Interviu migrant M5
Intervievator: Vârsta dumneavoastră?
M5: 43.
Intervievator: Țara de rezidență?
M5: Italia.
Intervievator: De câți ani ați plecat din România?
M5: Din 2003, deci de 18 ani.
Intervievator: Mai aveți părinții în țară?
M5: Da.
Intervievator: Ce vârstă au părinții?
M5: Mama are 59, tata 63.
Intervievator: Cum era viața dumneavoastră în România înainte de a pleca în Italia?
M5: O viață normală, obișnuită. Termini un liceu, te angajezi, lucruri normale.
Intervievator: Aveați un loc de muncă atunci când erați în România?
M5: Da, sigur.
Intervievator: Ce făceați, cum era la locul de muncă?
M5: Era bine. Lucram la depozitele angro la OMI. Acolo lucram, nu eram în posibilitatea pierderii locului de muncă sau că nu aveam un loc de muncă. Nu, nu. Chiar lucram și era suficient de bine.
Intervievator: Vă ajungeau banii, era ok situația materială?
M5: Acolo a fost mai mult problema. Am zis: „hai să facem ceva pentru noi, suntem tineri și hai, nu știu, încercăm să plecăm în afară pe o perioadă de 3-4 ani.” Deci totul a plecat de la o, poți să-i spui nu o joacă, o plecare pe un termen scurt. Era [vorba] să ne sacrificăm trei patru ani din viață, cinci maxim și măcar să reușim cât de cât să facem ceva, să ne realizăm într-un fel sau altul… sau pleci bou și te întorci vacă, depinde.
Intervievator: Cum era în acea perioadă atmosfera de familie, erați căsătorită atunci?
M5: Da, eram. Chiar atunci ne-am căsătorit, ne-am căsătorit în 2000 și am plecat în 2003. Deci eram căsătoriți. Noi locuiam în oraș, atât socrii, cât și părinții stăteau la țară. Deci nu stăteam împreună, nu locuiam în aceeași casă.
Intervievator: Aveați copii atunci?
M5: Da, sigur, aveam o fetiță de un an. Și o avem, dar atunci avea un an.
Intervievator: Cât de des vă vedeați cu părinții dacă nu locuiați împreună?
M5: Fiecare sfârșit de săptămână. Pentru că mă ajutau cu cea micuță, adică eu m-am întors la serviciu și mă ajutau cu copilul.
Intervievator: Și în weekenduri, când vă vedeați, cum vă petreceți timpul? Ce făceați?
M5: Super bine, adică toată lumea ne proteja, tineri căsătoriți, un copil… Mama pregătea o oală de mâncare să-mi ajungă măcar câteva zile la Buzău. Chestii de genul ăsta. În familie, noi tot timpul am fost o familie foarte unită, foarte… foarte închegată din punct de vedere sentimental, nu certuri, nu scandaluri. Din păcate, am avut ocazia să cunosc și familii dezbinate, familii cu probleme, să le spunem așa. A noastră, în schimb, nu: tot timpul am avut un ajutor, un sprijin din partea părinților. Dar și ei, ca și noi… tata lucra, mama casnică… nu aveau o disponibilitate de bani foarte mare, ca să zici: „Le dau eu copiilor să nu mai plece.” Cu toate că tata de multe ori ne-a zis: „Tată, dar mai lasă, că vedem noi cum facem, rămâneți, nu plecați.”
Intervievator: Să înțeleg că situația lor materială nu era tocmai ok și cu toate astea, tot încercau să vă ajute financiar. Dar dumneavoastră îi ajutați pe ei?
M5: Era un singur salariu în casa tatălui meu. Mama fiind cu probleme de sănătate a trebuit să renunțe la serviciu cu ani în urmă, iar eu mai aveam niște frățiori mai micuți care erau la școală. Deci ar fi fost… nu că inutil, ar fi fost… n-ar fi fost ok ca să pretind și eu să-mi dea ceva, atâta timp cât în urmă mai erau doi. Atât pe mine, cât și pe sora mea, care suntem mai mari, ne-au ținut la școli. Noi am învățat în oraș. Am avut parte de o educație anume. Nu puteam să le iau dreptul fraților mei mai mici, doar ca să îmi revină mie bani. Nu, ar fi fost o nedreptate.
Intervievator: Dar dumneavoastră vă ajutați părinții financiar în acea perioadă?
M5: Financiar nu au acceptat niciodată nimic de la noi. Ne descurcăm cu ceea ce avem.
Intervievator: Cum v-ați hotărât să plecați din România?
M5: Ne-am hotărât așa, instantaneu. De fapt, era sora mea deja aici, în Italia. Era sora mea și ne-am hotărât, de fapt, a plecat soțul prima oară și pe urmă… Tata este contra familiilor dezbinate. Eu nu voiam să renunț la serviciu pentru că, în afară de faptul că lucram la OMI, la standurile angro, țineam și contabilitate pentru câteva firme și cât de cât rotunjeam un venit bun. Dar părinții mei sunt contra familiilor dezbinate. Și a spus: „Ori amândoi plecați, ori dacă nu, să se întoarcă și el”. Soțul era plecat de patru luni. El a plecat în septembrie. Asta era la Crăciun când venit acasă și tata a fost foarte ferm: „Deci nu vreau unul în Italia și unul în România. Nu v-ați căsătorit ca să stați unul în stânga și unul în dreapta. Ori amândoi în Italia, ori amândoi în România. Așa ceva nu există.” Pentru părinții mei, distanța asta care s-ar fi interpus între noi, ei deja nu o vedeau sub nicio formă cu ochi buni. Și mai mult ca… Atunci am zis și eu „Atunci merg eu și stăm câțiva ani, reușim să facem ceva și ne întoarcem acasă.” Asta a fost promisiunea.
Intervievator: Ce au spus atunci când au auzit că o să plecați în Italia amândoi? Cum au acceptat această veste?
M5: Rău. Rău din prisma faptului că pentru ei… toată viața, ei au stat acolo, au muncit acolo, au o casă… Pe de o parte înțelegeau nevoia noastră de a fi independenți, de a avea în loc de o mașină, două, de-a avea o amărâtă de garsonieră în Unirii, într-un apartament cu două camere, că era deja și un copil care a venit și într-o garsonieră să stăm toți trei era deja prea mult, dar ne-au respectat decizia. Deja ei aveau experiența surorii mele care era deja plecată de câtva timp, avea câțiva ani de când era plecată și pentru ei deja pierdeau și al doilea copil. Nu o spuneau, dar o vedeam în ochi lor, că pierdeau și al doilea copil pe același drum pe care a plecat celălalt.
Intervievator: Ați spus ceva mai devreme că mai aveți frați.
M5: Da, am. Eu sunt cea mai mare. E sora mea, care e aici, în Italia, mai am un frate pe care ulterior l-am adus și pe el în Italia după ce-a terminat liceul, și-a luat bacul, tot. A venit și el tot în Italia. Și mai avem o soră care e studentă la medicină la Brașov.
Intervievator: Deci din patru copii, un copil mai este în România.
M5: Atât, care să sperăm că rămâne acolo.
Intervievator: Ok. Când v-ați decis să plecați în Italia, au încercat părinții să vă schimbe această hotărâre? Să vă determine să rămâneți acasă?
M5: Da. Da, au încercat, adică… dar până la urmă, au acceptat faptul că „ok, sunteți departe, dar știm că vă este bine, mai bine decât aici.” Ăsta a fost răspunsul lor. Chiar mama mea, de fiecare dată când venim acasă: „Mamă, știu că sunteți departe, dar știu că e foarte bine și asta mă mulțumește ca părinte. Mi-e dor de voi, dar ne auzim zilnic pe telefon, pe cameră…” Deci zilnic noi… dar nu trece o zi fără ca eu să nu îi sun sau, dacă eu am foarte multă treabă astăzi și nu reușesc să-i sun, se face târziu până ajung acasă sau ceva, dimineață la cinci și jumătate sună mami: „Mamă, dar ce s-a întâmplat, că ieri nu m-ai sunat”. Deci nu, nu putem să spunem… Au și venit la noi, noi mergem foarte des în România… pentru că mergem foarte des… Mai ales când era copilul mai mic, îl lăsam în vacanțe în România, pentru că e normal să cunoască cultura, tradițiile, obiceiurile noastre. Să spunem că ea crește cu două culturi în paralel. Acasă suntem români și e normal să știe obiceiurile noastre și așa mai departe. În schimb, aici respectăm legea, mergem la școală, tot, în italiană. Bineînțeles, nu acasă, acasă se vorbește românește sută la sută.
Intervievator: Când ați hotărât să plecați, ați stabilit o anumită perioadă de un an, doi, trei să rămâneți sau v-ați propus ceva anume?
M5: Am stabilit să rămânem pentru 5 ani, până intră copilul la școală în clasa întâi. Ăsta a fost termenul nostru. Ca în momentul când copilul intră în clasa întâi la școală, să ne întoarcem în România.
Intervievator: Să facă școala acasă, în România.
M5: Da, să facă școala în România. Am avut o tentativă de întoarcere în România… pentru că am avut și tentativa asta… și nu, nu. Deja în momentul ăla am spus stop. Și eram plecați de câțiva ani, adică nu aveam ca acum 18 ani aproape. Eram plecați de câțiva ani și nu m-am mai regăsit. Dar totul pleacă psihic: sistemul financiar, salariul, program de lucru, condiții… au fost mai multe dezavantaje decât avantaje. Atunci am hotărât să rămânem aici. În momentul când ne-am hotărât să rămânem aici, deja problema s-a pus altfel.
Intervievator: Când ați plecat, ce știați despre țara respectivă, ce știați că vă așteaptă acolo?
