Interview: A kind of boomerang / Interviu: Un fel de bumerang

Interviu emigrant M11

• Identificare

Intervievator: Pentru început vă rog să îmi spuneți vârsta dumneavoastră.

M11: 40 de ani.

Intervievator: Țara de rezidență?

M11: România.

Intervievator: România, dar acum sunteți în…?

M11: Sunt rezidentă și aici, dar și în Spania.

Intervievator: De câți ani ați plecat?

M11: Din 2004, 17 ani.

Intervievator: În țară mai aveți un părinte, ambii părinți?

M11: Nu, doar tatăl. Mama a decedat…și frați.

Intervievator: Îmi pare rău! Ori s-a întâmplat recent?

M11: Eram de trei ani în Spania fără să o văd, era problema pe atunci cu vizele. Trebuia să avem viză, dar aveam născută o fetiță de doi ani și un pic, nu aveam bani, situația era grea. Apoi m-am prezentat la înmormântare.  După 3 ani fără să o văd. Încă șaptesprezece, douăzeci de ani de când… De asta v-am spus ca as face un român.

Intervievator: Mai aveți frați, surori în țară?

M11: Mai am încă cinci frați în țară și unul aici, l-am adus de 3-4 ani.

Intervievator: Și tatăl dumneavoastră câți ani are?

M11: 66.

Intervievator: Și locuiește cu vreunul din frați?

M11: Nu, el locuiește în casa părintească, a rămas singur, dar în ultimii 2 ani a venit puțin pe aici în vizită. Îl mai ajută pe fratele meu să mai aibă grijă de nepoțele. Vine, pleacă, că are niște probleme, el e diabetic. A fost pensionat pe caz de boală. Și trebuie să se prezinte mereu să facă controale ortopedice, analizele pentru diabet, tratamentul…

Intervievator: Și controalele le face anual?

M11: Nu, el le face la șase luni.

• Viața în România și motivul plecării

Intervievator: Cum era viața dumneavoastră în România înainte de plecare? Ce făceați? Dacă aveați un loc de muncă, dacă aveați o viață stabilă?

M11: Da, aveam. Aveam o mașină la taxi, el era taximetrist, eu lucram la un magazin alimentar. Și am crezut că în afară sunt câinii cu colaci în coadă. Credeam că stăm un an sau doi, facem bani de un apartament și ne întoarcem acasă. După un an, doi nu eram în stare să ne plătim chiria. Am prins vremurile alea când era greu. Am făcut prin comision.

Intervievator: Când se venea cu viză înainte, nu când era deschisă prin uniune?

M11: Nu, veneai arătai bani la vamă. Era viză pe trei luni. Dacă expira viza, trebuia să mergi mereu când puteai cu viza să nu te expulzeze.

Intervievator: Da, vă ajungeați cu banii înainte de a pleca? Vorbim de viața din România. Vă ajungeați cu banii? Erați ok?

M11: Sincer eram numai noi doi. Am venit însărcinată cu fetița cea mare. Cu banii ne ajungeam, doar că nu strângeam absolut nimic. Nu, era iluzia strângerii, nu aveai cu ce dintr-un salariu pe atunci. Două milioane, nici nu mai știu cât era salariul. Ce să strângem? Noi aveam strictul necesar, problema era că stăteam cu soacra și știți stând la un loc…

Intervievator: Ați vrut independență?

M11: Am zis că dacă tot mai era pe drum un copil. După asta a mai venit încă unul, ca orice om ne-am dorit locul nostru. La ai mei nu mă puteam duce că erau destui într-un apartament cu două camere. Nici nu mă pot plânge de viața pe care am avut-o. Nu, am avut strictul necesar, nici nu am făcut foamea, nici nu am stat pe străzi, când am vrut o bucată de pâine am avut-o.

Intervievator: Da. Cum era viața de familie înainte să plecați din țară? Ce făceați?

M11: Cu ai mei părinți?

Intervievator: Da, da. Viața de familie cu părinții, cu frații. Când vă vedeați, cât de des?

M11: Zilnic, era de vis. Nu știu, cred că sunt familii mai unite, poate sunt, dar a mea, a fost și este cea mai unită. Când suferă unul, suferim cu el. Și după aia am mai avut alte necazuri cu bunica. Bunicăi îi zic mama, la mine mama era mămica şi bunica era mama. Nu am avut după aia posibilitatea să plec. Au pus ei mână de la mână ca să pot pleca. O familie, nu pot să o descriu, exact cum îmi doresc.

Intervievator: Ce făceați când erați în țară ca să vă întâlniți, că înțeleg că nu locuiați împreună, locuiați cu soacra.

M11: Fiind în același oraș, îi vedeam mereu.

Intervievator: Și luați masa împreună? Discutați?

M11: Aveam un frate căsătorit pe vremea aia, doar atât, și eu. Restul cinci erau acasă. Situația era ok, ne întâlneam. 

Intervievator: Care era situația materială a părinților dumneavoastră atunci? Era nevoie să-i ajutați în vreun fel?

