreodată să reveniți în România?

M10: Zi de zi. Nu vreau să-ți exagerez eu sunt aici, pentru că am un loc de muncă și în momentul de față n-am nimic să îi reproșez perechii mele sau asta, dar efectiv sunt aici, pentru că copilul este la școală. Abia a învățat, bine, exagerez e încăpățânat nu o să fie doctor sau poate da asta niciodată nu e târziu dar nu știe să scrie gramatical o frază românește corect. Nu pot să-i stric deja nivelul lui este destul de slab dacă nu l-am. Nu pot să îmi pun în cap. Mă duc în România și băiatul fie ce-o fi.

Intervievator: Deci să înțeleg că v-ați dorit să vă întoarceți, dar nu știți când și cum. 

M10: Îi spun cum îi spun zi de zi prietenul meu. Roagă-te să nu câștig la loterie că dacă câștig la loterie și o să îmi fie indiferent și copilul și tu. Dacă vreți mergeți în România dacă nu tu rămâi aici, copilul la internat și eu cu mama.

Intervievator: Dar jucați la loto, da?

M10: Da. Nu, adevărul ăsta este că m-a menținut aici faptul că acum zic mai bine în afară de faptul că eu sunt cu perechea mea, că e un om super bun și merită toată dragostea și tot sprijinul, dar nu pe mine nu mă leagă nimic de locul ăsta, de Spania, poate că nici de România acum. Acolo mă leagă mama și soră mea că cu siguranță mă întorc și nu mai am relațiile pe care le aveam acum 20 de ani cu prietenii ai, dar în schimb e sentimentul ăsta de singurătate și faptul că te trezești  acolo și pleci mai liniștit, cel puțin senzația asta o am când merg acolo.

Intervievator: Când sunteți acasă?

M10: Da, când sunt acasă că întotdeauna zic: „Măi, am nevoie să mă relaxez”. Mă duc patru, cinci zile pe aici, ce poți, să fie liber sau în vacanță, vezi locuri noi, te relaxezi, dar efectiv liniștea aia în care te trezești în pat, acolo nu. Nu am găsit-o nicăieri și asta mă ține. Că dacă ar fi, mă repet dacă aș avea o liniște să zic financiară să zic mă duc acasă și sunt mai bine, adică pot să-mi fac o viață sau măcar cât aici aș pleca, dar nu poți.

Intervievator: Dar cum credeți că va fi viața dumneavoastră peste cinci ani?

M10: Sper sa fie mai bună decât acum. Mai bună în sensul că băiatul o să fie deja major, o să și aleagă deja o cale cu toate că întotdeauna putem deriva. Sunt persoane care au clar ceea ce vor să facă în viață de mici copii și până la urmă se, dar ceea ce vreau e să-l văd pe el, să își aleagă un drum, să văd ce vrea. Pentru totdeauna i-am zis: Eu mai mult nu pot să fac. Ceea ce pot fac, dar deja depinde de tine pentru că are deja 14 ani, nu mai are 5-6 ani să îl ții. Acum trebuie să facă el. Și tot încerc să-mi schimb viața. Întotdeauna am fost așa că și eu încerc să derivez. Eu încerc să mă dezvolt pe plan profesional. Așa pot câștiga și pe plan personal.

Intervievator: Și ce ați dori să faceți pe viitor?

M10: În aceeași profesie, dar mă pregătesc. Continui să fac cursuri și fac nu știu ce să încerc să câștig mai bine. Să fie nu cantitate, ci calitate. Nu o să câștig ceva calitate la nivel personal, dar odată ce e păcat, dar este un mare adevăr atâta timp cât are o calitate financiară cât de cât un post mai bun ai calitate în casă familială, ai timp pe care să îl dedici dacă vrei familiei sau ție. La asta mă refer. Asta aș vrea. Pe moment nu mai muncesc, cât munceam acum patru-cinci ani deja e un schimb dacă aș reuși să muncesc mai puțin sau să am alt post să mă pot dedica mie deja cum am spus nu mă mai, mai sunt numai mama lui cutare, deja sunt Ionela. Până acum câțiva ani eram mama lui. Acuma sunt Ionela că mi-am câștigat dreptul. Asta aș vrea, să câștig ceva calitate la nivel familial, personal, profesional. Profesional puțin pot să mai fac, dar încă sper.

Intervievator: Dar ce credeți că se va schimba pentru mama dumneavoastră în următorii cinci ani?

M10: Nici nu vreau să mă gândesc, sincer. Asta e cea mai mare frică a mea, pentru anii care trec și faptul că îmbătrânim toți din păcate și ea ea o să se închidă, pe timp ce trece o să se închidă mai mult în ea, pentru că singurătatea e ceea ce faci. Da. Cu toate că ea se menține bine și dă dovadă că nu cade atât de mult în melancolie și așa, dar dacă vrei să te gândești și să analizăm puțin trebuie să recunoaștem că singurătatea. Până la urmă e singură. Da, o sun zi de zi. Sora mea o sună zi de zi, dacă nu, la două, trei zile o auzi. Nu-i același lucru. Și te macină singurătatea și așa. O să se obișnuiască pe zi ce trece mai mult singură. Să sperăm că nu, dar noi încercam să îi încurcăm tot timpul. Bine a venit aici, și-a schimbat și ea modul de viață să zic, să se alimenteze bine. Nu faptul că vede un fruct și așa nu o cumpăr lasă că mănânc la primăvară. Nu. Te duci, îți cumperi, te alimentezi bine, dacă poți să te duci, să vizitezi, să faci, să-ți deschizi creierul ai nevoie. Vrem nu vrem, relațiile astea umane și așa avem nevoie de ele. Da da. Și tot încercăm să se socializeze. Mi-e frică că nu, mi-e frică că nu, pentru că societatea se transformă și e de așa natură încât să răcesc, din păcate, dar asta e.

Intervievator: În încheiere v-aș ruga acum să considerați că tot ceea ce am discutat noi pentru aproape două ore, ca să știți că ați avut o adevărată poveste de viață. Așa. Aș vrea să vă gândiți că aceasta este ca o carte nescrisă și să îmi spuneți cum ar arăta coperta, poza cărții. Cum ar arăta? Poza poveștii dumneavoastră pe care mi-ați spus-o până acum.

M10: Un drum lung.

Intervievator: Un drum lung și vedem ceva pe el sau doar un drum gol, pustiu?

M10: Nu, viu. Văd mult verde cu atâția bărbați, pe toate le vezi în verde. Am nevoie. Nu știu, cred… familie, despărțiți… așa… coperta. Câmpul verde, o casă și drumul în mijloc.

Intervievator: Care duce spre casă. Și dumneavoastră presupun că sunteți la capătul drumului. Vă uitați la drum spre casă.

M10: Nu știu care capăt. O să plâng.

Intervievator: Îmi pare rău.

M10: Nu e nicio problemă. Se întâmplă întotdeauna. Îmi cer scuze. Dar până la urmă, până la urmă… când vine vorba de Crăciun, totdeauna termin la fel.

Interview migrant M10

• Identification

Interviewer First of all, please tell me your age.

M10: 42 years old.

Interviewer: Country of residence?

M10: Spain.

Interviewer: How many years have you been living abroad? 

M10: 18 years.

Interviewer:  Are your parents in the country? One parent, both parents?

M10: Only my mother. My father died 14 years ago.

Interviewer: And how old is your mother?

M10: She’s turning 70 this year.

• Life in Romania and the reason for leaving

Interviewer: How was your life in Romania before you left? 18 years ago.

M10: Objectively speaking and considering the state of the country and everyone in it, I was one of the lucky ones, so to speak. I was doing well. We left home on a whim at 23 years old, because we were young and crazy. I come from a village in the countryside near Galați, from a family I was lucky to have. My parents were both working, they had a job, they weren’t your typical peasants with animals, with fields. I had quite a good life, I studied in Galați, I tried to apply to college, to the Police Academy, and that was when I felt the disappointment of failure. I tried for a year or two, I got a job after I finished high school and post-secondary and, in the end, I had this crazy idea that I wanted to leave, that I wanted more money, I wanted more, even though I had everything I needed there. Well, like any ordinary person, I was paying rent in Galați… you would go to work, go home, visit your parents or… I wasn’t doing so bad, I had food to put on the table!

Interviewer: What was your job? How was it?

M10: I finished high school, after finishing high school, I tried at the University of Physical Education and Sports, at the Police Academy and that was the time when I… I didn’t get in, I worked for two years, I had a Physical Education and Sports job as a substitute teacher. I used to play handball in my youth and in the second year I already moved to Galați, to the Ministry of Public Finance as a tax collector who went on the field and so on, it wasn’t a big deal, I mean it wasn’t an important position, but anyway. And that was where I left from.

Interviewer: Did you have enough money at that time? Was it okay?

M10: Actually, no. I told you, I was 23 years old, and I’ve always had a knack for spending, as my mother says. Money just doesn’t stick to me, even with glue. No, it wasn’t enough, but that was because I was always spending it. I was living beyond my means. I always depended on my mother, so to speak, on my sister. I wasn’t careful about making savings. Most of all, I wasn’t earning a lot, but anyway, you can live decently like that, with the bare minimum. In fact, it’s not very different here, either… The difference is I can’t bother my mother anymore here.