M5: Păi da, nu te așteaptă nimic. Trebuie să sufleci mâinile, trebuie sa lași ideea de birou, contabilitate ce ai făcut în România și să pleci de undeva de jos, de acolo, de la ultima treaptă și încet, încet, încet, să muncești să-ți câștigi respectul celor din jurul tău. E singura cale pentru o reușită în străinătate.
Intervievator: Ce vă amintiți despre prima zi în care ați ajuns în Italia? Ce vă mai aduceți aminte?
M5: Ce-mi amintesc din prima zi. Eu eram, să spun așa… Prima zi… Impactul a fost de la… în afară de faptul de formă de relief și așa mai departe… pe moment nu îți dai seama, dar aici era tot atât de vechi, clădiri vechi… Noi locuim într-o zonă istorică. Aparținem de Verona, dar suntem pe lacul Garda, o zonă renumită a Italiei. Iar aici pun bazele foarte mult pe arhitectură… Nu stiu, erai așa, ca o floare de-aia ruptă dintr-o grădină și aruncată undeva pe un câmp. Erai plecat într-o lume în care habar n-aveai… Un loc de muncă mă aștepta. Asta aveam deja sigur și ăsta a fost norocul meu, față de alți români care pleacă și nu știu unde se duc. Referitor la prima zi, nu știu, era ceva ciudat, era ceva… o limbă care nu o înțelegeai. Pentru că eu vorbeam engleză, franceză, dar în niciun caz italiană, sub nicio formă, dar în fine. Primele două luni cu valiza la ușă, nu voiam să rămân, „Eu mă întorc acasă, eu nu stau aici.” Cred că e povestea fiecăruia dintre noi la început. Norocul meu a fost că aveam un loc de muncă sigur și un loc de muncă frumos.
Intervievator: Munca ați început-o imediat când ați ajuns acolo?
M5: Da, da. Eu am ajuns în 24 ianuarie și munca am început-o la 1 februarie. Mi-au dat exact o săptămână să mă acomodez.
Intervievator: Și cum a fost acea prima săptămână?
M5: Voiam sa cunosc locurile, eu sunt mai curioasă așa de felul meu și voiam să văd unde stau, unde mă duc la serviciu, cu ce mă duc, cu ce vin. În țară aveam o Dacie, știam, dar aici voiam să văd, să devin independentă, să mă descurc. Într-un fel trebuia să mă descurc.
Intervievator: Au fost situații în care unele lucruri au fost mai rău decât vă așteptați?
M5: Nu, niciodată. Niciodată.
Intervievator: Au fost perioade în care a trebuit să faceți o muncă sau mai multe sub nivelul dumneavoastră de calificare?
M5: Sigur. Cam om bun la toate, când ești ultimul venit.
Intervievator: Care a fost primul loc de muncă în Italia, că îmi spuneți că aveați locul de muncă asigurat?
M5: Am fost ospătar la un restaurant de patru stele. Acolo lucra cumnatul meu și aveau nevoie de ospătari. Am venit la un loc de muncă sigur, aici începea sezonul în februarie. Atunci se pregăteau să înceapă sezonul. Normal, aici, sezonul se deschide de la 1 martie și durează până în 1 noiembrie. Și aveau nevoie de ospătari pentru începutul de sezon. Numai bine, acela a fost primul meu loc de munca, ospătar.
Intervievator: Ați avut și locuri de muncă sub nivelul de calificare? Care era calificarea dumneavoastră în țară?
M5: În țară am terminat ASE-ul, economicul la Buzău și pe urmă ASE-ul, Alimentație Publică Contabilitate Primară. Să fii ospătar e un pic diferit, să-i spunem așa.
Intervievator: Familia, prietenii, știau ce lucrați în Italia sau ați încercat să le ascundeți?
M5: Nu, am spus la toată lumea: eu mă întorc, eu nu stau aici, am ajuns să le car farfuriile. Mi s-au rupt coatele pe băncile școlilor și eu mă duc să le aduc farfuriile acestora? Eu mă întorc înapoi. Dar eu aveam o noțiune de ospătar din țară, iar aici era cu totul altceva. Aici, meseria asta era foarte apreciată chiar. Ce știam eu de ospătari din țară era cu totul altceva. Până când am înțeles eu sistemul, mi-a trebuit ceva timp și mie.
Intervievator: Cunoșteați limba în momentul în care ați ajuns în Italia?
M5: Nu, a fost paradoxul total. Cu șeful de sală vorbeam în engleză și el îmi răspundea în italiană. A fost un om minunat, pot spune că am avut o mână de ajutor din partea lui extraordinară, pentru că el încerca să mă învețe și italiana, cu toate că italiana nu-ți trebuia decât să vorbești între colegi, atât, pentru că se lucrează doar cu străini și de baza sunt engleza și germana, dar italiana îți trebuia ca să te înțelegi cu colegii și cu șefii. Eu cu el vorbeam în engleză și el îmi răspundea în italiană, și până la terminarea sezonului, am învățat și italiana.
Intervievator: Și acum cât de bine vorbiți după 18 ani?
M5: Deja am o diplomă de la facultate de la Roma pentru că mi-am deschis niște afaceri și a trebuit să dau un examen de limba italiană, am luat cu 130 de puncte, punctaj maxim la facultate. Am nivelul de traducător. Acum sunt ok.
Intervievator: Cu ce vă ocupați acum?
M5: Momentan, am două afaceri care s-au dezvoltat în timp. Una e pentru suflet, să-i spunem așa și una e pentru bani.
Intervievator: Puteți să detaliați puțin ce afaceri aveți?
M5: Sigur. Cea pentru suflet este un magazin românesc și am adus o bucățică din România aici, să spunem așa, pentru că îl avem deschis de foarte mulți ani. Și ăla e mai mult pentru suflet. Aducem mărțișoare de 1 martie, sunt multe chestii care aici nu sunt și eu am vrut să le demonstrez totuși că suntem și oameni care putem să arătăm cultura noastra și educația primită și mult mai mult decât s-au așteptat ei. Și celălalt este un hotel cu restaurant, acela e cel profitabil. Magazinul românesc este cel de suflet. Eu așa le și numesc.
Intervievator: Super.
M5: A fost așa. Dorul de casă, adică mergeam până la Verona, sunt 30 de km de unde locuim noi, să cumpăr un salam. Eu sunt adepta bucătăriei românești, bucătăria tradițională românească, în casă la mine nu se gătește italienește. Nu am nimic cu pastele lor, eu nu le mănânc, pot să facă ce vor din pastele lor, mie paste să nu îmi dai, că eu mor de foame. Întotdeauna în casă la noi s-a gătit românește, au fost ouă roșii de Paște, a fost cozonac de Crăciun, dacă noi nu am fost acasă. Mergeam și îmi luam ingredientele la 30 de km. E o comunitate destul de mare și aici unde locuim noi, o comunitate de români, dar nu am văzut magazinul ca pe o afacere. Pur și simplu l-am deschis pentru o nevoie personală mai mult decât pentru afacere. Dar încet, încet, ne-am mărit portofoliul de produse, clienți… Pe urmă, am început să organizăm petreceri, Paște, Revelion pentru persoanele care nu reușesc să ajungă în țară, botezuri, nunți, avem biserică românească… Încet-încet s-a dezvoltat o afacere fără să fac prea mult efort. Dar afacerea magazinului, eu o numesc „băiatul meu”, fiindcă eu am o fetiță… și afacerea este băiețelul familiei, să spunem așa.
Intervievator: Și la restaurantul dumneavoastră tot mâncare românească faceți?
M5: Nu. Restaurantul este cu specific italian. Avem și hotelul, care este deasupra restaurantului. Lucrăm doar cu străini: Germania, Austria, Olanda, Danemarca, Finlanda, toate țările din afara Italiei.
Intervievator: Mai aveți legături și cu alți români care trăiesc în Italia?
M5: Da, da, mai ales că, în afară de faptul că magazinul ăsta e ca un fel de, cum să spun eu… vin, se întâlnesc, mai cumpără un produs, se mai întreabă de un loc de muncă, dacă știi ceva, dacă nu știi… e mai curând un punct de întâlnire al comunității din zonă. Da, am legături foarte multe, chiar vânzătoarea de la magazin e româncă de-a noastră și așa mai departe. Da, avem legături foarte multe aici în zonă, cu parohia română, cu…. Trăind aici de atâția ani, trebuie, e imposibil să stai singur. Nici nu e ideal să fii singur pentru că deja ești rupt de familie. Eu am muncit foarte mulți ani ca să am rezultatele astea. Corect, sunt printre noi și din ăia pe care nici nu îți vine să îi primești în magazin, cu totul că e român de-al tău. Din păcate, cunoaștem foarte bine istoria românilor în afara granițelor țării, dar printre ei suntem și noi, care am luptat. Până să am afacerea mea, au fost ani de muncă și sacrificii. Adică nu e că mi le-a dat cineva gratis, Doamne ferește, nu mi-a dat nimic gratis, a trebuit să scuip sânge pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit, l-am realizat și l-am făcut.
Intervievator: Ce vă place cel mai mult în țara în care stați acum?
M5: Tot.
Intervievator: Oameni, cultura, ce anume?