M11: Nu i-am ajutat, ei ne-au ajutat pe noi. Doar după ce a decedat mama mea. Pe bunica am mai ajutat-o cu o căruță de lemne, cu o lumină, cu ceva, dar cât am avut mamă în viață, așa greu cum le-a fost, niciodată nu au îndrăznit. Din contră, ea din România îmi trimitea mie aici. Și acasă la fel, ea îmi făcea și îmi trimitea mie. Era o situație grea. Nu era trecută de 50 ani. Cum a împlinit 50 de ani și două luni s-a dus. A fost o situație cam dificilă. Tata a avut un accident de autobuz în `92, l-a călcat autobuzul și a rămas infirm. Medicii nu îi mai dădeau nicio șansă să mai meargă. Dar prin Sfântul Maslu.. L-am luat din timp, l-am luat în cadru, după aia l-am luat în cârje și din cârje a mers pe picioarele lui. Avea jumate din laba piciorului amputată, dar e ok în afara faptului că nu i se dădea nicio șansă de a mai merge.

Intervievator: E bine acum?

M11: A și lucrat după aia. Și se și plimbă. Când e la țară, când înapoi la el acasă. Dimineața ia tramvaiul și merge la piață, chiar dacă nu cumpără. El pleacă prin parcuri, mai are grupul funcționarilor. E puțin singur. Face mâncare singur, curățenie singur, regimul îl ține singur.

Intervievator:  Este o persoană destul de activă. Locuiește în oraș sau într-o zonă mai retrasă la țară?

M11: În Iași.

Intervievator: Când v-ați hotărât să plecați din România? Cum ați luat decizia asta?

M11: După niște neînțelegeri care s-au iscat unde locuiam, am zis că trebuie să plecăm oriunde ar fi. Ni s-a ivit ocazia la cules de struguri prin cineva. Nu cunoșteam la cine am venit, dar cu un risc, am zis că venim să ne ocupăm de cules via, că oricum ne dusesem cu un an în urmă. Chiar am stat un sezon și am plecat, adică 40 de zile. Pe vremea aia, 40 de zile făceai ceva bănuți. Dar oamenii la care am venit la cules de struguri, ne-au propus dacă vrem să rămânem. Și oricum nu aveam alte soluţii pe timpul acela. Și am zis că e cea mai bună soluție.

Intervievator: Aveați un copil în țară să înțeleg.

M11: Nu, eram însărcinată cu prima fetiță.

Intervievator: Și ați mai fost la muncă și în alte țări în afară de Spania?

M11: Nu, doar aici.

Intervievator: Ce au spus părinții despre ideea de a pleca? Chiar și despre prima dată când ați plecat doar pe sezon. Au fost de acord?

M11: Nu. Mama mea mereu mi-a zis să nu plec, să rămân acasă. Și mereu îmi ziceau că dacă nu am bani să mă întorc acasă, îmi dau ei.

Intervievator: Au încercat în vreun fel să vă convingă să nu rămâneți în Spania?

M11: Au încercat, cât a trăit mama, cât a trăit bunica. Mi-au zis “Hai acasă”.

Intervievator: Dar când v-ați hotărât să plecați, v-ați propus să rămâneți în Spania doar pentru o perioadă anume sau până realizați ceva? Care a fost scopul?

M11: Prima dată a fost sezonul de cules via, dar am zis că dacă se ivește ocazia, rămânem un an sau doi. Credeam că plouă cu bani. Am vândut taxiul ca să avem bani aici. Și am zis că stăm un an sau doi.

Intervievator: Când ați plecat ce știați despre Spania sau despre ce vă așteaptă acolo în Spania?

M11: După cum am zis, în 2003, am fost doar un sezon. Vorbeam un pic limba, cum erau în vogă telenovelele pe vremea aia. Înțelegeam cam 90%. Noi vorbeam un pic mai prost, dar vorbeam. Nu vorbeam prea mult prin semne. Și știam că e o țară latină și cu un statut social mai bun.

Intervievator: Dar ce vă amintiți din prima zi în momentul în care ați sosit în Spania? Ce amintiri aveți?

M11: Am plâns, opt ani de zile. Am ajuns și la psiholog, făceam atacuri de panică. Ajunsesem în halul în care efectiv nu mă mai regăseam.

Intervievator: De ce ați mai rămas în Spania?

M11: Tot cu gândul că am venit 2, eram 3 și după aceea 4. Și cum să pleci, unde să pleci? Aici, de bine de rău, ne plăteam chiria. Soțul lucra. Eu a trebuit să stau cu fetele acasă că nu aveam pe nimeni aici. Și a început munca întâi zilier pe câmp. După aia l-a luat cineva la ochi ca șofer de camion. Se câștiga foarte puțin. Și nu ne descurcăm și avea permisul din România de șofer de camion. În vremea aia a trebuit să refacă permisul. A început să lucreze pe camion aici ca să ne putem descurca. Să putem plăti chiria, să luăm o mașină, să avem bani pentru copii. 

• Adaptarea în țara gazdă

Intervievator: Ce vă amintiți din prima perioadă, prima săptămână de acolo?