Interviewer: What was your family life like? Do you have siblings?

M10: I have two sisters. My life, my family, so to speak, I only realized here, in fact, much later, how well they looked after me and how much they did for me. We were a happy family in that way. So, I’m the youngest. They were always there, guiding me, we got along well, but I was taking it for granted. I only realized it here. When I arrived here, after a month or two, when I started working and so on and I realized that my sister is no longer there to help me clean, or my mother… In reality… it sounds bad, it sounds very bad, and I thought… for several years I kept thinking I would never get to thank them enough for everything they did for me and how much they endured, because I was ungrateful at home. I didn’t appreciate it like I should have, knowing they were there, that my mother was there, my father, God rest his soul, he was there, no matter what I did, how I did it…

Interviewer: How did you spend your time with your family? What did you use to do?

M10: When I was little… Then, as a teenager, since I left the countryside, I went to Galați, I went home on the weekends to help in the yard or so, we only spent time together as a family on the weekends we were all free because like I said, my parents were both working from Monday to Friday, I would go… apart from my father who had a plot of land and had to work his piece of land… There was a grove near the village, the whole family would go there, all the cousins, all the in-laws, you know what it’s like. We would struggle with bags because we didn’t have a car. Well, whoever had a car was luckier, or we would put our luggage in someone else’s car and they would give us a ride, because it was far from the village. And there, we would play board games, backgammon, the children would play with the ball, we would make grills. Typically Romanian, but we were in the family, we were together. We couldn’t do that by visiting each other at home. I don’t remember because I have a son now, he’s 14 years old and I’m happy to be a mother. My grandmother and my mother are still holding onto this idea that a mother has to watch her child all the time, which is true, but it’s the idea of always keeping them close. Of course I keep him close, Mom, he’s my child, I stay close to him, but that doesn’t mean he doesn’t have friends here. When I was 14, I used to go visit relatives in other villages. All day long. My mother protects him in this way. Well, we don’t have the same new freedom here, you can only let them go around the block. It depends on the neighbourhood, it depends on their friends. It was the same before, but everyone knew everyone. Everyone was living close together, the area wasn’t as large, and it wasn’t as dangerous.

Interviewer: Are your sisters in Romania or have they left as well?

M10: My older sister stayed in Galați and the middle one is here in Madrid. We don’t live together. We try to see each other once, twice a week depending on our work schedule, it depends.

Interviewer: What was your parents’ financial situation before you left? Did you have to help them financially? Or if not, in what way were you helping them?

M10: We helped them until I came here and then I started helping them because I wanted to, I was never forced to, they needed it. I can’t say their life wasn’t… We were doing much better during the dictatorship, so to speak. I remember little, because I was very young, but they had jobs, indeed. My mother was the chief accountant of what used to be a cooperative, so to speak, the cooperative that owned the restaurants in our village and the surrounding ones. And my father worked in constructions. There were construction sites where they hired workers from neighbouring villages and we had a pretty decent life. The problem came after, when they started… well, my mother kept her job until she retired. My dad…when communism fell, everything changed, and he was no longer needed for any leadership position like before. He continued to work regardless of his position, but we lacked nothing. We didn’t have a lot, but we weren’t short on money, either, so to speak. Going to study in Galați was harder for us. We had to pay rent… Those were our needs. I would help them with money, but I can’t say that they were living on the money I sent them, because they had a pension, thank God.

Interviewer: When did you decide to leave Romania? How did you decide?

M10: At first it was kind of a whim, a few months later… I wanted much more. I wanted more money, a better life. I was twenty-two years old. And I regretted, until the day he died, the fact that my father didn’t drag me out of the bus when I left. It was crazy. I was in a relationship with a boy who later became my husband. We had a toxic relationship, so to speak, and because we were living close to each other, it was like we were always trying to break up, but we couldn’t. Apart from the financial aspect, I wanted to leave, but I was going to leave on my own so I didn’t see him anymore, and it was important to me to leave home and put distance between us. I had a friend here, my brother-in-law’s sister, and she helped me leave. I had a way out that was reliable and there was no danger to it. And that was how I left, in all that craziness.

Interviewer: And I assume your husband followed you after, right? You still couldn’t get away.

M10: I sealed my own fate.

Interviewer: And you had a child in Spain as well. So, the boy is 14 years old, and you’ve been in Spain for 18 years.

M10: Yes. So, I left home thinking that, well, I’ll get what I want, and that way I would get away from him, that was my chance! And what do you know, a few months later he came here, too. 

Interviewer: Have you ever worked in other countries?

M10: No.

Interviewer: Only in Spain.

M10:  I stayed here. At first because I was doing well and then I had the baby. Well, many years ago, because I divorced my husband, after we had our son, we got a divorce. We managed to break up. It is what it is, but it will get better. Maybe it would have been much easier to break up before.

Interviewer: What was your job when you got there or what is it now? What stages have you gone through?

M10: I work as a security guard now. From what I understand, it’s called a security guard in Romania. I’ve been working for a company for 13 years already. At first, like anyone who comes here, I worked in domestic service for about two years. That’s where I started. In a house with three children and a dog, internal, as they say, you live with them. After a few months, right after my husband came here, I think, I stopped because the man wanted me to live with him, he didn’t want to live on his own and I continued in other… In the end, I worked in various homes, and we worked a lot in domestic service, but when we got our documents, when we managed to get our documents done legally, I ran away from domestic service because I’d never liked it! Like I said, I was doing pretty well at home, and I always avoided the kitchen. I preferred to cut wood for two weeks, to end up with blisters on my hands, as long as no one made me wash the dishes. I’m still like that, except I do it now because I’m a responsible mother and I have to set an example. But I never liked it; the truth is, being the youngest in the family, my father raised me like a son, and I didn’t like house chores. Domestic service was torment for me. I respect those women who have been doing it for so long and dedicate themselves to it, just the fact that they go there every day is… Any job, any job is quite hard, right? But domestic service feels like punishment to me.

M10: When I got my documents, with the 2004 bombing, we started submitting our documents. And when we got our legal documents as foreigners, at first I worked in a supermarket for a year or two, and then I became a security guard.

Interviewer: What did your parents say when you decided to go abroad?

M10: I don’t think I’ll ever forget the last sentence my dad said to me when we got on the bus. On my first trip, I left on a bus. He told me not to leave, to come back; that is, to do what I wanted to do, go see what it’s like and then return. They never approved. Then it was too late for me to return.

Interviewer: Did they try to change your mind about leaving? Did they try to convince you in any way?

M10: Yes. Using any means, but I’ve always been stubborn, I was wrong. I’ve always done whatever I wanted. Although after, you accept the responsibility and power through, and that’s it. I was wrong, but I had to make it right. But they didn’t approve, they wanted me to stay. I could have studied, I could have worked, they told me about the options. “Look, you can do this, you can do that,” whatever you could do in Romania at the time. The same as now, I think. “We’ll talk to someone, you’ll find something to do, just stay here, at home.” I’ve been trying to come back for 18 years, and I can’t find the right moment. Well, it’s not that I can’t find it, but my life… I got a divorce. I wanted to go back. When my son was two years old, so, 12 years ago, after I divorced, I saw no reason to stay here and struggle in vain, alone with the boy. I thought I’d rather go home. I was doing much worse then, although at the age of 30 you can rebuild your life, you can find a job, but what job? The question was, what do I do at home? What do I offer my child? I’m not doing extremely well here either, but the education system, the health system… You go to work, and you know for certain that you can afford to pay a rent of… A normal life, with the bare necessities, but normal. Now I’m waiting for my son to start working once he’s 18-20 years old and maybe I’ll go live with my mother for a few years. That’s my dream, but it is what it is.

Interviewer: When you decided to go to Spain, did you have a specific amount of time in mind or was there something you meant to accomplish? What did you leave for? That is, did you think to yourself, “I’ll go for six months and then see what happens?”

M10: I had no idea what it was like here and what it meant, I had some friends at home who had left. Of course, they were some weren’t doing so well. Obviously, you can’t come here and return with money after a few months. But you believed everything they told you. The idea was to leave for a year or two and then come back. It depended on how much I had earned, right? How much I was going to earn. I thought, since I was a handball player, I thought I would come here and play handball, but I couldn’t. It’s a completely different system! In Romania, fortunately, girls and boys who play a sport professionally, even if it’s the second division, are paid a minimum wage they can live on, and then if you want another job and you can do it, you earn more. Here only the players in the first category got paid, if they got paid at all. I tried, but no. You need enough money to live, to pay for the rent and things like that and if they don’t pay you a decent salary… And what kept me here was that when I left home, I told my sister, who is now here, that I needed a bank loan in order to leave, because at that time you had to show the money at the Customs, to prove that you have enough to live on. I was coming with a tourist visa for two months or two weeks or so, with hotel accommodation. And my sister took out a bank loan so I could show the money at the Customs; and of course I had to wait a while to pay off the loan, because I couldn’t leave my sister like that. I had to pay the loan and then come back. I couldn’t have paid back a thousand euros in Romania. I wouldn’t have earned anything. I left with this idea in my head. A few months later, my husband came, and I stayed here. I thought I would make millions and come back, and oh, it’ll be great!