M5: Oamenii au… Bine, cu toate că eu am foarte mulți prieteni și în rândul italienilor… Îmi place că au totul pus la punct. Sistemul educațional. În primul și în primul rând, eu, dacă locuiam în România, niciodată copilul meu nu și-ar fi permis să studieze în Anglia sau Danemarca. Ceea ce aici… statul mi-a trimis-o pe burse de studiu. Deci copilul meu e mai mult plecat în afara Italiei decât în Italia cu burse de studiu. Au oportunități o grămadă. Eu vorbesc de școală. Un sistem sanitar extraordinar de bine pus la punct. Noi învățați cu România, unde n-a vrut să mă opereze de cezariană, muream și eu și copilul dacă nu ajungea soțul cu plicul cu bani… ajungând aici și găsind un sistem sanitar unde nu scoți un cent din buzunarul tău, mi s-a părut că nu e adevărat: „ăsta oricum nu te tratează dacă nu ia nimic”. Dar n-a fost așa. A fost… cred că primul impact asupra vieții mele a fost sistemul sanitar. Deci ai parte de orice, indiferent de cât de grea ar fi o operație. Se comportă cu mine ca și când i-ai umplut de bani, dar tu nu le dai nimic, pentru că nu se acceptă absolut nimic. Te ține de mână până adormi la o operație. În România, dacă nu ai bagat plicul, te răstoarnă cu targă cu tot, ce să te țină de mână? Din păcate, am avut experiențe cu părinții mei… a trebuit să plecăm de aici și să ajungem în țară că, de fapt, pe mama nu o băga în operație că n-avea bani suficienți. Asta mă termină la România, sistemul ăsta de plic de bani. Asta eu nu pot, nu pot să o mai înghit, nu mai pot, pur și simplu. Te uiți cu atâta nepăsare? Totuși, un pensionar… el a cotizat la Stat la sănătate. Oferă-i minimul! Eu le trimit medicamentele părinților mei, că sunt mai ieftine în Italia decât România. Le trimit sacoșa cu medicamente din Italia. Nu mai spun, că am avut-o pe maică-mea la controale pe aici și așa mai departe. I-am zis, „Mami, decât să plătesc atâția bani din România, lasă-mă dracului în pace, vino încoace, că rezolvăm totul aici și gata.” Pentru că, din păcate, ăsta e adevărul, nu știu când se va ajunge la noi la un sistem performant, să-i spunem așa. Și gradul de civilizație. În momentul în care intru în România și văd aruncatul acela pe geam din mașină… la chiștocul de țigară, la pachetul de țigări pe marginea drumului, deja parcă mi se pune mie în cap. Nu se poate… Totuși, hai să fim civilizați. Astăzi dădea la știri că într-un sat, așteptau să vină Primăria ca să le deszăpezească porțile. Ești cretin? E poarta ta, măi, e drumul în fața casei tale. Din păcate, noi suntem acum obișnuiți cu un alt ritm de viață, o altă mentalitate, un grad de civilizație diferit. Nu știu cum e în zona de sud a Italiei, că am înțeles că regulile nu sunt ca aici în nord, la noi, adică nu e chiar așa civilizație. Dar aici, în zona în care suntem noi, mi-e rușine să arunc un pachet de țigări pe geam. Dar ce, glumim? Deci îți este rușine pur și simplu. Nu se poate. Nu știu, vorbim de două lumi cu totul și cu totul diferite, două culturi diferite. Am respectat legea, le respectăm cultura, așa cum și ei o respectă pe a noastră, pentru că nu ni s-au încălcat niciodată drepturile. Eu aud diferite interviuri cu români care sunt în Italia, Spania și așa mai departe și, din păcate, boala românului e văicăreala, din nefericire e văicăreala. Dar eu am 18 ani aici și nu am avut o oră în care să stau fără muncă, deci dacă vrei, ai, nu vrei, nu ai.
Intervievator: Puteți să îmi spuneți și lucruri care nu vă plac la țara respectivă?
M5: Nu, nu am, nu am nimic care nu îmi place.
Intervievator: În momentul în care ați plecat, spuneați că veți rămâne până veți înscrie fata la școală. Ce v-a făcut să rămâneți mai mult decât atât?
M5: După câțiva ani în care eu deja eram aici, am văzut sistemul sanitar, am văzut gradul de civilizație și atunci mi-am spus ok, de ce să mă întorc în țară, copilul meu să fie cu 30-40 de ani înapoi, când poate sta aici și are acces la mult mai mult decât e în România? În plus, erau locuri de munca sigure, plătite suficient de bine, ceea ce în România nici nu visam la așa ceva și în primul rand, mi-a plăcut foarte mult gradul de civilizație și siguranța locului de muncă, totul. pentru mine era ok și este ok, singurul regret pe care îl am, în momentul în care fii-mea are diferite olimpiade, are la gât steagul Italiei, acolo mă doare cel mai tare, e singurul regret pe care îl am. A avut acum 2 ani un concurs national de literatura italiana, a fost prezentă și o școală din România, de la Cluj, ea a ieșit pe locul 2 și pe podium a avut medalia Italiei și atunci m-am gandit, mă, oare nu era acum steagul României la gâtul lui fiică-mea dacă noi am fi fost în România? La orice concurs câștigat, la orice bursă de studiu din care ea se întoarce cu un premiu înapoi îl văd ca aparținând statului italian, aduce o medalie Italiei, nu României. Totuși, dacă era în România, poate se întorcea cu steagul României, cu toate că scrie X, reprezentant al Italiei, origine română, dar nu e aceeași chestie ca și cum s-ar întoarce pentru România pe unde pleacă, se întoarce, din păcate, pentru Italia, țara adoptivă, să-i spunem așa.
Intervievator: Putem spune că după atâția ani v-ați acomodat acolo, acum?
M5: Da, m-am acomodat demult, din ziua în care am decis să îmi cumpar casa și să nu mai plec în România.
Intervievator: Și dacă am fi din nou acum 18 ani, ați lua aceeași decizie, ați face lucrurile la fel sau ați schimba ceva?
M5: Nu… Aceeași decizie ar fi. Trăgând linie, pentru că de multe ori trag linie… trăgând linie, mă gândesc că în România nu aș fi putut să mă realizez… Bine, poate că s-ar fi putut și în România, nu am de unde ști, pentru că am plecat de atâția ani și am pierdut deja… Sunt și în România foarte mulți oameni realizați. Dar eu… eu m-am realizat aici. Noi ne-am găsit rostul, să-i spunem așa, aici. Doamne ferește, nu că România nu ți-ar oferi, îți oferă și România destule, important e să ai cap ca să poți sa ți le faci. Dar atunci, la momentul în care noi am plecat din țară, era singura posibilitate. Adică provenind din familii de țărani, sincer, atât socrii, cât și părinții… Nu avem părinți cu afaceri, nu aveam pe cineva în spate care să ne susțină. Tot ceea ce era de făcut trebuia să facem noi. Fiica mea, la ora actuală, are în spatele ei ceva, dar noi proveneam din două familii de la țară, care săracii abia reușeau să trăiască de pe-o zi pe cealaltă. Este totală diferență… și în educație și în școală și în afaceri și în orice. În momentul în care ai o susținere, lucrurile sunt diferite. Am o colegă în țară care are afaceri, îmi e prietenă, am rămas prietene și după atâția ani, dar avea în spatele ei o familie care avea un cont substanțial în bancă. În schimb, unul care e jos… ok, poate avansam și eu un grad. Mai făceam o facultate, mai făceau eu ceva… dar nu e că faci salturi prea mari. Aici m-am obișnuit, îmi place…
Intervievator: Și să înțeleg că în România nu reușeați să faceți ce ați făcut în Italia?
M5: Nu cred că aș fi reușit, nu. În condițiile în care eram atunci când am plecat, nu, sub nicio formă nu aș fi reușit. Ceva făceai, că-ți luai un apartament în rate, te mai îngropai până peste cap în datorii. Reușeai să faci ceva, dar nu puteai să ajungi să realizezi ceea ce noi, aici, am realizat. Țin să precizez: prin foarte multă muncă și aici. Nu ni s-a dat nimic gratis, dar am reușit.
Intervievator: Cine a mai rămas în țară apropiat dumneavoastră, părinții?
M5: Părinții, bunica si sora, care este studentă.
Intervievator: Trimiteți bani acasă, îi ajutați financiar?
M5: Da.
Intervievator: Cât de des le trimiteți bani?
M5: Lunar.
Intervievator: Cui anume? Părinților sau cui?
M5: Părinților, surorii mele… tot timpul.
Intervievator: Pentru ce anume îi trimiteți? Pentru ce anume vă spun că au nevoie de ei?
M5: Ei nu îmi cer, le trimit eu.
Intervievator: Deci nu au un scop anume. Îi trimiteți să-i ajutați put și simplu, să-i folosească.
M5: Mândria și orgoliul românesc, că numai la noi la români e. Tata nu mi-ar cere nici doi euro, nici dacă ar muri de foame. Dar eu știu că le trebuie, că din pensia pe care o are, după 40 de ani de muncă și la prețurile care sunt în România…. Vai viață. Nu ai cum să trăiești. E imposibil.
Intervievator: Pachete le trimiteți?
M5: Cum?
Intervievator: Pachete le trimiteți, cadouri?
M5: Da, bineînțeles.
Intervievator: Ce conțin acestea, ce anume le trimiteți de acolo?
M5: Cafea în primul rând, că au mașină de cafea tot de noi trimisă. Dulciuri, cafele, diferite produse pe care m-aș gândi eu că ei acolo nu le au. Nu ceva anume, specific. Așa mai specifică ar fi cafeaua, nu mai știu ei gustul cafelei de acolo de când suntem noi pe aici. Dulciuri, prostii din astea. Eu sunt ferm convinsă că tata ar avea bani să-și cumpere cafea, dar mai bine le trimitem noi, că oricum avem.
Intervievator: Dar ei vă trimit pachete?
M5: Dar bineînteles, că m-au terorizat! Dar ce nu ne pune acolo! A tăiat porc la Crăciun, m-am trezit cu o geantă plină de carne, știind că eu, aici, am un magazin românesc în care vând salam de Cristim. Adică am salam! Nu, s-au dus ei să cumpere salam să-i trimită nepoată-sii. Deci, au ei, așa… chestia asta cu…
Intervievator: Când vorbiți cu cei de acasă?
M5: Zilnic.
Intervievator: Și vorbiți și la aniversări sau doar cu un anumit scop?