M11: Cum mi se părea totul.. Mi-aduc aminte că am ieșit la pauză după amiază să mă duc să iau o pâine. Învăţată că în România, mi-am pus punga în buzunar. să mergem să căutăm magazinul. Era o linişte! Nu mai era nimeni, nimeni! Era totul închis, iar noi nu știm nimic. Nu ştiam că e închis tot. Eram un sat pustiu. Mie mi s-a părut un sat de evrei. Casele lipite una de alta, în stilul domino. Dacă dai o casă jos. s-au dus toate. Deci, nu ai spațiu, din casă ieși direct în stradă, efectiv! E o pustietate totală. Venind de la oraș în satul ăsta, e mai mult populat de bătrâni, un sat cu 500 de locuitori. Vă daţi seama, toți bătrânii erau la ora de culcare la amiază, și noi căutăm pâine şi nu aveam de unde să luăm. Nu găsești decât birtul deschis. În rest nimic, dacă aveai nevoie de o pâine, nu găseai nimic altceva!

Intervievator: Au fost situații în care unele lucruri au fost mai rău decât vă așteptați?

M11: În primul an, să vină Crăciunul și să nu ai ce pune pe masă. Am fost la cineva la care lucrăm, avea bani persoana respectivă, şi mă mai chema la spălat vase. Şi m-am dus la ea cu gândul că știam că trebuie să muncesc de Revelion. M-am dus cu gândul să-mi împrumute 20 de euro, nu mai mult. Mai erau persoane. Şi m-a întrebat: pentru ce? Şi i-am zis: să iau ceva de mâncare. Eram în Ajunul Crăciunului. Și a zis: îmi pare rău, nu am! O umilință mai mare ca atunci nu am simţit în viața mea. Nu am înțeles rostul acestei întrebări, dacă știi deja ce răspuns îmi vei da. Și după aia am mers la magazin cu toată rușinea, am luat niște fasole cu cârnați. Cu crenvurști cum le spun aici, degete de mort.  Crenvurștii sunt de dat la câine că nu îi poți mânca. Nu le uit pe astea în viața mea.

Intervievator: Aveați copii atunci?

M11: Eram încă însărcinată. În februarie am născut-o.

Intervievator: Au fost perioade în care a trebuit să faceți munci sub nivelul dumneavoastră de calificare? Nu v-am întrebat ce calificare aveați în țară.

M11: Am liceul terminat, dar pe contract e fără studii. Deci nici măcar liceul nu e luat in considerare. Am muncit în câmp la cules vie. Și unde lucrez e tot cum ar fi agrar. E o ciupercărie. În contract îmi spune fără studii.

Intervievator: Muncitor necalificat?

M11: Nu, fără studii. Deci că și cum n-ai nici două clase măcar. Eu o dată m-am luat la discuții cu șeful și i-am zis că în cazul ăsta nu pot să-ți semnez contractul său fluturașul cum e la noi, dacă nu ai studii se pune că nu știi să scrii. Nu am prea multe. Am doar liceul. Eu am făcut profesională și după aia am făcut din nou liceul. Și am vrut să mă înscriu la o postliceală, dar am rămas însărcinată cu fata și am venit în Spania.

Intervievator: Ce muncă ați făcut când ați ajuns? Ați muncit câmpul, da? Și treptat așa, ce alte joburi ați mai avut?

M11: V-am zis. Am mai lucrat la un restaurant la bucătărie la spălat de vase și am mai tras la muncă la o ciupercărie. Le puneam în caserole.

Intervievator: Ați încercat vreodată să ascundeți față de cei de acasă ce munci faceți în Spania?

M11: Nu, nu fur, nu dau în cap.

Intervievator: Cunoașteți limbă înainte de a veni în Spania? Cam la ce nivel o știați?

M11: Să zic mediu. Mă descurcam. Au rămas surprinși când au auzit cum vorbeam. Vorbeam cât de cât cursiv. Ce m-a costat mai mult a fost gramatica. La ei femininul și masculinul nu e ca la noi. Spre exemplu noi folosim un cuvânt la feminin, ei îl folosesc la masculin. Și vorbeam ca și cum aș vorbi pentru mine în românește, adaptam cuvântul.

Intervievator: Acum la ce nivel vorbiți limba spaniolă?

M11: Mă descurc și la scris. Nu pot să spun că e la cel mai înalt nivel.

Intervievator: Dar e mai bine decât acum 17 ani.

M11: Și acum mai am când folosesc la scriere „c” sau „s”. Cecilia citești „Sesilia”. Depinde unde găsești în propoziție „j” și „h”. 

Intervievator: Aveți legături și cu alți români care trăiesc în Spania? Și ce fel de legături? Dacă sunt cunoștințe sau și prietenie sau rude.

M11: Fratele meu pe care l-am adus acum 4 ani. Mai am pe cineva care mi-a botezat fata mare. Alte două familii le-am botezat eu. Ne găsim la ocazii speciale, dar doar cam atât.

Intervievator: E o relație de prietenie să vă vedeți zi de zi?

M11: Nu, și nici să îi povestesc viața mea.