Interviewer: What did you know when you left for Spain? What did you know was waiting for you there?

M10: You don’t believe what anyone says anyway. For example, I knew that my friend, my sister-in-law, who had been here for about 10 years, had raised money, had a daughter at home, she paid her expenses, her mother was helping her. I knew she had a pretty decent salary at the time, but I didn’t know how hard she was working. The money she earned… there’s money to be earned, indeed, but you have no time to live. On the other hand, there were those who got into illegal activities… they made a lot more money, that’s true, but I didn’t enter that world. And that’s about it. There were some who made money illegally, prostitutes and beggars, and then there was domestic service. My friend was the only person I knew who made a living from it, and she had a decent life anyway. Looking at the things she was telling me about from the outside… I thought that everything I didn’t like about domestic service aside, I would only have to do it for a while. But it was necessary.

• Adaptation to the host country

Interviewer: What do you remember from the first day, the first days you arrived there? What do you remember?

M10: Before I started working, this girl was working. I was living in a three-room house. There were eight of us living there. She would go to work in the morning and come back in the evening. I didn’t see her during the week. The first few days, I would walk 500 meters down the street and come back. It was really bad. I was living in Coslada. It’s a place where… I don’t know now, I don’t really go there anymore, but it was full of Romanians. There are a lot of Romanians, more Romanians than Spaniards. I would walk down the streets and I simply didn’t really like it, I still don’t. It wasn’t that they were speaking Romanian, on the contrary. It was the people without jobs, some who were in my situation, mostly men who were on the street, being rude and things like that. I thought to myself: I left home to get away from this and I ran back into it. And it was scary, because you didn’t know who to interact with. I was young, but I was never stupid. And I rarely walked the streets alone. Until, about a month later, when I started working. This girl found me a job. After about three weeks, I think. I arrived in February. I was already working in March, in late March. And I remember how much I was crying, wondering why I’d left home. It is what it is! I remember when I started working, since I was, well, a “maid”, I actually remember stirring sugar in my employer’s coffee. Not that she said anything. I was lucky and they treated me very well. She was a single, divorced woman with three children and they had a lot of problems, but on the other hand, the gesture! I remember when I was stirring her coffee, thinking about how I had never made my mother coffee. Yes, that’s the truth. I remembered that at home, I had never really brought my mother coffee. She would help me, she’d say do this, do that but I wasn’t doing any real work. I am grateful to my mother, my sisters…

Interviewer: Were there any situations where things were worse than you’d expected?

M10: Yes. I was working very hard. I started having problems. Worse than I expected, including related to my friendships when I first got here. I thought that since they’d helped me, I would help my friends come here, too. I lost so much. What hurts the most are the relationships I’ve lost, because you’re helping someone who’s thinking about coming to give it a try. I brought a cousin and my best friend here, and I always told them it wasn’t what I’d expected. I told them the truth. But of course they didn’t believe you, they thought being in Spain went to your head and you didn’t want to help them anymore. Eventually you fell into this trap. Come and see for yourselves. I lost my relationships, first and foremost, I lost them. I have a cousin I brought here 16 years ago, and I don’t speak to him.

Interviewer: And why do you lose these relationships? What happens?

M10: I think because of pride, in our case. For me and my cousin, and that’s generally the case. We want to prove who’s right. Because we could have mended the relationship, but neither of us actually took the step. Although we have spoken a few times, but in the end, I realized it wasn’t the same. We were like siblings in the country, I was always around him. I would always visit him or the other way around and in the end, you realize it’s all ruined because of a misunderstanding over 20 euros or a situation for which no siblings’ bond should ever break, not in a million years.

Interviewer: Would you have behaved the same way in the country, or do you mean to say that people change when they go abroad?

M10: I think so. Not everyone, not everyone, but like I said. In my case, at that moment, well, my close relationships changed, I lost most of them because of my ex-husband, but they proved to me that even when I was left on my own, they weren’t there for us, they didn’t try to mend their relationship with me or ask how I was doing as a single mother. I was in Madrid with a child of one and a half, there was no one, no one to ask you how you were, whether you have enough to eat! Of course, a woman with a small child can’t work 24 hours a day because you have to raise your child, you have to! You don’t earn a lot. It’s not even about money, just having someone to talk to. “Hey, how are you doing? Are you well? Let me tell you about this thing that happened!” And that made me distance myself a lot because I don’t want to worry about people who don’t worry about me, but usually, people change. It depends! When they have nothing in Romania, and they come from somewhere like the countryside, or the city, they change as a person here. This is what has always pained me: losing your ability to be kind. When you have 20 euros in your pocket and you think you’re the king of the world, that the rest of us are nothing. I mean, I’ve been through a lot, so to speak. I told you, I never had less than I needed, I can’t say I am in such a desperate situation for money that I have nothing to eat and there’s nothing I won’t do for it! That always bothered me. Losing your ability to care.

Interviewer: How did you get by when you got divorced and the boy was one and a half years old? How did you get by then? What did you do?

M10: At first my mother came and stayed here for a year to help me with the boy so that I could work, and at one point my mother was mentally exhausted. I was okay, but all I had to do was work. Until one day when I came home and found her, I think her blood pressure was around 180. I packed her bags and a week later I sent her to Romania.

Interviewer: But why? What happened? Why was she affected?

M10: Worries. That was all. We were living in an apartment, we were sharing the apartment, I was renting a room, all she did was lie around one room with the boy all day or go out for a little while. I was working over 12 hours a day, every day, and I simply didn’t notice. I got home at night and all was well, the boy was well, my mother was almost asleep. I went to bed, I woke up at 6 again the next day. Until one day when I came home and found her very ill. I don’t know, I think I had a day off. I had about two days off. My sister is a nurse. And she happened to visit, and I said, “I’m not killing you with my own hands. You’re going home! I’ll manage somehow!” It was the whole situation. Nothing happened, but she left home and realized what my life here was like, she left her house, she has a big house, with a yard, freedom, neighbours, I don’t know. A different life.

Interviewer: And didn’t she try to persuade you to go home with her then?

M10: Yes, but I had debts. And this idea that you have to pay for everything you owe in life, otherwise I could have left before I paid them. I thought I would leave her and the boy home for a year. I wanted to work, to pay my debts, I wanted to come home without debts, at least. And then I’ll find work! I took her and the boy home to Romania thinking I would return to Romania as well after a year. A year went by, and it was two or three months before I was going to leave. I met the man I’m with today, and stayed in Spain for him.

Interviewer: Is he Romanian or is he Spanish?

M10: No, he’s Spanish. 

Interviewer: I see. 

M10: Well, I stayed because I thought when I returned to Romania, I should have a good situation. I was young, I still am, but you go home, and then what? What do you do for a living? My mother never told me not to come. God forbid. “Come back, we’ll think of something, you’ll find a job,” but you know what it’s like. In my situation, I wasn’t sure I would find a job, what kind of job, and I had to provide all sorts of things for my child. And this man got it into my head, so to speak, that I should stay. In fact, when I decided I wasn’t coming back, my boy was back here the next month. I decided I wasn’t staying without my boy, and we’ve been here ever since. Still. 

Interviewer: And are you married?

M10: No, we never got married legally. At first, I didn’t want to, because of the trauma I went through with the divorce, changing the documents, doing all that… I was disillusioned. And at first, he wanted to get married. I didn’t want to and now he doesn’t want to, because he had some financial problems. 

Interviewer: Did you at any time have to take a job below your skill level?

M10: Professionally, so to speak, I don’t think post-secondary school for bank agents, management agents and border agents is such a big deal. No, no, because we grew up with the notion that, well… To us, it was essential that no matter who you are, you have to be perfectly polite even to the animals on the street. That was my parents’ belief, that we should treat anyone as if they were above us. Not equals, but above us. People still recognize my mother as the accountant, even after twenty-something years. I grew up with this belief!

Interviewer: Have you ever tried to hide your job in Spain from the people at home?