M5: Nu, tot timpul, despre orice. Știu și când a fătat vaca, știu și când a plecat tata la Buzău să ridice pensia, știu tot.
Intervievator: Si cum comunicati? Pe WhatsApp și Skype sau doar telefonic?
M5: Telefonic și WhatsApp.
Intervievator: Și în general sunați dumneavoastră sau vă sună cei de acasă?
M5: Sun eu, sun eu.
Intervievator: Au fost situații în care ați avut nevoie să îi contactați, să-i sunați și nu i-ați putut contacta?
M5: Nu, le-am umplut casa de mobile, fix, pe ceva trebuie să raspundp. Atâta le trebuie!
Intervievator: Părinților le-a fost greu să se obișnuiască cu telefoanele acestea tip smartphone?
M5: Da. Tata nu folosește, tata folosește fixul, în schimb mama a vrut să învețe.
Intervievator: Cine a învățat-o?
M5: Păi și noi, când am fost aici, e și sora mai mică, acolo în țară, a avut cine să o învețe.
Intervievator: Cu ce anume au avut dificultăți? Dificultăți de a suna sau de a vă apela video? M5: Da, nu înțelegeau ei prea bine cum funcționează apelul video pe WhatsApp, credeau că plătesc și până la urmă, când au văzut că nu plătesc nimic, a fost mai ok. Frica lor ca nu cumva să… Pentru că la, ei banii sunt socotit. Pensia când vine e deja împărțită bucățică cu bucățică.
Intervievator: Despre ce anume vorbiți atunci când vă sunați? De exemplu, ultima discuție. Despre ce ați vorbit?
M5: Azi dimineață. Am vorbit pentru fiica mea, cu niște acte, cu pașaport, cu buletin. Mai nou, la Buzău, durează o lună și până-ți face un buletin! Asta urăsc eu la România! Aici, ai mers, în 2 minute ai gata tot. Acolo, trebuie să mergi, bagă actele, du-te nu știu unde, plătește o chitanță, întoarce-te și sunt toate amestecate și învârtite, de nu mai înțelege nimeni nimic!
Intervievator: Care sunt plângerile părinților dumneavoastră ?
M5: De prețuri, de prețuri, draga mea. Mama plăteste curent electric acasă cât plătesc eu la restaurant, în viața mea nu am auzit așa ceva. Totusi, vorbim de România și de o pensie. Corect, are congelator, frigider și așa mai departe, dar prețurile mi se par exagerate pentru nivelul de trai al omului de rând. Deci nu vorbim de bogații României, pentru că am fost în România de curând la o nuntă… Maserati, Lamborghini, sunt mai multe decât în Italia! Vorbim de oamenii de rând, oamenii care au un salariu normal, o pensie normală, deja prețurile mi se par puțin exagerate.
Intervievator: Ce credeți că le lipsește părinților dumneavoastră?
M5: Referitor la ce anume? Nu le lipsește nimic, în principiu, doar noi. Doar noi, care suntem împrăștiați prin lume.
Intervievator: Vi s-a întâmplat vreodată să discutați în contradictoriu, să vă certați cât erați în Italia?
M5: Nu, nici cât am fost acasă. Doamne, asta ar mai lipsi, să ne certăm la telefon!
Intervievator: Dacă ați putea să le oferiți părinților de acasă un obiect care să le facă viața mai ușoară, la ce v-ați gândi?
M5: Nu știu, că le-am dus de toate, au tot confortul necesar, nu știu ce ar putea să le facă viața mai ușoară, că am încercat, dacă noi nu suntem acolo, lângă ei, să putem să-i ajutăm când au nevoie. Am tras apă, pentru că ei locuiesc la țară și nu există încă nici sistem de canalizare în satul respectiv, nu există o rețea de apă curentă și am încercat să le oferim tot confortul, cu diferite pompe trase din fântână, să aibă apă în casă, o mașină de spălat, deci chiar nu știu ce le-aș mai putea oferi, doar să mă duc să bag rețea de canalizare, asta ar fi singura chestie.
Intervievator: Aș vrea să facem acum un exercițiu de imaginație și vreau să vă imaginați o mașinărie, ca un fel de robot, care la momentul actual nu există, dar care ar avea însușirile necesare pentru a satisface nevoile părinților dumneavoastră. În funcție de răspunsurile pe care mi le-ați dat până acum, puteți să descrieți așa cam cum ar arăta acest robot și ce ar trebui să facă el?
M5: În primul rând, singura chestie care e încă o problemă și nu reușesc eu să o rezolv este brațul forței de muncă, să-i spunem așa, au foarte multe animale, pământ, chestii de genul ăsta. Și cum în țară la noi, ajutoarele sociale sunt la discreție, ei nu mai găsesc forță de muncă. Deci asta e problema principală a lor, pentru că tot încerc să le spun: vindeți-le, faceți ceva cu ele, dacă nu găsiți oameni pe care să-i plătiți zilieri, lipsiți-vă de animale! Oricum, sunteți doar doi pensionari, în final, nu-i că mâncați nu știu cât. Din păcate, asta ar fi singura chestie la care ar trebui să îi mai ajut, cu toate că și pe planul ăsta am încercat să-l ajut pe tata cu diferite atelaje trimise de aici. Totuși, au o vârstă și… încă sunt în putere, mulțumesc lui Dumnezeu. Dar asta ar fi singura chestie cu care am putea să-i ajutăm, în muncile agricole, pentru că părinții mei au foarte mult pământ și tata zice „păi cum să nu muncim, că ne râde lumea din sat”! Veșnica problemă… Ce spune vecinul dacă locul tău e nearat. Asta ar fi singura chestie pe care o mai avem de făcut pentru ei.
Intervievator: Deci un robot care să-i ajute la munca fizică, la muncile câmpului. Și cum să arate acest robot?
M5: Cam ca fratele meu așa, adică vreo 2 metri înălțime, 100 de kg și atunci ar fi ok, că e nevoie de forță de muncă, adică, acum… cu 60 de kg ale mele nu are ce să facă. Acolo chiar e nevoie de două brațe zdravene de bărbat.
Intervievator: Cât de des mergeați acasă înainte de această pandemie?
M5: Și de 4-5 ori pe an mergeam acasă.
Intervievator: Și s-a schimbat ceva acum, de când cu pandemia?
M5: De când cu pandemia, da. Anul trecut nu am fost acasă pentru ca a fost închis. Și a fost și chestia asta mass media, care pe mine m-a deranjat foarte mult: au venit românii din Italia infectați. Nu am vrut să îi pun într-o situație jenantă față de vecini, vezi Doamne, m-am dus eu din Italia și dacă aveam Covid… Dar oricum, nu aș fi tâmpită să plec din Italia atâta timp cât ești pozitiv, atâta timp cât aici ai o asigurare medicală, ai un sistem medical foarte bine pus la punct, sa mă duc în România la ce? La ochi închiși, la ce să mă duc? Pentru că eu, în România, pur și simplu nu am nimic. Nici nu beneficiezi de nimic din partea Ministerului Sănătății, așa cum a spus, că vin românii din străinătate și se tratează în România. Hai sa fim serioși, care pleacă de-aici să se trateze în România? Despre ce vorbim? Adică aparatura care este aici, în România nu o să fie în spitale nici peste 100 de ani. Am avut nefericita ocazie să cunosc și sistemul medical de aici și cum este în spital. Nu putem să comparăm nici măcar gardul spitalului de aici cu spitalul din România. Și ca să evităm o situație jenantă, pentru anul trecut, am renunțat.
Intervievator: Ultima dată ați fost în 2019, da?
M5: În 2018.
Intervievator: În 2018. Și cât timp ați stat, cum a fost șederea în țară?
M5: O lună de zile, concediu, întâlniri, neamuri, râsete, voie bună.
Intervievator: Părinții dumneavoastră o duc acum mai bine sau mai rău decât înainte de a pleca din țară?
M5: Pentru ei e la fel. Ei sunt obișnuiți la viața lor, la sistemul lor. O duc mai bine dintr-un punct de vedere, că noi suntem deja trei frați aici și nu trimit eu pachet, trimite soră-mea, nu trimite soră-mea, trimite frate-miu. Nu mă duc eu acasă, se duce soră-mea. Nu se duce soră-mea, se duce frate-miu. Deci le dăm un schimb, așa.
Intervievator: Teoretic, spuneți că lor nu le lipsește nimic în acest moment.
M5: Nu.
Intervievator: Cum își petrec timpul părinții dumneavoastră?
M5: Muncind.
Intervievator: Dar timpul liber, în timpul liber ce fac?
M5: Dar nu există pentru țăranul român timp liber. Nu există așa ceva. Dacă îi spui lu’ tata de un concediu, te ia la bătaie. Pentru ei nu. I-am adus de câteva ori în Italia, ziceai că stau pe ace ca să se întoarcă acasă.
Intervievator: Cine mai este apropiat de ei acolo, mai au rude apropiate?
M5: Da, mai au.
Intervievator: Dar care îi pot ajuta în caz de nevoie?
M5: În caz de nevoie, nu.
Intervievator: Deci sunt singuri acum?
M5: Sunt ei care îi ajută pe ceilalți.
Intervievator: Dacă vreți să le faceți o bucurie, de exemplu, o surpriză de ziua de naștere, cum o faceți?
M5: Acum depinde, sunt diferite modalități. De multe ori… ori le-am trimis un pachet, ori a ajuns fiică-mea, fără să știe că ajunge în România și deja, pentru ei, ăla a fost cel mai mare cadou posibil. Am găsit întotdeauna diferite modalități.
Intervievator: De Crăciun, de Paște, cum sărbătoriți? Mergeți acasă?
M5: Nu, de obicei, nu, pentru că am aici… mă ține aici serviciul. Nu pot pleca. Plec ori înainte, ori după.