Intervievator: Ce vă place cel mai mult în țara în care sunteți acum?

M11: Aici unde sunt trebuie să vă zic acum că nu merge rău în jurul meu. În mare majoritate. Suntem într-un sătuc și mie nu mi-e frică. Eu am fost internată în spital. Au venit și mi-au luat fetele de acasă, le-au spălat, le-au dat de mâncare sau plec fără nici o grijă. Stau foarte liniștită. Lumea este foarte onestă aici unde stau eu. Mai sunt și rasiști. Dar sunt multe persoane cărora în orice moment le-aș bate la ușă, m-ar ajuta.

Intervievator: Și ce altceva vă mai place în țara respectivă? Nu neapărat doar în satul unde stați, să vorbim de Spania în general.

M11: Sincer nu prea îmi place. O văd ca pe un deșert. E foarte mult câmp, dar nu verde. Câmp ca în deșert. Cum zice soțul, în Asturia e cel mai asemănător cu ce e la români, fiecare are casa lui, curtea lui. Dar n-am fost în Asturia niciodată. Valencia, Castilla, La Mancha, provinciile astea eu le văd ca pe un deșert. Munții sunt formați numai din piatră. Or fi și zone plăcute. Și la noi poate s-a mai stricat, dar la noi mi se pare mult mai verde.

Intervievator: Față de ce aveți de gând când ați plecat, ați rămas aici mult mai mult. Ați spus inițial că ați fi vrut doar pentru doi ani. Ce v-a făcut să rămâneți atât de mult?

M11: În principiu că mai cresc un fetele, încep și eu să lucrez. Poate mai strângem un bănuț. După aia ne-am băgat la o rată. Nu au ajutat prea mult cu bani pentru un apartament și am mai făcut un împrumut. Am luat o mașină nouă, iar rate. Când îți trebuia ceva, nu îți permiteai și trebuia să te bagi într-un credit. Mă mai gândesc și fete. Îmi e frică de reacția lor dacă le-aș aduce în țară. Cum mi-a luat mie 8 ani să mă acomodez aici, îmi era frică pentru ele.

Intervievator: Ați putea spune că acum v-ați acomodat în locul în care trăiți?

M11: Da, sunt acomodată, dar aș pleca și mâine.

Intervievator: Dacă ar fi să fiți din nou acum 17 ani, ați mai pleca sau ați face-o altfel?

M11: Nu, m-aș gândi de trei ori înainte.

Intervievator: Ați pleca, dar ați face altfel această plecare? Ori nu ați mai pleca deloc?

M11: După părerea mea să nu fi fost situația de acum în care eram împinși într-un fel sau altul să plecăm. Poate dacă aș fi fost tot în situația aia, cu siguranță aș fi ales din nou să fac pasul să plec oriunde ar fi. Dar dacă situația ar fi alta, cum ar fi să am ca acum casa mea în România, să știu că am unde sta, nici nu m-aș gândi.

Intervievator: Să înțeleg că dumneavoastră v-ați cumpărat până la urmă casă în România.

M11: Ne-am cumpărat-o, dar v-am zis că m-a ajutat soacra mea. Și am făcut pentru diferența de bani un împrumut aici.

Intervievator: Deci v-ați cumpărat casă în România. Și ce se întâmplă cu casa din România? Pentru ce ați cumpărat-o?

M11: Să mergem acasă într-o zi.

Intervievator: Speranța e tot acasă.

M11: De când cu pandemia m-am cam pus pe gânduri, iar când a mai murit și bunica, eu i-am zis soțului meu că nu mă mai găsesc aici. Că nu mai am liniște. Îmi este greu. El are un singur frate care a stat cu noi în casă acum șapte ani. Și după aia s-a mutat în Valencia și stă acolo. Și am zis: Tu ai un singur frate pe care îl ai în Spania, eu am 5 frați acasă. Bine, frați și surori. Tu cumnați și cumnate. Eu am nepoți acasă pe care nu i-am văzut crescând. Mi-am zis că ar fi greu să mă duc doar când bate clopotul. Sunt niște ani pierduți pe care nu-i mai regăsesc. Știți cum e, nici nu se mai face. Până cam în 2003 când erau pesetasurile (pesos) și mergeau concomitent cu euro, cine pleca într-adevăr făcea bani ca în 2-3 ani să cumpere un apartament. Un apartament pe vremea aia era 5-6 mii de euro, nu erau ca acum 50.000-60.000. Când am venit în Spania și soțul meu s-a angajat șofer de camion, lua un salariu, și acum să nu exagerez, dar ia cu cel puțin 500 de euro mai puțin decât în anul 2008. Deci tot scade salariul în loc urce. În schimb, chiria s-a dublat. Eu mă duceam cu 20 de euro la Lidl de aici și îmi mai rămânea și rest cu un căruț întreg. Acum mă duc cu 50 de euro și vin cu o sacoșă. Sau butelia de aragaz era 4 euro, iar acum e aproape 20 de euro. Dar salariul a scăzut, nu se mai fac bani. Cine crede că în afară plouă cu bani, să știe că nu plouă nici cu bani și e și greu de muncă acum. Cine are totuși loc de muncă acum, e bine că-l are. A căzut mult, eu o văd acum după România. Hai a 3-a, să pun și Portugalia înainte pentru că și acolo e sărăcie lucie. Nu mai este Spania ce a fost cândva.