M10: I was never, ever ashamed, because no, on the contrary, I told them, because it was the truth. My job was my job. I had a babysitter, so to speak, when I was little. All I remember of that woman was how much trouble I got into and how difficult it was for her, and I see nothing wrong with it. I am really bothered by all the comments or when I see those conversations on Facebook, calling them servants and whatnot, as if it were something bad. To offend someone by calling them a servant… Not everyone has what they need, not everyone is able to do whatever they want. I wasn’t, I only worked as a servant, so to speak, or cleaning or taking care of children. Washing someone’s a**, as they say, was something I had to do here at home taking care of my mother-in-law, who died at the age of 101, and when I met her, she was 90. I didn’t approve of taking her to the nursing home, and I took care of her, of course. The woman, thank God, could still walk, she could still move, dress herself, she only needed to be given clothes. But she needed help washing herself so she wouldn’t fall in the shower. And I always thought, God, I hope I never have to do this, because I wouldn’t. I wouldn’t even do it for money. Women who take care of the elderly and sick people and dedicate themselves to it deserve all the respect. So, no, I never kept my job a secret. I am more secretive now that I am a security guard, because I am simply afraid. Well, when I was working, depending on the workplace, I always told my colleagues to recognize the people in my village and if I know that they are bad or have a reputation, I don’t get involved. Why? Because I’m afraid of the way they would treat my mother in the village. That’ why I hide more now. I’ve told few people in the village what I do for a living. But that’s why, because I’ve worked in banks, I’ve worked in shopping centres, I have, and it is, we have to admit, it’s problematic. The biggest issues I encountered in the field of work were related to Romanians, not Spaniards, or Moroccans.

Interviewer: What does security agent mean?

M10: A guard.

Interviewer:  In the public sector?

M10:  Not in the public one. I work in the private sector. The ones in supermarkets.

Interviewer: I see. 

M10: A security guard.

Interviewer: When you arrived in Spain, did you speak the language?

M10: A little, a little. I spoke English better. I’ve always liked English, and I learned Spanish through soap operas. I heard the name Belen a lot. Belen was the name of my first employer. She knew little English. We had trouble understanding each other because, like I said, I’d barely been here a month, I only spoke the language a little, and when it was time for her to choose a menu, for me to cook, I didn’t understand that sort of thing. The month I spent at home, I did nothing but write down Spanish recipes with the title in Spanish and the recipe in Romanian. And I would ask her, “What would you like to eat?” And I would show her the recipe titles on that notebook, and she’d choose. I knew Spanish from soap operas, but like I kept telling her, Luisa Fernanda and so on don’t talk about te quiero and onions. I don’t know how to talk about potatoes and onions.

Interviewer: And what is your Spanish level now?

M10:  I speak it well considering I always needed it for work. I think the level of speaking or writing in a foreign language or Spanish, for me and those of us in Spain, depends on the job, because you use it if you need it for work. I have acquaintances, I wouldn’t call them friends, who work only in the domestic service, if you don’t write or if you write two Spanish sentences a year, you can’t learn Spanish. Or if you are alone in a house dusting and ironing you don’t use it that much, you use two or three typical phrases and that’s it. You don’t develop a broad vocabulary. I had to read books, take classes. That’s what I mean, it’s not like I’m smarter or more intelligent than others or anything. I had friends who were woodworkers, they are craftsmen, so to speak. They are woodworkers, and they took two of them to the factory, they opened the door. “Hello!” “Hello!” They were given a blueprint and had to make a piece of furniture. If they were capable of it, they got hired. They didn’t ask about their level of Spanish. I was asked about it, because we need to communicate with people, if you’re to guard the entrance of an edifice, a bank, a closed organization or something, you have to be able to have a dialogue, but it depends. Or in the case of my sister, who became a nurse after she had her diplomas validated. You have to speak the language.

Interviewer: Do you keep in touch with other Romanians who are now in Spain?

M10: Yes, yes, I have friends, so to speak, co-workers, go on walks in the park with the boy, we go out in the neighbourhood sometimes. I have a neighbour downstairs, 3 floors below me. I don’t mind going out for a beer, having a chat.

Interviewer: But what kind of connections do you have with them, are they friends or just acquaintances?

M10: I can’t call them friendships, unfortunately. I have a very good friend who is from Brăila. We became friends at work, and I think of her as my friend. I can say we go out together, we go on vacations together or visit each other for dinner. No problem.

Interviewer: What do you like most about the country you are in now?

M10: I don’t know. There are many things. But my soul is still… I can’t say I like it better than at home, I’m certain I have a job here. I have the freedom to have a job. My son goes to school. Nothing was given to me. Yes, school is free, but I pay for his uniform and books, but I can’t tell what I like. This certainty. I go to work, I come back, I know I have a salary at the end of the month. Spain really is beautiful, but in order to go see it you have to work like anywhere else, to pay for a vacation. Sometimes I choose vacations in Romania and there are places in Spain that I haven’t seen yet, because I’d rather go home. But I like how respectful people are here, even though there are some who don’t respect you, who offend you just because you’re not from here or even if you are from here. There are things I like. I don’t really know. Social services work very well. Still, there were cases where they found people dead inside the house after three months. As long as they pay the bills, nothing happens. They have their own flaws. Not everything is perfect. I like the standard of living I can afford. I depend on no one, not even my husband, my partner. 

Interviewer: Are there things you don’t like?

M10: Honestly, I don’t like all these liberties, the human rights thing, but it’s not the system’s fault, I think it’s ours as people.

Interviewer: What exactly do you mean by liberties?

M10: This freedom, human rights, the right to whatever. They have them here. In my opinion, they only made people less respect each other and what they have less, because it was given to them. Now everyone is expecting the state to help them. To help them just because. Nobody does anything anymore. Some of us still do, but everyone is idle. Leave work to the state, including sweeping the street in front of the block. The sweeper is well-paid, but you still have to do your own part. I live, for example, in a neighbourhood where there are many Roma people.

Interviewer: Spanish Roma people, right?

M10: Yes, Spanish, Spanish. And with all the rights and so on… So, they were given a house, they came when they were given a house here, because they brought them from I don’t know where. They have no respect, they don’t work. Well, I think it’s the same as some places in Romania. I work, I pay for my car monthly, they have three, four cars, they don’t have a job. They don’t pay for electricity, they don’t pay for gas because they don’t have jobs, but on the other hand they destroy everything, the parks, but the police can’t do anything to them because of whatever rights. Hello, goodbye, they ask for their names and that’s it.

Interviewer: There’s a rotten apple in every barrel.

M10: Yes, exactly. There are fellow Romanians as well as Spanish people who don’t work or if they work for a year, they think they deserve the world. I don’t like that, because we’ve all had a lot to suffer over these misconceptions that foreigners are stealing the help that rightfully belongs to the Spanish people. For example, if you are a foreign woman with a small child, they think the state pays for everything: books and uniforms and food and a house and all that. The Spanish state did not give me a cent. Apart from my mother, who I have and will always mention, no one gave me anything. I don’t have anyone to thank for anything, no, thank you. I was never given anything for free. Not even when I had to raise my boy on my own. I forgot to mention that the boy’s father never gave me a cent to help me raise him. Never. I was given nothing, but there was still this misconception, “Oh, she’s Romanian, she gets financial aid, this and that.” Never. There are some 42-year-old Spaniards who don’t have 16 years of work on the record, like I do. When I did my paperwork, I paid for my seniority myself, until I started working for other companies. That’s what I mean, it depends on the values you grew up with. We were “indoctrinated” all the time, being told that we should live like… They were right, though, but we were simply indoctrinated. Have respect, pay the debts, leave others alone, what they do is none of your business, mind your own.

Interviewer: You’ve stayed for far longer than six weeks, like you originally intended. But what made you stay longer? And now I’m referring even to that time after your husband joined you. What made you stay and not return to the country?

M10: I think it was this freedom to work and not depend on anyone. Although there were moments, like I said, when I got divorced… In the end my mother sent me money from Romania so that I could stay here for a few months. There is that satisfaction of not depending on my mother or sister. The whole time I grew up I was either at home with my mother or with my sister, because we were sharing an apartment, and since my sister was already working, I was always taking and spending her money. 

Interviewer: Would you say you have now settled into the country where you live?

M10: Yes, out of necessity. Because I needed to, yes. I can’t say I haven’t adjusted. Eventually, you have to. You live here, you have to live by their laws, their holidays. You can’t ask the world to adjust to you. That’s normal, I think. I don’t like working on Sundays, I don’t like it, but I still have to do it twice if not three times every month, and on Christmas once every two years. You have to, by a random draw. You can’t choose, that’s not how it works. You don’t even get to choose in certain sectors in Romania, let alone in a foreign country. I think the normal thing to do is adjust. You can’t spend 20 years thinking, “I can’t stand this, I don’t like that.” What should I go home to? To my mother, because no one is forcing me to stay. I’ve always believed we should adjust because we also… I remember when I was in Romania 20 years ago, in my first year of work, as a teacher, there’s a commune there where they worked the field, full of these places where they grew vegetables, tomatoes and all that.

Interviewer: Greenhouses.

M10: Greenhouses, yes. These are words I haven’t used in a long time. 

Interviewer: It’s only natural.

M10: I can speak Romanian, but… And they would bring… There were families in the whole village, the whole commune who worked, only in greenhouses, there were Moldovans from across the Prut who came there to work. I was always shocked to see how they were treated, like slaves, just like us in the beginning. That’s what I mean, you adjust. And whoever comes to work, as long as they don’t steal, don’t hit you in the head, don’t take your bread away… Because I always tell the Spaniards and everyone else, “I didn’t hit you in the head to steal from you, I didn’t take anything from you. If I have bread on the table, it’s because I worked myself to the bone for it, because I didn’t sleep, and if you don’t, it’s because you didn’t go to work.” There are jobs that Spaniards, even Romanians have said no to. They were left to those who were willing and went and did anything to be able to put food on the table. There’s nothing shameful about it, but we have different views. You have to accept everyone as they are.