Intervievator: Ținând cont de experiența dumneavoastră, care considerați că sunt avantajele emigrării până în acest moment și care sunt dezavantajele?
M5: Acum depinde de la persoană la persoană. Pentru mine au fost avantaje nenumărate. Avantaje foarte multe. Sunt oameni care au reușit să facă ceva, sunt oameni care nu au reușit să facă ceva, asta depinde de fiecare în parte, cam cât vrei, cam cât vrei să muncești.
Intervievator: Dar avantajele sunt financiare?
M5: Primul avantaj e avantajul financiar, care îți permite să duci o viață decentă, nu de bogat. Îți permiți câteva drumuri de România pe an, plus o vacanță aici, în diferite părți, că știm bine că Italia e foarte frumoasă, mare, e tot ce vrei. Deja e mult.
Intervievator: Și care ar fi dezavantajele plecării din țară?
M5: Pentru mine nu sunt dezavantaje. Dacă erau dezavantaje, mă întorceam. Singurul dezavantaj ar fi distanța de părinți, dar cum noi mergem foarte des în România sau îi aduc pe ei aici două-trei săptămâni, deja să spunem că și dezavantajul asta nu mai este chiar atât de mare. Și dacă stăteam în țară și locuiam la Cluj sau la Târgu Mureș oricum nu te duceai în fiecare săptămână acasă. Sau pentru serviciu sau pentru altceva. Noi întotdeauna am încercat să compensăm distanța prin a merge acasă noi. Aveam o săptămână liberă, zece zile, hai să dăm o fugă, ne urcăm în mașină și să dăm o fugă până acasă. Sau de foarte multe ori luam avionul și mergeam la București, închiriam o mașină trei, patru zile, cât aveam liber și ne întorceam. Deci nu. Ăsta a fost singurul dezavantaj.
Intervievator: V-ați gândit vreodată să plecați din Italia în altă țară?
M5: Acum câțiva ani în urmă, fiica mea a primit o bursă de studiu în America. Era acceptata la o academie de prestigiu din America, iar eu am zis „Hai mă, să plecăm de aici. Hai în America.” Dar imediat ne-am răzgândit. Nu avea rost.
Intervievator: Iar fata dumneavoastră a plecat în America?
M5: Nu! Atunci nu am lăsat-o. A refuzat bursa de studiu și a plecat în partea a doua a bursei în Danemarca, avea de ales între America și Danemarca. Atunci am avut așa, un gând fugar, pentru că ea fiind minoră, ni se acordau vize și nouă ca părinți. Atunci a fost un gând, dar pe urmă, nu, am lăsat. Lasă, să stăm aici, că ne-am învățat și stăm bine, ce rost are să mă duc în altă parte să o luăm de la capăt. N-are rost.
Intervievator: V-ați gândit vreodată să vă aduceți părinții definitiv în Italia?
M5: Da, darnu, nu… nu-i smulgi de la pământul lor de acolo nici dacă… nu.
Intervievator: Înțeleg că ați discutat deja asta cu ei. Ce au spus?
M5: Bineînțeles! De când a ieșit tata la pensie le-am zis să vândă tot, să lăsăm doar casa ca și casă de vacanță, pentru că oricum ne întoarcem în țară. Așa, măcar de două ori pe an, dar tot vin. Dar nu. Doar în măsura în care… și acolo mi-am impus eu punctul de vedere. În măsura în care unul dintre ei nu va mai fi, atunci celălalt trebuie să vină aici, pentru că eu nu pot să fac naveta România-Italia. Nu am cum! Am o viață, am un serviciu, chiar dacă este afacerea mea, cred că știți foarte bine că aici, patronul muncește mai mult decât angajatul. Nu e ideea de patron de România să stai degeaba și să nu faci nimic. Sunt prima care ajung la restaurant și ultima care plec. Și le-am spus: „În momentul în care se întâmplă ceva cu unul dintre voi, Doamne ferește, [moare unul dintre ei] celălalt să aibă bagajul făcut, că vine în Italia. Nu discut.
Intervievator: Și ei ce au spus?
M5: „Eh! Lasă că vedem noi atunci.”
Intervievator: V-ați gândit vreodată să vă întoarceți dumneavoastră în România?
M5: Nu, niciodată.
Intervievator: Ce credeți că ar trebui să se schimbe ca să vă întoarceți în România?
M5: Nimic, din punctul meu de vedere, pentru că nu mă întorc.
Intervievator: Cum vă vedeți viața peste cinci ani?
M5: La fel de multă muncă ca și acum. Încă mai reușesc.
Intervievator: Iar pe părinții dumneavoastră unde îi vedeți peste cinci ani?
M5: Acolo unde sunt. Nici să nu îndrăznească să moară vreunul acum, că nu pot să vin acasă nici să-l îngrop, că trebuie să stau în carantină!
Intervievator: Credeți că se va schimba ceva în acești cinci ani pentru dumneavoastră sau pentru părinți?
M5: Ei vor mai îmbătrâni. Pentru mine, să sperăm că nu se schimbă nimic. Sper doar să se redeschidă totul. Momentan, totul este închis. Sistemul HORECA este pe butuci și în Italia, dar dacă se deschide și e totul bine, în 5 ani de zile muncim și termină copilul facultatea. Ba nu, n-o termină, mai are un an!
Intervievator: În încheiere, aș vrea să vă imaginați că tot ce mi-ați povestit dumneavoastră până acum face parte dintr-o carte și trebuie să facem coperta acestei cărți. Puteți să-mi descrieți coperta pe care v-o imaginați în funcție de ce mi-ați povestit până acum?
M5: Îmi era de ajutor fiică-mea, că ea a scris o carte. Ea mi-era de ajutor în momentul ăsta. Doar un drum foarte, foarte lung. Eu la începutul drumului, cu o valiză în mână și la capătul drumului este Italia. Tot ceea ce am. Atât. Dar de acolo cu atât am plecat, cu două rânduri de haine. Noi când am venit în Italia… erau doar două farfurii în casă, două linguri, două furculițe și o singură oală în care făceai mâncare, pentru că trebuia să plătești și chirie, trebuia să plătești tot. Și ca să ai tot ceea ce ai acum și ca să spui că duci o viață decentă, sunt ore și ore și ani și ani de muncă fără întrerupere.
Intervievator: Acum vreau să vă imaginați că deschideți cartea și înăuntru este o fotografie care reprezintă relația dumneavoastră cu părinții. Ce este pe acea fotografie? Cum este relația dumneavoastră cu părinții?
M5: Noi! O inimă foarte mare și noi în ea.
Intervievator: Și familia în acea inimă.
M5: Da, pentru că noi suntem foarte uniți, foarte, foarte uniți.
Intervievator: Vă mulțumesc foarte mult
Migrant Interview M5
Interviewer: Your age?
M5: 43.
Interviewer: Country of residence?
M5: Italy.
Interviewer: How many years have you been living abroad?
M5: Since 2003, so 18 years.
Interviewer: Do you still have parents in the country?
M5: Yes.
Interviewer: How old are your parents?
M5: My mother is 59, my father is 63.
Interviewer: How was your life in Romania before you left for Italy?
M5: A normal, ordinary life. You finish high school, you get a job, normal things.
Interviewer: Did you have a job when you were in Romania?
M5: Yes, of course.
Interviewer: What did you do, what was your job like?
M5: It was good. I had a job at the OMI wholesale depots. I worked there, I wasn’t in a position to lose my job or be without one. No, no. I was working, and it was pretty good.
Interviewer: Did you have enough money, was your material situation okay?
M5: We were more like: “Come on, let’s do something for ourselves, we’re young and let’s, I don’t know, let’s try going abroad for 3 or 4 years.” So, it all started from a, let’s not call it a whim, a short-term departure. We were going to sacrifice three or four years of our lives, five at most and at least we’d manage to do something, to achieve something one way or another… Either that or we would come home empty handed, it depended.
Interviewer: What was your family dynamic like back then, were you married then?
M5: Yes, I was. That’s when we got married, we got married in 2000 and left in 2003. So, we were married. We lived in the city, both my in-laws and my parents lived in the countryside. So, we weren’t living together, we weren’t living in the same house.
Interviewer: Did you have children then?
M5: Of course, we had a daughter. And we have her, but she was one year old back then.
Interviewer: How often did you see your parents, considering you weren’t living together?
M5: Every weekend. Because they were helping me with the little one, that is, I’d gone back to work, and they were helping me with the child.
Interviewer: And how did you spend your time when you saw each other on the weekends? What did you do?
M5: It was great, I mean, everyone was taking care of us, the married young couple with a child… My mother would prepare a pot of food to last me in Buzău for at least a few days. Things like that. In the family, we’ve always been a very united family, very… very close from a sentimental point of view, no quarrels, no scandals. Unfortunately, I’ve also had the opportunity to meet divided families, troubled families, so to speak. Ours, however, wasn’t like that, we could always count on help and support from our parents. But they were like us… my father worked, my mother was a housewife… it’s not like they had enough money to say: “I’ll give the children enough, so they don’t have to leave.” Although my father often told us: “Come on, honey, we’ll figure something out, stay, don’t leave.”
Interviewer: So, I gather that their financial situation wasn’t exactly good and yet they were still trying to help you financially. But you were helping them?
M5: There was only one salary in my father’s house. My mother had health problems and had been forced to give up her job years ago, and I still had some younger siblings who were in school. So, it would have been… not useless, but… it wouldn’t have been right for me to ask for anything, since I had two younger siblings. They sent me and my sister, the older siblings, to school. We studied in the city. We had a certain education. I couldn’t take that right away from my younger siblings just to receive money. No, it wouldn’t have been fair.
Interviewer: But did you help your parents financially during that time?
M5: They never accepted anything from us, financially. We manage with what we have.