• Relația cu familia (mai ales părinții) 

Intervievator: Copiii dumneavoastră s-au născut în Spania. Și cum au păstrat legătura cu rudele de acasă?

M11: Telefonic. Ne-am mai vizitat o dată la doi sau trei ani, depinde. Pe Messenger, pe WhatsApp.

Intervievator: Au fost în România? 

M11: Da.

Intervievator: Și le-a plăcut? Ce le-a plăcut?

M11: Ce le place mai mult e atmosfera mai vioaie. Și mai multe parcuri și parcă e lumea mai veselă. Cea mare nu prea trage să meargă să rămână. Dar cu cea mică, chiar ieri am avut o discuție când i-am propus că anul ăsta poate plecăm definitiv. Dar se vede că nici anul ăsta nu. A căzut într-un plâns de ăla profund. Ea nu vrea să mai rămână aici.

Intervievator: Vrea în România, îi place mai mult în România.

M11: Da, îi place pentru că vede traiul pe care îl au verișoarele. La două săptămâni pleacă la munte, toată ziua pe la film și mall. Aici nu ai nici cu cine ieși în parc.

Intervievator: Nu sunt copii sau de ce?

M11: Nu. V-am zis că e dominat de bătrânii satul. Școala nu s-a închis datorită copiilor români. Trebuia să închidă școala. Mai venind români cu copiii din țară, nu s-a închis școala.

Intervievator: Și nu iese cu colegii de școală?

M11: De exemplu ea e în clasa a cincea. Și de vârsta ei mai are doi băieți și o fată.

Intervievator: Fata cea mare ce vârstă are?

M11: 16.

M11: Nici ea nu iese și dacă iese trebuie să se ducă în satul vecin, iar de seama ei nu are pe nimeni aici. Ea merge la institut în satul vecin. În sat aici se merge până în clasa a șasea. La clasa a șasea cum ar fi la noi liceul. Și are prietene făcute acolo. Trebuie să meargă în satul vecin, dar ele stau în casă de obicei.

Intervievator: Cum este relația fetelor cu bunicul, cu tatăl dumneavoastră?

M11: E bine, e ok.

Intervievator: În casă vorbiți română, nu? Vorbesc limba română?

M11: Pe tema asta am avut și discuții la școală cu profesorii că să vorbim în casă și spaniolă și le-am zis că nu, că eu la mine în casă vorbesc românește că ai mei părinți nu știu spaniola. La școală are timp să învețe spaniola. În schimb le-am zis că decât să vorbesc eu în spaniolă și în loc să vorbesc la prezent, vorbesc la trecut, prefer să vorbesc așa cum știu eu. 

Intervievator: Cum este pentru ele școala în limba spaniolă, cum le vine?

M11: Foarte bine. Ele vorbesc în casă românește, dar cum au prieteni spanioli, ele îmi vorbesc mie în românește, lor în spaniolă. 

Intervievator: Spuneați că mai aveți în România persoane mai apropiate, tatăl, frați și surori. Alte persoane mai apropiate mai aveți în țară?

M11: Bunica a murit acum doi ani, iar bunicii din partea tatălui acum vreo 10.

Intervievator: Și trimiteți bani acasă? Îi ajutați financiar?

M11: Nu, ei mă ajută pe mine.

M11: Nu mă ajută cu bani. De exemplu, îmi plătește o soră antena din România. Îmi pun mereu pachet când e vreo sărbătoare. Eu nu le-am făcut favoruri, ei îmi fac mie.

Intervievator: Dar pachetele le trimiteți?

M11: Când mă duc în țară le duc. Că e greu de trimis că nu prea ai de unde aici. Dar când merg în țară da. Eu primesc de la ei.

Intervievator: Și ce vă trimit? Când vă trimit?

M11: Începând de la tot felul de la tot felul de dulciuri pentru fete, gemuri, bomboane, haine pentru fete, jucării. Au o situație financiară mai bună.

• Comunicarea cu părinții rămași acasă

Intervievator: Cât de des vorbiți cu cei de acasă?

M11: Aproape zilnic.

Intervievator: Iar cu tatăl dumneavoastră?

M11: Destul de des. Mai îl am la doi pași când vine la fratele aici și ne vedem.

Intervievator: Nu vorbiți periodic sau doar la anumite evenimente, vă sunați indiferent? 

M11: Indiferent.

Intervievator: Cum comunicați cu tatăl dumneavoastră? La telefon sau pe WhatsApp, pe Skype?

M11: Cel mai mult pe WhatsApp.

Intervievator: Și de obicei sunați dumneavoastră sau vă sună el?

M11: Adevărul e că mă sună el.

Intervievator: Și aveți video call sau doar vă auziți? 

M11: Video call.