Interviewer: If you were to go back 18 years, would you still take the step of leaving?

M10: I would leave and return after.

Interviewer: How long would you return for?

M10: No. I would go with my original plan of coming to work. I would try to pay my debts and then come home.

Interviewer: You wouldn’t stay for so many years.

M10: No. I would go home, because I missed and I still miss my relationships at home, my mother, my sister. Don’t get me wrong, I wouldn’t live with my mother. I would go visit, she is like a saint to me, but I wouldn’t live with her. But it’s that closeness, you know? If I want, I can visit this weekend, have lunch with her, spend two or three hours with her. I can come and go whenever I want, visit my grandmothers. I don’t go to weddings, no one’s asked me to be a godmother, or maybe even the relationships at home aren’t like they used to be. Children don’t grow up the way we did, but it is what it is, I can’t hope to be sitting with ten cousins or something around my grandmother’s table anymore, but I wish my child wasn’t alone, at least.

Interviewer: Is he alone there now?

M10: Very alone.

Interviewer: Doesn’t he have Spanish friends?

M10: He has friends in a way, but it’s not the same. I think it also depends on our neighbourhood. And many times, I’m against those car games, so to speak, that online stuff. And he doesn’t have any. Well, he has some, but since he doesn’t study very much, I have the perfect excuse. And I always tell him to go out. I’ve never forbidden him to go out, to play with Roma people, Romanians, Moroccans, whatever. I don’t care. Play with children your age because it’s your own life. Just text the other children. “Let’s meet if you want, we can play online if you don’t, or go out in the park.” It’s a shame, it’s important for him to have someone to talk to. He doesn’t really talk to the neighbours. It’s these human relationships that are lost day by day, day by day. He grew up with no one but his family, he has no siblings, nothing.

• Multi-ethnic family

Interviewer: Although you are not married, I would like to know how you got used to the habits of the Spanish family, since your life partner is Spanish. How did you adjust to his family’s habits? Are they different, are they similar?

M10: They are completely different. It depends on everyone. For example, when it comes to meals, I was lucky enough to have a very open-minded partner. He’s not picky about food. Any food is good. When I made him stuffed cabbage rolls, he ate them. If he wanted chicken soup, I made it and he ate it. I didn’t sour it very much, because they don’t eat it like that here, but I did sour it.

Interviewer: So, you cook Romanian food more often than Spanish food?

M10: No. I cook Spanish food, but I didn’t learn for him… It was because I didn’t know how to cook at home.

Interviewer:  And you learned how to cook this food.

M10:  I learned to cook Spanish food when was working as a maid. I started making Romanian food while sharing an apartment with Romanians, one of us in each room, and the girls I was living with there taught me how to make stuffed cabbage rolls, soup. Now, with the internet, I make pies, but I didn’t know how to back then. So, I don’t cook Spanish food because they taught me to, no. I learned to cook Spanish food before I knew how to cook Romanian, because, luckily, at home I could escape kitchen duty by telling my dad I would go cut wood. 

Interviewer: What was your family’s reaction when they found out your partner was Spanish?

M10: My dad didn’t live to see him, but he reacted well because they saw I was doing well, probably. I was very content. After I got divorced, like I said, I worked very hard to make ends meet, raise my child. And I had lost a lot of weight, about 45 pounds. My mother has… she started keeping a diary that I read years later. I found it at home once on a visit to Romania. She was crying, thinking I needed a doctor, that I was ill, that I’d lost so much. My mental state was horrible as well, all I did was work and go home, I was like a drug addict on the street, I was crawling. And when I met him, the truth is that I was lucky to suddenly find a person who always understood and supported me no matter what. The only downside, so to speak, is that he still doesn’t speak Romanian. I think he understands it, I think so, but he doesn’t want to speak it. He can’t speak it, he doesn’t, he hasn’t learned it. He wanted to at first, he downloaded apps, he tried, but he never manged to. The truth is I found someone whose family also has a pretty weak financial situation. He doesn’t have any studies, and it shows. He’s been working since he was 14. And he doesn’t have a degree. Once you’re used to learning and are open to it, you catch on more quickly. He didn’t… He tried that too, but indeed, a man who hasn’t…

Interviewer: Yes, he is unpractised.

M10: He can’t assimilate information and so on. Anything you tell him, he tries to do, but don’t make him learn foreign languages. It’s hard to try to learn Romanian grammar at thirty so you can speak it perfectly. And he doesn’t… My mother is very happy that he’s older than me. I remember that my grandmother…

Interviewer: Have they met him? Has your family met him?

M10: Whenever I visited Romania, we went together. I didn’t even consider going home without him. In fact, the first thing my grandmother asks when I go home is if he and the boy are coming; if not, there’s no reason for me to go. When I told my grandmother that I was with an older man she said, “So what, it’s not like you have to wait for him to boil.” I was sort of relieved. The truth is, him being accepted by my family wasn’t… it never mattered that it would have been a struggle. They didn’t accept my ex from day one, but that wasn’t an obstacle. Yes. But it’s really reassuring to see them, even if they don’t understand each other, to see them together at the table and that closeness, like how my grandmother hugs him when we visit.

Interviewer: And how do they communicate? How do they communicate with him?

M10: Through signs. I don’t know. Well, I’m always with them, there’s also my son who doesn’t always speak Romanian, but he still understands and has always played translator. They found a way to understand each other. My mom understands, because she stayed here for a year, and she watches soap operas. He does his best, even in the kitchen, if they’re both there and my mom is next to him chopping vegetables, he does it as well. No, they get along. The truth is, from this point of view, they couldn’t get along any better even if he were Romanian.

Interviewer: But the boy was born in Spain, raised in Spain. What language does he speak? What language do you speak at home?

M10: We speak Spanish, out of respect when my partner is around. I might let slip a sentence in Romanian if I’m alone with him in his bedroom or something. But when it comes to talking about school and so on and he is there with us, we speak Spanish.

Interviewer:  And the boy? Does the boy speak Romanian? Do you speak to him in Romanian?

M10: Yes. His grammar level isn’t very high, but he speaks Romanian. When he was younger, institutions like the Ministry of Education and the Embassy organized Romanian classes here. Two classes, twice or once a week, I can’t remember. Anyway, they would go… I would take him to certain colleges… Not all educational institutions, some of them, with larger Romanian communities, probably, were gathering children of the same age or between 10 and 13 years old. They had a Romanian teacher, and we would go there to talk. Today we were talking about Ion Roată (translator’s note: Romanian peasant and political figure in the 19th century) or whatever was related to that month. In March, they explained the history of the mărțișor (TN: Mărțișor – Romanian tradition: on March 1st, female family and friends are offered trinkets to which a red and white thread tied into a bow is attached), in January the unification of the principalities, important things like that. They would read Romanian stories, whatever they got to do in two hours, but they communicated. That’s where my child learned the language. Although I did speak it at home, but only a little. It was an issue, in fact, when we called my mother, he would talk a little, then say, “Mommy I don’t understand anymore,” and stop talking. Even after he started going to those classes, he doesn’t say much over the phone: “How are you, Grandma? Are you well? How is the dog?” And that’s it. But he doesn’t tell me he doesn’t want to talk anymore.

Interviewer: How old was he when he took these classes?

M10: I think… I don’t know. He’s been going for about two years, so 8-9 years old, about 7-8. Yes, there were children of all ages, including around 18. But they still went from time to time, at least they communicated and talked about Romanian customs but…

Interviewer: How does the boy get along with your mother? With his Romanian relatives?

M10: They get along, except with my sister who scolds him because he doesn’t study enough.

Interviewer: Has he been to Romania? Did you bring him to Romania on holiday as a child? Or when? 

M10: I went… Every time I went, he came with me. Now, for example, I haven’t been able to go for three years. Well, now with the pandemic… We were planning to go last year. This year we are still counting the days, because I keep thinking I want to go home, I want to go home, I don’t necessarily want a vacation, I just want to spend time at home with my mother. I sent him home every year, even if I didn’t go, I got him a plane ticket, chaperone, my brother-in-law would take him there and he would stay for two or three weeks, even the whole summer. I always sent him home on vacation, since I was always working, and I couldn’t… I wasn’t home, so I had to pay for a babysitter when he was little. Rather than I pay monthly, it’s better for him to go home, stay with his grandmother. However much the plane and everything costs, it’s worth the joy it brings her.

Interviewer: And does he like it at home? Does he like Romania? What does he like? What does he dislike?

M10:  Well, he hasn’t been there in two years. He likes that he can do whatever he wants at home. He has the table set for him like a prince, breakfast in bed, meals in bed so far. “Grandma, I want this, I don’t want that, do that for me.” Like any child. Well, the freedom, too. My mom has a yard, we don’t live in a mountain area or anything like that. I can’t say he has friends, because he doesn’t have any friends there, but he has this freedom and the fact that his grandma does whatever he wants for him.