Interviewer: How did you decide to leave Romania?
M5: We decided on the spot. Actually, my sister was already here, in Italy. My sister was here and we decided, actually, my husband left first and my father… He is against divided families. I didn’t want to give up my job because apart from working at the OMI, at the wholesale stands, I was also an accountant for a few companies and overall, I had quite a good income. But my parents are against divided families. And he said, “Either you both go, or he comes back.” My husband had been gone for four months. He left in September. And when he came for Christmas, my father said very sternly: “I won’t accept one of you in Italy and one in Romania. You didn’t get married just so you could live separately. Either both in Italy, or both in Romania. This is unacceptable.” For my parents, this distance that would have come between us, they already didn’t approve of it. That was when I said, “Then I’ll go, too, and we’ll stay for a few years, manage to do something, and we’ll go home.” That was our promise.
Interviewer: What did they say when they heard that you were both going to Italy? How did they receive the news?
M5: Badly. Badly in the sense that… they’ve been living there their whole lives, they worked there, they have a house… On the one hand, they understood our need to be independent, to have two cars instead of one, to have a two-bedroom apartment instead of only a studio apartment on Unirii Street, because we had a child and a studio would have been too small for the three of us, but they respected our decision. They were already used to having my sister abroad, she’d been gone for some time, for a few years, and they were now losing their second child. They said nothing, but I could see in their eyes that they were losing their second child the same way they’d lost the first one.
Interviewer: You were saying earlier you had other siblings.
M5: Yes, I do. I’m the oldest. There’s my sister here in Italy, I have a brother who I later brought to Italy after he finished high school, he passed the baccalaureate exam and everything. He also came to Italy. And we have another sister who is a medical student in Brașov.
Interviewer: So, out of four children, only one is still in Romania.
M5: Only one, let’s hope she stays there.
Interviewer: Okay. When you decided to go to Italy, did you parents try to change your mind? To convince you to stay home?
M5: Yes. Yes, they tried, I mean… but in the end they accepted the fact that “okay, you are far away, but we know you are fine, better than here.” That was their reaction. It’s what my mother says, every time we come home: “Honey, I know you’re far away, but I know you are doing very well and that makes me happy as a parent. I miss you, but we speak daily on the phone, we make video calls…” So, we speak daily… not a day goes by that I don’t call them, or if I have a lot of work that day and I can’t call, if I come home late or something, Mom calls at five thirty in the morning: “Honey, what happened, you didn’t call yesterday.” So, no, we can’t say… They’ve visited, we go to Romania very often… Especially when our child was younger, we left her in Romania for the holidays because she should get to know our culture, our traditions, our customs. Let’s say she’s growing up with two parallel cultures. We are Romanians at home, and she should be familiar with our customs and so on. Here, on the other hand, we obey the law, we go to school, all in Italian. Not at home, of course, we only speak Romanian at home.
Interviewer: When you decided to leave did you decide on a certain period of time: did you want to stay one, two, three years; or did you have a specific goal in mind?
M5: We decided to stay for 5 years, until the child enters first grade. That was our goal. To return to Romania when the child starts going to school.
Interviewer: So that she goes to school at home, in Romania.
M5: Yes, so that she goes to school in Romania. We had an attempt to return to Romania… Because we did make an attempt… but no, no. We quickly decided to go back. And we’d only been gone a few years, not for almost 18 like we are now. We’d been gone for a few years, and I already felt too out of place. But it’s all about the psychological impact: the financial system, the salaries, the work schedule, the conditions… the disadvantages outnumbered the advantages. When we decided to stay here, we chose a different lifestyle.
Interviewer: When you left, what did you know about that country, what did you know was waiting for you there?
M5: Well, yes, there’s nothing waiting for you there. You have to roll up your sleeves, you have to give up the idea of working in an office, in accounting like you were doing in Romania and you have to start from the very bottom there, from the lowest level and slowly, slowly, slowly work towards earning the respect of those around you. It’s the only way to succeed abroad.
Interviewer: What do you remember about the first day you arrived in Italy? What do you still remember?
M5: What I remember from the first day… I was, let’s say… On the first day… The impact… apart from the type of landform and so on… you don’t realize at first, but everything here was so old, old buildings… We live in a historical area. The place is in Verona, but we live on the bank of Lake Garda, a famous area of Italy. And they value architecture a lot here… I don’t know, I felt like a flower picked from the garden and thrown away somewhere on a field. You were in a world you knew nothing about… I had a job waiting for me. That was already guaranteed, and I was lucky that way, compared to other Romanians who leave and don’t know where they’re going. As to the first day, I don’t know, there was something strange about it, something… a language you didn’t understand. Because I spoke English, French, but by no means Italian, by no means, but anyway. The first two months I had my suitcase packed and I didn’t want to stay, “I’m going home, I’m not staying here.” I think that happens to all of us at first. I was lucky enough to have a secure job that was nice.
Interviewer: Did you start working as soon as you got there?
M5: Yes, yes. I arrived on January 24th and I started work on February 1st. They gave me exactly one week to get accustomed.
Interviewer: And how was that first week?
M5: I wanted to get to know the area, I’m curious by nature and I wanted to know the place where I live, where I go to work, how to get there, how to come back. I had a Dacia car in the country, I knew how to get to places, but here I wanted to learn, to become independent, to manage on my own. I had to manage, one way or another.
Interviewer: Were there any situations where some things were worse than expected?
M5: No, never. Never.
Interviewer: Were there times when you had to do one or more jobs below your skill level?
M5: Sure. You’re kind of a jack-of-all-trades when you’re the latest arrival.
Interviewer: What was your first job in Italy, since you were saying you had already secured a job?
M5: I was a waitress at a four-star restaurant. My brother-in-law worked there, and they needed waiters. I came to a secure job, the season began in February here. They were preparing to start the season. Of course, the season here starts on March 1st and it lasts until November 1st. And they needed waiters for the beginning of the season. So, that was my first job, as a waitress.
Interviewer: Did you also have jobs below your qualification level? What was your qualification in the country?
M5: In the country, I graduated from the Academy of Economic Studies, the economics high school in Buzău and then the Academy of Economic Studies, Public Food Primary Accounting. Being a waitress is a little different, let’s say.
Interviewer: Did your family and friends know what you were doing in Italy or did you try to hide it from them?
M5: No, I told everyone: I’m coming back, I’m not staying here, I’ve ended up carrying their plates. I worked myself to the bone in school and now I have to carry their plates? I’m going back. But I only knew what it meant to be a waiter in Romania, and it was completely different here. This job was very appreciated here, in fact. It was completely different from what I knew it was like in the country. It took me a while to understand how the system works.
Interviewer: Did you speak the language when you arrived in Italy?
M5: No, it was a complete paradox. I spoke to the head waiter in English and he answered in Italian. He was a wonderful man, I can say he was of tremendous help, because he was trying to teach me Italian as well, although you only need Italian to speak to your colleagues, that’s all, since you’re only working with foreigners and they mostly speak English and German, but you needed Italian to get along with your colleagues and bosses. I spoke to him in English and he answered me in Italian, and by the end of the season I had also learned Italian.
Interviewer: And now how well do you speak it after 18 years?
M5: I already have a diploma from a college in Rome because I opened some businesses and I had to take an Italian language exam, I passed it with 130 points, the highest score at that college. I am qualified as a translator. I speak it well now.
Interviewer: What do you do now?
M5: At the moment, I have two businesses that have developed over time. One is my heart’s desire, so to speak, and one is for money.
Interviewer: Can you tell me a little bit about your businesses?
M5: Sure, my heart’s desire is a Romanian shop, and I brought a piece of Romania here, so to speak, because we’ve opened it for many years. And I did it for myself more than anything. We bring mărțișoare for March 1st. (translator’s note: Mărțișor is a Romanian tradition: on March 1st, female family and friends are offered trinkets to which a red and white thread tied into a bow is attached) There are many things you can’t find here, and I wanted to prove to them that we are also people who can show our culture and our education and much more than they expected. And the other is a hotel with a restaurant, that is the profitable one. The Romanian shop is my heart’s desire. That’s what I call them.
Interviewer: That’s great.
M5: It was like this. I missed home, I mean, I used to go to Verona, about 20 miles from where we live, to buy salami. I like Romanian food, traditional Romanian food, we don’t cook Italian food at home. I have nothing against their pasta, I just don’t eat it, they can do whatever they want with their pasta, it’s not fulfilling for me. We’ve always cooked Romanian food at home, we had red eggs for Easter, a Christmas cake, if we weren’t in the country. I would go and buy the ingredients from 20 miles away. There’s quite a large community here, too, a Romanian community, but the shop wasn’t a business to me. I simply opened it out of personal need, rather than for money. But gradually, we expanded our product portfolio, we had more customers… Then we started to organize parties, on Easter, New Year’s, for people who can’t go back to Romania, baptisms, weddings, we have a Romanian church… Gradually, a business developed without much effort. But the shop, I call it my little boy because I have a little girl… and the business is the family’s little boy, so to speak.
Interviewer: Do you also serve Romanian food at your restaurant?
M5: No. The restaurant serves Italian food. We also own the hotel, which is above the restaurant. We only work with foreigners: Germany, Austria, the Netherlands, Denmark, Finland, all countries outside Italy.
Interviewer: Do you have connections with other Romanians living in Italy?
M5: Yes, yes, especially since, besides the fact that the shop is a kind of, let’s say… a place to meet, buy something, ask about jobs… it’s more of a meeting place for the community in the area. Yes, I have many connections, the saleswoman at the shop is Romanian and so on. Yes, we have many connections here, around the parish. When you’ve lived here so many years, you need to, it’s impossible to be alone. Being alone isn’t ideal either, because you are already separated from your family. I’ve worked many years to get here. Indeed, there are some of us I’d rather not allow in the shop, even though they’re Romanian. Unfortunately, we know the reputation of Romanians abroad very well, but then there’s people like us, who have struggled. It took me years of work and sacrifices to have my own business. I mean, it’s not like I was given anything for free, God forbid, they didn’t give me anything for free, I had to work myself to the bone for every single thing I wanted, everything I’ve achieved and done.