Intervievator: Vă și vedeți. Dar asta înseamnă că folosește un smartphone. Au fost situații în care ați vrut să luați legătura cu tatăl dumneavoastră și nu ați putut?

M11: Da, pe vremurile când erau telefoanele fixe și nu aveam mobil, nu aveam internet. În primii ani mergeam la cabina telefonică și vorbeam cu cartelă reîncărcabilă și acasă aveau doar fixul. Și nu îi găseai acasă sau era linia ocupată sau se terminau monedele și nici nu mai aveai monede.

Intervievator: Tatălui dumneavoastră i-a fost greu să se obișnuiască cu smartphone-ul?

M11: L-a ajutat un frate de-al meu. Prinde repede.

Intervievator: Ce mai fac cu telefonul în afară de a vorbi la el?

M11: El mai joacă niște partide de table. Joacă cu persoane, deci nu cu calculatorul. Și e foarte încântat când zice că abordează prieteni la table.

Intervievator: Și are Facebook? Face poze, filmează?

M11: Da, poze mai puțin. El dacă e să ne sune așa. Am zis, el e pe jocul ăla de table.

Intervievator: Despre ce vorbiți de obicei cu familia, cu tatăl dumneavoastră? De exemplu despre ce ați vorbit ultima dată?

M11: Ultima dată am vorbit despre biserică. Mi-am cerut iertare. Plecăm să mă spovedesc și la împărtășit și să-i aduc anafură și aghiasmă și lui. În general ne întreabă despre situația noastră. Ne întreabă cum suntem, dacă ne e bine.

Intervievator: Lucruri cotidiene, nu? Despre viața de zi cu zi.

M11: Da, de sănătate. Dacă știe că e cineva bolnav sau ceva, ne sună să ne întrebe ce am făcut, cum suntem.

Intervievator: Care sunt plângerile tatălui dumneavoastră? De ce se plânge el cel mai des?

M11: Nu e un om care să se plângă.

Intervievator: E un optimist.

M11: Chiar nu. Nici măcar de bani.

Intervievator: Ce credeți că-i lipsește acum cel mai mult tatălui dumneavoastră?

M11: Mămica. În ultimii ani, ei au stat la o mănăstire la Bârnova. Acolo și-au făcut veacul mai mult. Mămica era la bucătărie. Tăticul era la trapeză. Acum și-au cam trăit ultimii ani din viață împreună.

Intervievator: Aveți subiecte în contradictoriu cu tatăl dumneavoastră? Vă certați vreodată pe anumite subiecte?

M11: Nu ne certăm, dar mă mai enervează că e aspru în vorbă. Ăsta e genul lui. Are vorbele mai dure. Dar eu nu am luat în viața mea o palmă de la el, dar nu-mi place stilul lui. I-am mai spus să își controleze timbrul vocal. Mă refer către nepoți, când stă cu nepotul.

Intervievator: Dacă ați putea să le oferiți părinților de acasă un obiect care să le facă viața mai ușoară sau mai plăcută, la ce v-ați gândi?

M11: Să facă viața mai ușoară… Sănătatea nu e un obiect.

Intervievator: Din păcate nu. Dacă ar fi de cumpărat…

M11: O icoană, nu știu.

Intervievator: Aș vrea să facem un exercițiu de imaginație acum și vreau să vă imaginați un obiect, o mașinărie, un fel de robot care la ora actuală nu există, dar care ar avea însușirile necesare pentru a satisface nevoile tatălui dumneavoastră. Deci, să ne imaginăm un robot, dar nu vă duceți cu gândul la roboții pe care i-ați văzut deja pe la televizor sau prin filme. Orice gen de robot care să-l ajute pe tatăl dumneavoastră la ce are nevoie. 

M11: Nu știu, ceva care să-l ajute în casă. Adică oricum se descurcă. Probabil să-i gătească o mâncare la nevoie. Nu-i de plâns și îi și place, dar mă gândesc ca bărbat.

Intervievator: Și cam cum ar arăta acest robot? Poate să aibă orice formă, nu vă gândiți deja la ce știți.

M11: Să semene cu mămica. Ceva ușor de utilizat.

• Percepția asupra vieții celor rămași acasă

Intervievator: Cât de des mergeați acasă înainte de pandemie?

M11: Ultimele dăți am fost o dată la doi ani. Nu am fost prea des.

Intervievator: Și când ați fost ultima dată acasă?

M11: Eu am fost în decembrie 2018.

Intervievator: Și cât ați stat atunci?

M11: Două zile.

Intervievator: Două zile? De ce doar două zile?

M11: Nu v-am zis că mă duc când trag clopotele?

Intervievator: Tatăl dumneavoastră credeți că o duce mai bine acum? Sau o ducea mai bine înainte să plecați?

M11: Este bine. Are pensia destul de frumușică. În rest nu se plânge. Ne-am mai împrumutat cu bani de la el.

Intervievator: Părintele tot părinte rămâne. Dar ce-i lipsește tatălui dumneavoastră acum?

M11: Adunările care erau altă dată în casă. Când eram cu toții, când eram cu mămica, când erau acasă copiii.