Interviewer: Who else are you close to in Romania? Other than your mother and sisters.

M10: No one. Only my family. I have no other friends. The people in the village, acquaintances, friends, but no…

Interviewer: Do you have any other relatives nearby?

M10: At home or here?

Interviewer:  At home. Close to your mother.

M10: My mom has three-four siblings, they are five, she has a house, she has siblings but no, their relationship is not the same. It’s a shame. They grow apart even though they live in the same village, I don’t like that. I’m not sure, but the idea is that my sister sometimes brings by one of the four brothers, but otherwise, they aren’t in each other’s lives. Unfortunately. In our family’s case and I think others’, too, I’ve noticed that in general, people stop doing this, I don’t know… They stop visiting or calling to ask, “How are you…?” They don’t care anymore… Even in my grandmother’s case. They are five siblings, my mother goes to see how she is doing, “Do you have enough wood for the winter? Have you eaten?” They’ve grown apart, unfortunately, I don’t know why. Like my grandmother says, all five of them grew up with the same… they all drank the same woman’s milk. Unfortunately.

Interviewer: Do you still help them financially? Do you send money home?

M10:  I can’t say I help them financially. I had a problem, my mother did, actually… We live in an area that was flooded twice in two years. And now, thank God, I finished the whole house, well, not just me, all three of us, each doing whatever we could, my mother had insurance… That’s how she rebuilt the house. I can’t say she depends on me financially. If I can send money… I don’t know, three or four times a year. “Come on, Mom, take it and buy something for yourself.” She tells me she doesn’t need money, I say, “Save it and give it to me in a few years.”

Interviewer: But she’s the only one you send money to, right?

M10: Yes. Well… I buy my sister gifts or on her birthday… So, I don’t send her money, because she doesn’t want me to, I get her a present online. It gets delivered at home and, she has to accept it whether she wants to or not.

Interviewer: Do you also send packages? Do you also send packages or gifts from Spain?

M10: Yes, packages. Of course I do. For Easter and Christmas, my mother’s brandy and wine.

Interviewer: But do you send packages from Spain?

M10: We do.

Interviewer: To whom and what?

M10: To Oradea… For example, we have to send one now, for Easter. What? Coffee. Although they have coffee and they don’t really like the coffee here, but… the elderly… Sweets… something… So, before we choose what to buy here, we have to check with them, because the supermarkets have everything now, you can buy these things in Romania as well. But it’s always… My sister wants paracetamol pills of one gram, because they don’t sell them in Romania. So, I’ve sent my sister many pills, even though she is a nurse, and she has them in Romania. There are many pills you can’t find in Romania. I don’t know, she likes uniforms or things like that from here. They have no XXXL uniforms there. She’s more strongly built and can’t find hospital uniforms.

Interviewer: I see. Yes. So, whatever they can’t find there, you send them from Spain.

M10: Yes… I mean, whatever they want. She sometimes sends us homemade brandy, wine… I don’t want… I mean I don’t want her to buy anything. Now, for Easter, I want her to send me some of that cheese from the shepherds. A package… symbolic, but… for us… 

Interviewer: But how often do you send or receive these packages?

M10: Two or three times a year. But it depends. Last year I sent more. Last year I changed the furniture in my bedroom and since my mother had rebuilt the house, I said to her, “I’ll send you the bedroom furniture so you can replace yours.”

Interviewer: All the furniture, yes. And did you send it?

M10: Yes. I had to change the furniture anyway. 

• The relationship with the family (especially the parents) 

Interviewer: How often do you talk to people at home? That is, do you speak regularly or only on certain events?

M10: I don’t call my mother very often, because she’s already… For example, now that we haven’t seen each other face to face for two years… because they came here, they surprised us and stayed for a week, my mom, sister and brother-in-law… two years ago. And my mother, for example, isn’t one for talking every day, because she gets upset, she already puts herself angry [sic!], not angry, I don’t know what to call it. She can tell we miss her or… we don’t talk every day. It is what it is. No. It makes her upset, but I call her every two or three days to say, “Mom, here’s what I want to do, how to I do it?” Two minutes, not necessarily…Yes, I find any excuse to call her or… although… I try to call her every two-three days… I call her one day, my sister here calls her the next, the other one in Romania calls her every day, but the two of us here try not to call her every day, because it upsets her and… Besides, even… she doesn’t want to make video calls, that’s even worse…

Interviewer: How do you communicate? Don’t you call on WhatsApp? Do you call her on the phone?

M10: On the phone. She doesn’t want video calls. We see her on video when my sister goes to the countryside, once a week or every two weeks, but it depends on our schedule, whether we have work or not and seize that moment to see her physically because she isn’t… She gets upset when you put her in front of the camera, and we get interrupted two or three times… The signal’s bad already… she gets upset. Yes, so to avoid that… she doesn’t want to. She said she didn’t want internet for now. Although I try to explain to her, “Look, this way, we could see you …”

Interviewer: But does she ever call you or do you just call her?

M10: If we call her every two or three days, she usually thinks it’s too often, and says, “What do you think I’ve been doing since yesterday?” But when she calls, I think, “She hasn’t called me in three days.” She asks how we are. It probably depends when she’s awake.

Interviewer:  Were there situations where you tried to call her and you couldn’t reach her, she didn’t answer?

M10: She has a landline and a mobile phone. No. She has a landline and a mobile phone. She keeps the landline to talk to my grandmother. And the mobile phone is so we can call her. Sometimes I call her three or four times on the landline, and she picks up, then three or four times on the mobile phone, and she doesn’t. Then I ask: “Where have you been?” “I was at church,” or something like that. It’s frustrating. Yes, and if I can’t reach her, I call my sister, 40 km away. “What’s Mom doing?” “I’m at work, I don’t know.”

Interviewer: Yes. These are tense situations. Do you panic?

M10: Especially with the floods or now with the pandemic. My mother is safe, so to speak. The fact that she lives in the countryside, has a yard, doesn’t really go beyond the yard or if she does, she only buys bread and that’s it. She doesn’t go out much. There are moments when you panic, or you don’t know what’s happening. I can’t trust that she’s fine. Well, I talk to her, she tells me she’s fine, but honestly there are times when I don’t calm down no matter what she says. I lost my father. I was here and by the time I returned, he was already gone. It was awful. The lying, because they really didn’t tell me my father was dying, because I was nine months pregnant, I was about to give birth. I did and they didn’t tell me because I’d just given birth. And they didn’t tell me he was dying. He died of cancer. And it’s already very painful, it’s like I’ve lost my trust in her because I always tell her, “Tell me what to expect, you’re not protecting me, on the contrary.”

Interviewer: Are you afraid it will happen again, that she’ll hide things from you?

M10: It’s an obsession. I keep telling her since then that I would trust my sisters with anything, but there is mistrust. 

Interviewer:  It’s still there. What kind of phone does your mother have? A smartphone or a classic one with keys?

M10: I got her another one. Honestly, I haven’t seen it, because I don’t know, I know I got her a new one a year and a half ago because the old one was broken, and because she only wanted to make phone calls, it only had keys, a Nokia, I think.

Interviewer: Yes, only with keys, yes.

M10: And about a year and a half ago, my sister told me she had changed it. When they were here two years ago, she still had the Nokia one, and they changed it, because it was broken. Anyway, she couldn’t find one with keys anymore. It’s a smartphone!

Interviewer: And how did she adjust to phone technology? Who taught her?

M10:  It was pretty hard. My sister taught her. She always said she didn’t want technology, didn’t believe in it. It’s been 20 years now and she still doesn’t want it. My mother gave up being an accountant because she didn’t want to work with it.

Interviewer: Computer accounting.

M10: Internet accounting, because she didn’t trust it. She was offered money at the time, she was, she was a very good accountant, and she didn’t want it. She applied for retirement so that she wouldn’t have to take accounting classes. She likes the internet, in the sense that, when she comes here, we can watch Kanal D on our tablet or whatever show we want, it’s okay from this point of view. She just doesn’t want to learn. I told her, especially in winter when you have nothing to do, you don’t have a garden or anything to do. Well, not anymore, if she wants to eat chicken, she buys it, she doesn’t grow them herself, only what she sows in the garden in the spring. And I told her to at least download Facebook, WhatsApp, so we could see each other, so she could play on the phone in the winter, when there’s nothing to do.

Interviewer: And what does she use the phone for besides talking? What else does she do with it? 

M10: Nothing.

Interviewer: She only makes calls. Okay.

M10: She really doesn’t want anything else. We tried to… No. Well, it’s true that… On Facebook, I have friends of hers from where she used to work, and from the village. But for friendships, I tell her, “Look, you can talk to this lady, or they can talk to you if they want to.” “No, they know where I live.” Especially in a village where she lives only 200 meters or a kilometre away from people, she really doesn’t want to communicate on Facebook or social networks, it seems to me.

Interviewer: Yes, yes.

M10: She has a point.

• Communication with parents left at home

Interviewer: What do you usually talk about when you call home? For example, what was your last conversation about? What did you talk about?