Interviewer: What do you like most about the country you live in now?
M5: Everything.
Interviewer: The people, the culture, what exactly?
M5: The people…. Well, although I have many Italian friends… I like that they are very well-organized. Their educational system. First and foremost, if I had been living in Romania, my child never could have afforded to study in England or Denmark. Something that here… the government here provided her with scholarships. So, my child is often studying abroad, through scholarships. There are many opportunities. In the school system, I mean. Their healthcare system is extremely well-developed. We’re used to the one in Romania where they wouldn’t perform a C-section on me, my child and I would have both died if my husband hadn’t arrived with an envelope with money… We arrived here to find a health system where you’re treated for free. I thought it wasn’t true, “there’s no way they’ll treat us unless we pay.” But it was. I think the healthcare system had the greatest impact on my life. Here, you have everything, no matter how difficult the surgery. They treat you as if you’re paying them a ton of money, but you don’t give them anything, because they will take absolutely nothing. They hold your hand until you fall asleep before a surgery. In Romania, if you don’t hand them the envelope, they throw you off the table, never mind holding your hand. Unfortunately, I’ve had some experiences with my parents… We had to leave the country to get here because they wouldn’t operate on my mother, she didn’t have enough money. That’s what kills me in Romania, the money envelope system. That’s what I can’t, I can’t stand anymore. I just can’t. Such indifference… Still, retired people… they have contributed to the state, to the health system. Offer them the bare minimum! I send meds to my parents because they are cheaper in Italy than in Romania. I send them a bag of meds from Italy. Not to mention that I brought my mother for consultations here. I told her, “Mom, rather than pay all that money in Romania, give me a break, come get everything done here and that’s it.” Because, unfortunately, this is the truth, I don’t know when we’ll have a high-performance system, so to speak. And the level of civilization. The moment I come to Romania and see those people throwing stuff out the car window… cigarette butts, packs of cigarettes on the side of the road, it gets on my nerves. It’s unacceptable… People, let’s be civilized. They were saying on the news today that in some village, people were waiting for the mayor to send someone to remove the snow from outside their front gate. Are you out of your mind? It’s your gate, it’s the street in front of your house. Unfortunately, we are now accustomed to life at a different pace, a different mentality, a different level of civilization. Now, I don’t know what it’s like in the south of Italy, since I hear that the rules are not like the ones here in the north, I mean, it’s not as civilized. But here, in our area, I’m ashamed to throw a pack of cigarettes out the window. How could I possibly do that? It’s simply shameful. It’s unacceptable. I don’t know, we are talking about two different worlds entirely, two different cultures. We obey their laws, we respect their culture as they respect ours, because our rights have never been violated. I’ve seen interviews with Romanians who are in Italy, Spain and so on, and unfortunately Romanians have the tendency to complain, they’re constantly complaining, unfortunately. But I’ve been here for 18 years and there wasn’t one hour where I didn’t have work, so if you want a job, you find one, if you don’t, you don’t.
Interviewer: Can you also tell me things you don’t like about that country?
M5: No, there’s nothing, there’s nothing I don’t like.
Interviewer: You said that when you left you were going to stay until your daughter went to school. What made you stay longer than that?
M5: After I’d spent a few years here and I saw the health system, the level of civilization, I thought okay, why should I return to the country, why should my child live in a place that’s 30 or 40 years behind when she can live here and have access to much more than she does in Romania? Plus, there are secure jobs here, quite well-paid, like you wouldn’t dream of in Romania. And first of all, I really liked the level of civilization and having a secure job, everything. It was and it is okay for me, my only regret is that, when my daughter goes to Olympiads, she participates under the Italian flag. That’s what hurts the most, it’s my only regret. She had a national contest of Italian literature two years ago, a school from Romania, from Cluj, participated, she won 2nd place and wore the Italian medal on the podium, and I thought then, wouldn’t she be wearing the Romanian colours if we were living in Romania? Any contest she wins, any scholarship she receives where she brings back a prize, it belongs to the Italian state, she brings Italy a medal, not Romania. If she were living in Romania, she would be returning with the Romanian flag. Although it says in writing X, representative of Italy of Romanian origin, it’s not the same thing as bringing Romania something from wherever she goes, unfortunately, she brings something for Italy, the adopted country, so to speak.
Interviewer: Is it safe to say that after so many years, you have now settled there?
M5: Yes, I settled here a long time ago, the day I decided to buy a house and not return to Romania.
Interviewer: And if we were to go back 18 years, would you make the same decision, do things the same way or would you change anything?
M5: No… I would make the same decision. Weighing the pros and cons, because I often do this… and I realize I wouldn’t have been able to achieve anything in Romania… Or maybe I could have, I don’t know, because I’ve been gone so many years… Many people in Romania have accomplished something. But I… I’ve done so here. We found our purpose, so to speak, here. God forbid, it’s not that Romania has nothing to offer, Romania also has things to offer, it’s important to be smart enough to know what to do with them. But at the time we left the country, it was our only opportunity. I mean, honestly, since my in-laws and my parents were peasants… Our parents didn’t have businesses, we didn’t have someone to support us. We had to be the ones to do everything. Now, my daughter already has something to rely on, but both our families were people who lived in the countryside, who barely managed to get through the day. Everything is completely different, the country, the school, the business world, everything. When you have something to rely on, things are different. I had a classmate in the country who is a business owner, she is my friend, we’re still friends after so many years, but she had a family with a substantial bank account supporting her. Someone with a low social status, on the other hand… okay, I might have advanced somewhat. I could have gone to college, something like that… but it doesn’t take you too far. I got used to this place, I like it…
Interviewer: So, in Romania you wouldn’t have been able to do what you’ve done in Italy?
M5: I don’t think I would have succeeded. No. With our situation when we left, there’s no way I would have succeeded. Something would have come up, installments for an apartment, somehow, I would have become buried in debt. I might have managed to do something, but I never could have accomplished what we have here. And I emphasize, it’s taken a lot of hard work here, as well. We didn’t get anything for free, but we succeeded.
Interviewer: Who are you close with in the country, your parents?
M5: My parents, my grandmother and my sister, who’s in college.
Interviewer: Do you send money home, do you help them financially?
M5: Yes.
Interviewer: How often do you send them money?
M5: Monthly.
Interviewer: To whom? To your parents or to whom?
M5: To my parents, to my sister… all the time.
Interviewer: What exactly do you send the money for? Why exactly do they tell you they need it?
M5: They don’t ask me for it, I send it to them.
Interviewer: So, there’s no specific purpose. You simply send it to help them, for them to use it.
M5: Romanian pride and ego, purely Romanian. Dad would rather starve than ask me for as much as two euros. But I know they need it, that their pension after 40 years of work isn’t enough for prices in Romania… It’s no way to live. You can’t get by. It’s impossible.
Interviewer: Do you send them packages?
M5: What do you mean?
Interviewer: Do you send them packages, gifts?
M5: Yes, of course.
Interviewer: What do they contain? What exactly do you send them?
M5: First of all, coffee, because they have a coffee machine, sweets, some products I figure they don’t have there. Nothing specific. The coffee is more specific, they haven’t tasted Romanian coffee since we’ve been here. Sweets, little things like that! I am convinced my dad can afford to buy coffee, but I’d rather send it to them since we have enough anyway.
Interviewer: But do they send you packages?
M5: Oh, of course, they drive me mad! What don’t they send us! He slaughtered a pig for Christmas, I found myself with a bag full of meat, even though they know I have a Romanian shop here that sells Cristim salami. I mean, I have salami! No, they simply had to buy salami and send it to their granddaughter. So, they have this… thing…
Interviewer: When do you talk to the people at home?
M5: Daily.
Interviewer: And do you also speak on anniversaries or only for a specific purpose?
M5: No, all the time, about anything. I know when the cow gives birth, I know when my father goes to Buzău to collect his pension, I know everything.
Interviewer: And how do you communicate? Via Whatsapp and Skype or only by phone?
M5: On the phone and on WhatsApp.
Interviewer: And are you usually the one who calls them or is it the other way around?
M5: I call them, I call them.
Interviewer: Were there any situations when you needed to contact them, call them and you were unable to?
M5: No, I filled their house with mobile phones, they have a landline, they have to pick up. They should know better than not to!
Interviewer: Was it hard for your parents to get used to smartphones?
M5: Yes. Dad doesn’t use it, Dad uses the landline, but Mom wanted to learn.
Interviewer: Who taught her?
M5: Well, we did, when she came here, my younger sister is there, she had someone to teach her.
Interviewer: What exactly did they find difficult? Making phone calls or video calls?
M5: Yes, they didn’t understand very well how video calls work on WhatsApp, they thought they had to pay for them, and when they understood that they didn’t have to pay, they were alright with it. They were afraid that… Because they are very careful with money. When the pension comes, they’ve already decided how it’s used, every bit of it.
Interviewer: What do you talk about when you call? For example, the last discussion. What did you last talk about?
M5: This morning. I talked to them this morning about getting my daughter a passport and an ID. Lately, having an ID made in Buzău takes a whole month. That’s what I hate about Romania, in Italy everything’s ready in two minutes, over there you have to bring the documents, go somewhere to pay a receipt, then come back and everything’s so mixed up and confusing it’s impossible to understand.
Interviewer: What do your parents complain about?