Intervievator: Cum își petrece tatăl dumneavoastră timpul? Ce face el?

M11: Ori se duce pe la țară de unde se trag părinții lui, ori prin parc că mai are doi-trei prieteni cu care mai joacă table, ori pe la piață. Sau mai vine la fratele meu aici și mai are grijă de nepot. E mereu într-o alertă.

Intervievator: Este o persoană activă.

M11: Foarte activă. Adică mămica râdea că e și o persoană foarte calmă. Zicea mămica: Mă îngropi pe mine și mai îngropi și încă 7 și tu încă trăiești. Are stilul lui. Se menajează.

Intervievator: Pe cine mai are apropiat pe lângă el?

M11: Până mai recent a stat cu sora cea mai mică în casa, dar acum două luni s-a mutat și ea, și și-a luat apartament. A stat cu cea mai mică în casă și se mai duce la țară la surorile lui.

Intervievator: Dacă vreți să-i faceți o bucurie sau o surpriză de ziua lui să presupunem, cum procedați?

M11: Punem toți bani și luăm ceva fără să știe, ceva semnificativ. Într-o seară la doisprezece noaptea era el la bucătărie și spăla vasele. Eu eram aici, dar au făcut o videoconferință surorile mele. S-au dus la el cu un porc. Și cumnații, frații și au început să-i cânte prin casa scării mulți ani trăiască.

Intervievator: Și așa ați reușit să fiți împreună cu toții, nu?

M11: Mereu când este un eveniment din ăsta mă sună și pe mine ca și cum aș fi și eu cu ei. Și cumnații la fel se procedează când e ziua cuiva. Un cumnat dormea, nici nu s-a așteptat la miezul nopții să te trezești cu toată lumea peste tine în casă. Mereu mă sunau. Chiar și la cimitir. Dacă merg să curețe mormântul, mereu mă sună.

Intervievator: Deci teoretic participați. Sunteți activă în România.

M11: Dacă trebuie să punem bani sau ceva mereu zicem: Uite, trebuie să facem aia. Punem fiecare cât poate sau vine atâta suma. Suntem 7, împărțim la 7 sau cine nu are, pun eu după aia.

• Proiecte

Intervievator: Ținând cont de experiența dumneavoastră de 17 ani în Spania, care credeți că sunt principalele avantaje ale emigrării în Spania?

M11: Eu cred că principalul e centrul de sănătate. Și că dacă pleci la sigur și ai un loc de muncă cât de cât poți mânui mai bine salariul. Bine, am înțeles acum că s-au ridicat salariile. Că dacă aș spune cum câștigă familia mea, excludem că ei câștigă foarte bine. Mă refer la minimul pe economie, se compară un avantaj cu altul.

Intervievator: Deci sistemul de sănătate.

M11: Sistemul de sănătate, nu găseam cuvântul.

Intervievator: Și salariile? Diferența asta salarială, faceți comparație cu România mă gândesc.

M11: Da, știu că câștigă mai mult ca noi.

Intervievator: Dar credeți că aveți și dezavantaje?

M11: Destule. În primul rând, cum am zis, la un contract de muncă dacă ar spune că ai măcar 10 clase, ar trebui să te plătească cu un procentaj mai mare. Dar îți pun automat fără studii. Sau mai sunt persoane rasiste foarte multe. Ești luat peste picior. Sau mai sunt alții care fac bullying copiilor tăi la școală. Sunt destule situații. Când erau copiii mici am cam tras un pic.

Intervievator: Și toate astea pentru că sunteți româncă, nu?

M11: Suntem străini, da. 

Intervievator: Că sunteți străini, nu neapărat din România. Q7.3. V-ați dorit să plecați în altă țară, să lucrați în altă țară străină în afară de România?

M11: Nu. Să schimb pe altceva, nu. M-a costat mulți ani să mă obișnuiesc aici, să mă mentalizez. Îmi zice și soțul cum că am fost făcută plângând. Și un om bolnav, dacă-l văd pe stradă îi plâng de milă.

Intervievator: Sunteți o persoană sensibilă?

M11: Mă doare mai mult cei din jur decât mă doare de mine. Și în general bătrânii și copiii.

Intervievator: V-ați gândit vreodată să-l aduceți pe tatăl dumneavoastră în Spania să locuiască cu dumneavoastră?

M11: I-am mai propus, dar n-a vrut. A acceptat să-mi ajute fratele când avea situația financiară foarte proastă cu un singur salariu de o mie de euro, iar numai chiria era trei jumătate plus alte cheltuieli precum lumina, apa, butelia. Nu se ajungea cu banii. Și atunci a acceptat să stea cu nepotul. Dar noi i-am propus să vină să stea la mine, nu să stea cu nimeni. I-am zis să strângă pensia acasă.

Intervievator: Și ce a spus?

M11: Că nu, că stă bine acasă.

Intervievator: Credeți că îl veți putea aduce vreodată, dacă nu plecați din Spania și veți rămâne acolo? Credeți că va fi de acord să vină vreodată acolo și să rămână?