M10: We spoke two days ago. Yes, we didn’t actually reach a conclusion, because this year my sister and I wanted to buy a land lot and plant a garden, so we called to ask her, “Mom, what should be plant, because we don’t know, but we want a land lot!” Or I call her, “How are you, Mom?” “Fine.” “What did you eat today? How is the weather? Has Grandma come to visit? Has anyone else?” Everyday things. Of course, the conversation always ends the same, about when we can visit home, but I didn’t want to go now with this pandemic so she wouldn’t be in danger. We couldn’t go. We could go get tested, but I can’t skip work, I can’t lose my job, the boy can’t miss school for more than a week. You can’t risk going like that, or with my partner. I can’t risk going home and being quarantined, I would be going home for 14 days only to stay indoors for 10. It always leads to, “Maybe it will end, so you can come home.”

Interviewer: What does your mother complain about? What does she complain about most often?

M10:  No. Maybe she talks to my sister more at home and complains to her but she’s not the kind of person to say… maybe if she didn’t have food to put on the table, which I doubt. No, thank God, that’s not the case, but she doesn’t complain. Losing her relationship with her siblings, with relatives, pains her a lot, there are some things that visibly bother her.

Interviewer: Yes. And what do you think she misses the most?

M10:  Seeing all three of us together. It’s been about 5 years since… That’s right! I was there about three years ago, my sister, who went two years ago, that’s it. The three of us haven’t been home together in about 5 years. It’s quite hard.

Interviewer: Do you argue with those at home? Have you ever disagreed on certain topics?

M10: We all try to let it go if it’s not something… Usually, we always come to an agreement. We argue, yes. Of course, with the boy as well. The relationship with my son… my mother always told us we had to study, this one won’t study at all. “Oh well, it’s no big deal, what can you do?” When I was 12 years old, you never said, “It’s no big deal!” We argue sometimes, but not too much, because there’s no point. I think it’s quite hard. Maybe if I don’t approve of her doing something, but in the end, well, my mother told me a couple of times, if we were left dirt-poor, she would tell me, if you want to do something, just come here and do it.

Interviewer: Come home and do it.

M10: What can you tell her? I mean, we’re not… I don’t reproach her, either, never. That’s how we were raised, and we don’t do that. There’s still a limit. We still live by it… the Ceaușescu doctrine. My sister in Romania is five years older than me, she’s like a mother, you can’t argue with her. And the truth is, there’s no point in fighting over nothing. Thank God, we never had any serious problems, we have no quarrel. We were never… We never even considered breaking up our family. What for?

Interviewer: Do you think there is any object that would help your mother, make her life easier?

M10:  When my father died, I told her: sell the house. Get a studio apartment somewhere in the city to be closer to my sister, it’s not like you have a job, you have no chickens, no animals, you don’t, and this way you can socialize. I would love for her to have a social life. She is already 70 years old and retired at fifty-something, she retired early. She requested it. I would like for her to communicate more, because I think life is passing her by. She was 56 when my father died. I told her, “You have your pension.” It’s not much, but for her… “If we can help you with something, go, have a few weeks of treatment.” It would be great for her to go for a walk, to socialize, to talk to someone, to her sister, a friend. She doesn’t anymore. I think that’s what she’s missing.

Interviewer: When I say an object, I mean an object in the house to help make her life easier. Would there be anything?

M10:  No. I don’t know. If you’re referring to a robot, it should keep her company.

Interviewer: Yes, a social robot.

M10: It has to be very good, so it doesn’t annoy her into shutting it down.

Interviewer: Let’s describe it. What should it be like for your mother to like it? To accept it, first and foremost! What should it look like? What should it do?

M10: I honestly can’t say, because my mother has patience, but only when she wants to. She’s used to it, especially now, she’s become used to being all by her lonesome, so to speak, in the 14 years since my father died. She answers to no one. And, having someone there, or a robot to ask for help, things like carrying objects for her… I don’t really know, even vacuuming, I think it would be very good because she is old. She is very young at 70, but still, she shouldn’t strain herself. In my opinion, she could use it, but I don’t see her accepting it, because even with us, when we didn’t answer, she didn’t force us to do anything, but still, a robot that could answer her… Yes, a robot could help her with these physical tasks and so on, but I don’t see her choosing to have one…

Interviewer: A robot that could answer her or not? Because it could also be a robot that could talk, make conversation.

M10: Artificial intelligence.

Interviewer: Exactly.

M10: I think she would leave the house running.

Interviewer: Or it could be a robot that could call you automatically, for example …

M10: That’s more like it. But like I said, in some ways, the technology she didn’t want… Well, she locked herself in, she simply refused. I’ve told her many times, you just need to download an app and tap the same icons, red and green. When you tap green you can also see us, instead of only hearing us. No. It would be bad if she fell or something, but I would hire a woman, even if she didn’t have so many studies, or worked as much as my mother, maybe I would be open to it. I would give it a try, but in her case, I think there’s no use! Only something to help her physically.

Interviewer: And what do you think it should look like? The robot.

M10: I think it would be better if it wasn’t human-shaped. Like the type in restaurants, or cinemas, or something funny, not necessarily like these new born ones, or whatever. No, because it would throw her off.

Interviewer: It would scare her a little, wouldn’t it?

M10: Yes, I think so. I think a more funny-looking one or something like that would be more…

Interviewer: She might, she might accept it, right? Just maybe.

M10: She might accept it. She got used to being alone and she finds some things unbearable. She can’t even stand the dog. She has three, but she can’t stand them, so…

Interviewer: So, the robot shouldn’t bark, it shouldn’t bother her.

M10: Yes. The dog barks too much, it is what it is, it’s a dog. It climbs onto the table outside and does it on purpose, because it’s looking at me. I think so.

• Perception of the lives of people left at home

Interviewer: How often did you used to visit home before the pandemic?

M10: Once every one or two years. I can’t afford more than that. If I could, if I could afford it, I would go at least every three or four months; I would stay for at least a week. I mean, I would go home if I could, but not like this. I home to spend time with her. My idea of going to Romania is, if I can go on a trip I take my mother with me, of course, on a trip of four or five days, especially if my partner comes along so he can get to know Romania. So, I used to go once a year, but no more often than that, because I can’t afford it. The boy goes, he goes.

Interviewer: And how long would you spend there? How long would you stay in the country? What period of time?

M10: 20 days at most during the summer vacation, because I had 16 days off, one day off before and one or two after. We had 31 days of leave at work: two weeks in winter, two in summer. You can’t have more than 20 days. The boy can visit all summer long, but I can’t. I stayed for 20 days at most and the only time I went home for Christmas in 17 years, I stayed for five days.

Interviewer: And what did you do last time, for example? What did you do when you were in the country two years ago?

M10: It was Christmas, but we stayed at home. My grandmother was at the table, my sister and my brother-in-law came with my nephew, my nephew is already 20-something. We gathered around the table. That was what we did, we all gathered around the table at home.

Interviewer: Do you think your mother is doing better now than before you left?

M10: She’s doing better now because she is more financially stable. Before, when the three of us went to study, she took out loan after loan, it was very… She’s more financially stable, but she may feel more restless because we’re far away.

Interviewer: So, she’s more financially stable, but you think she misses you.

M10: Yes, no doubt. What she misses is… She doesn’t need anything from us; only to know that we are well, to feel us closer. It eases her mind to know about our life here, that we are fine, she trusts us not to lie to her that we are fine. My sister is alone, she lives on her own, but she has a job… The boy and I are healthy, too, which is important. But there’s still this distance. Yes, it gives you more respect to know there is this distance and you can’t… Something is happening today, for example, with the pandemic. I could go home urgently if I had to before. Now, I can’t…

Interviewer: It’s miles away, that’s right. How does your mother spend her time? What does she do every day?

M10: From what she tells me, work around the house. She’s not planting anything new now because the weather has been cold, no. Her house is quite big, maybe she cooks, dusts, I don’t know what she does, whether she still pays her bills in person so she has an excuse to leave home once a month. She goes out if she needs to buy bread. In general, my sister does all the basic grocery shopping for her once a month, and she brings it to her. She may go out sometimes. If she has a craving for something or wants to buy something, she goes out to the shops there in the village and buys it. She also visits Grandma. Her mother, my grandmother, lives about three kilometres from our house and she still visits her twice a week or so.

Interviewer: Other than your sister and grandmother, does she have any other relatives to visit nearby?

M10: She has siblings, siblings. She doesn’t really visit them in the village anymore. She does, but very rarely, because none visit her. She visits, but very rarely, she also has friends, but she doesn’t visit them or anything. She doesn’t have many places to go. Her social life is very empty, that’s why I said I’d like her to… I always tell her to go, we’ll pay, go to the salt baths for two weeks, on a trip for retirees, or…

Interviewer: For treatments. Yes, yes, yes like they offer now through the Pension Fund.

M10: There are all sorts of things, but I told her to go with these groups of retirees. Go see places. Travel for three or four days.

Interviewer: Visit monasteries in the country.

M10: We hope she’ll start going, but I don’t think so. I don’t think she will.

Interviewer: If you want to make a nice gesture for her, a surprise, a gift, I don’t know, how do you do it?