M5: Prices, prices, my dear. My mother pays for electricity at home as much as I pay for it at the restaurant, it’s unbelievable. Still, it’s Romania we’re talking about, and she lives on a pension. She does have a freezer, a fridge, and so on, but I think the prices are exaggerated for the average person’s standard of living. So, it’s not the rich people of Romania we’re talking about, because I’ve recently been to Romania for a wedding… Maseratis, Lamborghinis, they have more of those than they do in Italy! We are talking about ordinary people, people who have an ordinary salary, an ordinary pension, I think the prices are a bit exaggerated.
Interviewer: What do you think your parents lack?
M5: Regarding what? They don’t generally lack anything, only our presence. They only miss their children, scattered around the world.
Interviewer: Have you ever had a disagreement? Have you ever argued while you were in Italy?
M5: No, not even while I was home. That’s the last thing we need, fighting over the phone!
Interviewer: If you could give your parents an object that would make their lives easier at home, what would you think of?
M5: I don’t know, I got them all kinds of things, they have all the comfort they need, I don’t know what could make their life easier, we’ve tried, since we’re not by their side to be able to help them when they need it. We made sure they had running water, since their village doesn’t even have a sewage system yet, there is no water supply system, and we tried to offer them the comfort they need, with various pumps to draw water from the fountain, so they have water in the house, a washing machine, so I really don’t know what else I could offer her, unless I go there and build a sewage system, that would be the only thing.
Interviewer: I would like us to do an imagination exercise now and I would like you to imagine a machine, like a kind of robot, which doesn’t currently exist, but which would have the necessary qualities to meet your parents’ needs. Based on the answers you have given so far, you can describe what this robot would look like and what it should do.
M5: First of all, the only problem I haven’t managed to solve yet is the labour force, so to speak, because they have a lot of animals, land, things like that. And since in our country social assistance is easily obtained, they can’t find labour force anymore. So, that’s their main problem, and I keep telling them: sell them, do something about them, if you can’t hire anyone to take care of the animals, get rid of them! You’re just two retirees, after all, it’s not like you eat that much. Unfortunately, this is the only thing they still need help with, although I did try to help my dad with this as well, with some equipment I sent from here. Still, they are at a certain age… they still have their strength, thank God. But this is the only thing we could still help them with, agricultural work, because my parents own a lot of land and my dad says “well, how can we not work, we’ll be the laughingstock of the village!” Always the same problem… what will the neighbours say if your land isn’t ploughed? That would be the only thing we still have to do for them.
Interviewer: So, a robot to help them with physical work, with working the fields. And how should this robot look?
M5: A bit like my brother, about 2 metres tall, 100 kg and it would be okay, because the work requires strength, my 60 kg would be no good. That kind of work really requires a man’s strong arms.
- Perception of life of those left at home
Interviewer: How often did you visit home before the pandemic?
M5: Sometimes, we even went home 4 or 5 times a year.
Interviewer: And has anything changed since the pandemic began?
M5: Since the pandemic, yes. We didn’t go home last year because the country was in lockdown. And there was also this mass media thing that really bothered me: Romanians came back from Italy infected. I didn’t want to make things difficult for my parents with their neighbours, there would have been talk of how I supposedly went to Italy and came back with Covid… I wouldn’t have been stupid enough to leave Italy while positive anyway, considering you have medical insurance here, a very well-developed medical system, why would I go to Romania? Only to be ignored, what for? Because in Romania, I have nothing at all. You don’t even benefit from anything from the Ministry of Health, like they said, that Romanians are coming from abroad to get treated in Romania. Seriously, who leaves here to get treated in Romania? What are we even talking about? I mean, Romania hospitals won’t even have equipment like the one here in 100 years. I’ve had the unfortunate opportunity to become familiar with the medical system here and I know what it’s like in the hospital. Not even the hospital fence in Romania compares to the one here. So, to avoid an embarrassing situation, I gave up going home last year.
Interviewer: So, the last time you were in Romania was in 2019, right?
M5: In 2018.
Interviewer: In 2018. And how long did you stay? How was your time in the country?
M5: We stayed for a month, vacation, getting together, relatives, laughter, we had a good time.
Interviewer: Are your parents doing better or worse now than before you left the country?
M5: Things are the same for them. They are used to their way of life, their own system. They’re doing better in the sense that there’s already three of us siblings here and if I don’t send them a package, my sister does, if my sister doesn’t, my brother does. If I can’t come home, my sister does. If my sister can’t go, my brother does. So, we take turns, in a way.
Interviewer: So, you’re saying that they lack nothing at the moment.
M5: Yes.
Interviewer: How do your parents spend their time?
M5: Working.
Interviewer: But what about their spare time, what do they do then?
M5: Well, peasants in Romania have no time to spare. There is no such thing. Mention a vacation to Dad, he’ll beat you up. They don’t do that. I brought them to Italy a few times, and they were itching to get back home.
Interviewer: Who else is close to them there, do they have any close relatives?
M5: Yes, there are some.
Interviewer: But can they help them in case of need?
M5: No, not in case of need.
Interviewer: So, they’re on their own now?
M5: They are the ones who help others.
Interviewer: If you want to make a nice gesture for them, for example, a birthday surprise, how do you do it?
M5: It depends, there are several ways. Many times… I either sent them a package, or my daughter came to Romania without them knowing and that was already the greatest possible gift to them. I’ve always found ways.
Interviewer: How do you celebrate Easter, Christmas? Do you go home?
M5: No, we usually don’t, because… I have my job. I can’t leave. I either go home before or after.
Interviewer: Based on your experience, what do you think are the advantages of emigration so far, and what are the disadvantages?
M5: Well, it depends on the person. To me, there were countless advantages. A lot of advantages. Some have managed to do something, others haven’t, it depends on the person, on how much, how hard you’re willing to work.
Interviewer: But are the advantages financial?
M5: The financial advantage is the most important, it’s what allows you to lead a decent life. You can afford a few trips to Romania per year, plus a vacation somewhere in Italy, since, as you know, it’s a big, beautiful country, everything you want. It’s already a lot.
Interviewer: And what would be the disadvantages of leaving the country?
M5: For me, there are no disadvantages. If there were any downsides, I would have gone back. The only disadvantage is being away from my parents, but since we go to Romania very often or I bring them here for two or three weeks at a time, let’s say it’s not such a big disadvantage. Even if I lived in the country, in Cluj or Târgu Mureș, I still wouldn’t have gone home every week. Either because of work or something else. We always tried to make up for the distance by going home ourselves. Whenever we have a week or ten days off, let’s get in the car and make a quick trip home. Or we would often get on a plane and go to Bucharest, rent a car for three or four days while we were free and return. So, no. That was the only downside.
Interviewer: Have you ever considered leaving Italy for another country?
M5: A few years ago, my daughter received a scholarship to study in America. She was accepted to a prestigious academy in America, and I said, “Come on, let’s leave. Let’s go to America.” But we changed our minds right away. There was no point.
Interviewer: And did your daughter go to America?
M5: No! I didn’t let here then. She turned down the scholarship and went to Denmark for the second part of the scholarship. She had a choice between America and Denmark. It was only a passing thought, because with her being a minor, they would have granted us visas as her parents. It crossed my mind then, but no, we gave up the idea later. It was better if we stayed here, what use was there in going somewhere else, starting over? There was no point.
Interviewer: Have you ever considered bringing your parents to Italy for good?
M5: Yes, but they refused! There’s no taking them away from their land, not even… no.
Interviewer: So, you’ve already talked to them about it. What did they say?
M5: Of course! Ever since my father retired, I told them to sell everything, keep the house as a holiday home because we come back to the country anyway. At least twice a year. But no! Only if… and that’s where I drew the line. If one of them passes away, then the other has to come here, because I can’t commute from Romania to Italy. It’s impossible! I have a life, I have a job, even if it’s my own business, I think you know very well that the owner works harder than the employee here. They’re not like the ones in Romania, who do nothing. I’m the first to arrive at the restaurant and the last to leave. And I told them: “If, God forbid, something happens to one of you, [one of them dies] the other better pack their luggage because they’re coming to Italy. Subject closed.”
Interviewer: And what did they say?
M5: “Oh, well! We’ll see about that then.”
Interviewer: Have you ever considered returning to Romania?
M5: No, never.
Interviewer: What do you think should change for you to return to Romania?
M5: Nothing! From my point of view, because I’m not coming back.
Interviewer: How do you see your life in five years?
M5: As much work as now. I can still manage.
Interviewer: And where do you see your parents in five years?
M5: Where they are. Don’t they dare die on me now, I couldn’t even go home to bury them, because of the quarantine.
Interviewer: Do you think anything will change in these five years for you or your parents?
M5: They will get older. For me, let’s hope nothing changes. I only hope everything reopens. At the moment, everything is closed. The HORECA industry is on the rocks in Italy as well, but if it opens and everything is fine in five years, we’ll go to work, and our child will finish college. Actually, she won’t, she has one more year left!
Interviewer: To conclude, I would like you to imagine that everything you have told me so far is part of a book, and we have to make the cover of this book. Can you describe to me the cover you’re imagining based on what you’ve told me so far?
M5: My daughter could have helped, she’s written a book. She would have been helpful now. Just a very, very long road. At one end of the road there’s me with a suitcase in my hand, and at the other end there’s Italy. Everything I have. That’s it. But all I had with me when I left were two sets of clothes. When we came to Italy… we only had two plates in the house, two spoons, two forks and only one pot to cook in because you had to pay rent, you had to pay for everything. To have everything I do now and be able to say you’re living a decent life, it takes hours and hours and years and years of relentless work.
Interviewer: Now I want you to imagine that you open the book and inside there is a photo that represents your relationship with your parents. What’s in that photo? How is your relationship with your parents?
M5: Us! A huge heart and all of us inside it.
Interviewer: And the family inside that heart.
M5: Yes, because we are very close, very, very close.
Interviewer: Thank you very much!