M10: We sent her flowers through these online florists without telling her, but only once because she is so skeptical about joy and happiness. She wasn’t expecting it and I think she lost that sense of trust in people and everything. And usually… Or I talk to my sister. I talk to my sister, she takes care of it, but if we want a surprise, we do it online. If not, my sister takes care of everything. Thank God we have our sister and brother-in-law. We rely on them.

• Projects

Interviewer: Given your 18 years of personal experience in Spain, what do you think are the main advantages of leaving Romania?

M10: Advantages. Maybe it changed the way we think about life a little. I am more self-confident, although I always was, I was confident and so on, but more so now because I’ve made it on my own. I stopped depending so much on others. Like I said, I depended on my parents, my sisters, but here, you have to get by on your own whether you like it or not, and as long as I’m still on my feet and healthy, there’s nothing I can’t do. That’s all I ask for, all I’ve ever asked for: to be healthy, like I tell my son. 

Interviewer: Do you think better self-esteem is the only advantage of leaving the country?

M10: It’s also about your perception of life and so on, because like I said, we don’t have a multicultural society. For example, it was 20 years ago that the team Oțelul Galați brought the first footballer of colour to Galați. But you get used to experiencing, observing several situations, when you’ve worked in places like the ones where I did at first and still do now with people who have a very good financial situation, that’s how you realize where you are and the level they’re at. You realize how small you are in some ways. As people we are equal and everything, but you must manage to integrate into society, to accept the others as they are, like our Romanians, the Moroccans, the Chinese, you need to learn to be respected and to respect everything around you. You have to learn to accept everything around you in life. To be flexible, adapt to any situation.

Interviewer: But what do you think are the disadvantages of your emigration?

M10: Loneliness. That’s what… The fact that you have no one, you feel alone, that’s the one thing… we work all the time, and I’m lucky to have my sister here, we get along well, thank God. When I was sick, she came over in the middle of the night, even at one, two a.m., “Where does it hurt? How are you? What happened?” I’ve had problems here but other than that, I miss going to a wedding. I miss socializing, dancing. To take part in Romanian traditions, I have to wait until December 1st for a party at a Romanian restaurant. And I can only go if I don’t have to work. Over the past 18 years, like I said, I have acquaintances and I’ve told them many times before, “I want to go to a baptism, I want to if you want me to,” it doesn’t matter as long as they invite me, I keep waiting, thinking someone might get married and invite me. I once went to a baptism, a wedding, I’ve been to more Spanish ones than ours, because they didn’t invite me. There was no one to invite me. The holidays are the only ones I can spend the Romanian way. On Easter I have a barbecue, I have to rent the place for the barbecue because I can’t at home. That’s all I can do.

Interviewer: Would you like to go to another country?

M10: To visit.

Interviewer:  Okay, okay.

M10: I don’t have much travel money, but I would go within my own limits, not to go live there. I speak a little English and Spanish, or if you go to other countries, maybe  you earn a better salary for the same job but the expenses are also higher. It’s not worth it. I would go to another country, like I said, I’ve even had a few interviews lately. I have… I can work in private schools, not as a bodyguard. I would go, but in order for me to leave my child, my partner, to leave for a month at a time and come home for a week or so… They would have to pay me very well for me to leave my child and go. I wouldn’t do that, no.

Interviewer: Yes. Have you ever considered bringing your mother to Spain for good?

M10: Every day, but she doesn’t want to.

Interviewer: What does she say? Have you discussed it with her?

M10: Yes, no, well… I think she doesn’t want to leave my grandmother, of course. Well, my other sister as well, but, for example, my mother isn’t here right now because my grandmother is 87 years old and she wants to be able to visit twice a week or be there in case something happens. That’s what’s holding her back. If not, she would at least come here temporarily, visit for two or three months at a time. She wouldn’t stay for good. She could stay three, four months, go home, come back. She could stay with us and my other sister, but she doesn’t want to.

Interviewer: So, do you think you will be able to bring her if your grandmother passes away?

M10: Yes, but not for good. She doesn’t want to stay here permanently, I mean, to… It’s not that she wouldn’t want a stable home, but of course my other sister would stay would still be there, so…

Interviewer: Yes, yes, yes. Have you ever considered returning to Romania?

M10: Every day. I don’t mean to exaggerate, but I’m here… I have a job and I’m not complaining about my partner at all, but I’m actually here because the child is in school. He’s barely learned… Well, I’m exaggerating, he’s stubborn, he won’t be a doctor or maybe, it’s never too late, but he doesn’t know how to write a grammatically correct sentence in Romanian. His level is already quite low, I can’t make it worse. I can’t ignore it and say, “I’m going to Romania no matter what happens to the child.”

Interviewer: So, you wanted to return, but you don’t know when and how. 

M10: Like I tell my partner every day. Pray I don’t win the lottery because if I win the lottery, I won’t care about you or the child. You can come to Romania if you want, if not, then stay here, send the child to a boarding school and I’ll stay with my mother.

Interviewer: But you play the lottery, right?

M10: Yes. No, the truth is that apart from my partner, who is an excellent man and deserves all the love and support in the world, I have no ties to this place, to Spain, maybe not even to Romania anymore. I have my mother and my sister there, but if I go back, I definitely won’t have the same friendships I did 20 years ago. But at least it wouldn’t feel so lonely, you wake up there and feel more at ease, at least that’s how I feel when I go there.

Interviewer: When you are home?

M10: Yes, when I’m at home, because I keep thinking, “I need to relax.” I’ll travel around Spain for four or five days, however long I can, if I’m free or on vacation, see new places, relax, but I can’t find that peace I do when I wake up in the morning at home. I can’t find it anywhere Like I said, if I had a good enough financial situation to know that it’ll be better when I return home, I mean, that I could make a living or do at least as well as here, I would go, but I can’t.

Interviewer: But what do you think your life will be like in five years?

M10: Better than now, I hope. Better in the sense that the boy will be an adult, he will choose a career, although he can always change his mind. There are people who know exactly what they want to do with their lives since they are little and they do it, but I just want to see him choose his own path, see what he wants. I always say to him, “I’m doing everything I can.” I do what I can, but it’s already up to him because he’s already 14, he doesn’t depend on me like he did when he was 5 or 6. Now he has to do something for himself. And I keep trying to change my life. I’ve always been this way, I try to change. I try to grow professionally. That’s how you gain more on a personal level as well.

Interviewer: And what would you like to do in the future?

M10: The same job, but I’m preparing for more. I keep taking classes and doing whatever I can to earn more. It’s not about quantity, but quality. It won’t bring me more quality on a personal level, it’s a shame, but it’s definitely true that the better you’re doing financially and the better your job is, the better you do at home, you have time to dedicate to your family or yourself. That’s what I mean. That’s what I want. At the moment, I’m not working as much as I was four or five years ago anymore, but I’d like to spend less time working or have another job so that I have more time for myself. Like I said, I’m not just someone’s mother anymore, I’m I. [name is mentioned]. Until a few years ago, I was only his mother. Now I’m I. [name is mentioned] because I’ve earned the right. That’s what I want, to gain better quality on a family, personal, professional level. There’s only so much I can do professionally, but I still have hope.

Interviewer: But what do you think will change for your mother in the next five years?

M10: I don’t even want to think about it, honestly. This is my biggest fear, the fact that the years are passing by and we’re all getting older. Unfortunately, she will close herself off even more with time, because that’s what happens when you’re alone. Yes. Although she’s holding up well and she obviously doesn’t fall prey to melancholy very often, if you think about it a little, you have to admit that loneliness… In the end, she’s alone. Yes, I call her every day. My sister calls her every day, or every two or three days. It’s not the same. Loneliness wears you down. She’ll get more used to it every day. Hopefully not, but we try to help all the time. Well, she’s been here before, she changed her lifestyle, so to speak. She should eat more healthily. When you see a fruit, don’t refuse to buy it thinking you can eat them when spring comes. No. You go, you buy it, you eat healthily. If you can, go, visit, do things, open your mind, you need it. Like it or not, we need these human relationships. Yes. Yes. And we keep trying to help her socialize. I’m afraid not, I’m afraid not, because society is changing and relationships are becoming distant, unfortunately, but it is what it is.

Interviewer: In conclusion, I will now ask you to consider everything we have discussed for almost two hours. So, let me tell you, you’ve had a quite the life story. Right. I would like you to imagine that this is an unwritten book and tell me what the cover, the picture on the book, would look like. What would it look like? A picture depicting the story you have told me so far.

M10: A long road.

Interviewer: A long road. And do we see anything on it or just an empty, deserted road?

M10: No, it’s lively. I see a lot of green, with so many men, you see everything in green. I need it. I don’t know, I think a separated family on the cover. A green field, a house and the road in the middle.

Interviewer: Leading towards the house. And I assume you’re at the end of the road. Looking towards your home.

M10: I don’t know which end. I’m about to cry.

Interviewer: I’m sorry.

M10: That’s all right. It always happens. I’m sorry. I mean, this always happens to me on Christmas.