M11: Să rămână aici? Sub nicio formă. El vine și stă 2-3 luni. Acum că l-a pandemia și nu a putut să se circule, a stat de la final de iulie și în decembrie a plecat.

Intervievator: Când și cum ați vrea să reveniți în România?

M11: În principiu ne-am propus anul ăsta, dar având în vedere că mai avem şi niște rate de plătit, încă nu știm cum e situația. Din pricina virusului nu știu ce o să fie. Am zis că mai bine să mai așteptăm un pic și să vedem cum se așează treburile. Plus că mă gândesc și la fata cea mare care acum trece în clasa a XI a, e aproape de bac. Aici mergea la conservator. Am scos-o de la conservator că îmi era greu să mă duc la oraș, în timpul săptămânii făceam naveta cu ea. Și am zis că e destul că i-am distrus un plan, acum să îi mai distrug și altul?

Intervievator: Deci presupun că o să rămâneți să dea bacalaureatul acolo în Spania.

M11: Nu. Ea vorbește româna foarte bine. Folosește și cratimă, poate se mai încurcă, nu zic că nu, dar o stăpânește poate mai bine ca alții care au mers la studii în România.

Intervievator: Și dacă dă bacalaureatul, poate să-l dea România? Nu e altă materie? Mă refer la română, la literatură.

M11: Da, normal. În loc de castiliana, cum e aici în spaniolă lor, ar fi româna. Ea îmi zice să nu-mi fac griji pentru ea. Ea mereu îmi spune: Cum spuneți voi și cum credeți voi, eu mă conformez. Cea mică este în clasa a 5-a. Eu zic că ea încă mai are timp. Ele învață bine la școală, nu mă plâng absolut deloc că mereu când mă duc la ședință să mi le laudă. Doamna învățătoare a fetei cele mari, când a plecat, chiar a plâns după ea, ne-a dat adresa de acasă că nu a văzut așa copil inteligent. Învață singure, niciodată nu le-am întrebat dacă au de scris, doar le-am întrebat dacă mai au mult.

Intervievator: Cum vă vedeți viața peste cinci ani?

M11: Mă văd acasă la mine în România, să vând apartamentul și să fac o căsuță. Un mic business, nu știu. Soțul ceva legat de mașini, eu pe partea de patiserie.

Intervievator: Frumoase gânduri.

M11: Zic că nu mai fac nimic şi tot numai în bucătărie revin. Dacă tot e o plăcere, zic…

Intervievator: Să profitați de ea.

M11: Și aici mi s-a propus treaba ăsta, dar nu prea ai unde să închiriezi spațiu aici.

Intervievator: Știți ce aud de la dumneavoastră? Că peste 5 ani veți fi în România.

M11: Noi așa ne dorim.

Intervievator: Și dacă nu plecați peste cinci ani, cum vă vedeți viața?

M11: Nu mă văd bine, soțul pleacă pe camion toată ziua. Fata cea mare mai are doi ani în satul vecin pe care îi mai face aici. După aia e obligat forțat pleacă la o facultate. Bine, nu obligat forțat, pleacă că vrea ea, dar ea optează mai mult pentru ceva ce nu e aproape de casă măcar. Primul oraș la care ar fi, ar fi la 35 km. Nu, ea optează pentru una la 300 de kilometri. Mă văd în situația în care crește și cea din urmă, pleacă și ea, el pe camion și eu mă văd singură între patru pereți. Efectiv nu mă mai ajută psihicul. Fetele mele nu mi le-a îngrijit nimeni nici o zi. Eu le-am avut de când s-au născut până în prezent lângă mine. Și eu nu mă văd fără ele. Dar decizia pe care trebuie să o luăm, trebuie să gândim bine și un avantajul lor. Nu vreau nici ele să sufere ca mine. Punându-le pe ele în situația în care am fost eu, de ajunsesem să umblu cu Diazepam-ul în buzunar și că aveam atacuri de panică și în somn. Chemăm ambulanța și spuneam să-mi aprindă lumânarea că simțeam când sunt gata. Și nu vreau să treacă prin ce am trecut eu. Nu știu ce decizie o să luăm, dar nu vreau să aibă șocul pe care l-am avut eu.

M11: Și mi-am mai pus varianta că, Ferească Dumnezeu, am 40 și de acum avem o vârstă. Și i-am spus să se gândească că aici sunt acasă la ele, dar să se pună în situația în care nu vom mai fi noi, ce fac. Au o problemă, sunteți voi două, atât. Acasă mai ai o verișoară, mai ai un văr, e altceva. E o familie mare. Nu sunt eu să te ascult, e celălalt. Aici cui să te plângi? Tu te duci într-o parte, găsești pe acolo, rămâi acolo. Cealaltă își găsește, eu știu, prin Valencia sau pe unde o fi și vă separați voi două și nu veți mai fi cu nimeni. Variantă ar fi chiar și dacă m-aș duce în țară, ar fi opțiunea că le-ar da cu un an înapoi. Asta mare are 16 ani împliniți acum în februarie, deci termină clasa a zecea. Și cea mică face abia în mai 11 ani și termină clasa a 5 a. Și nu ar fi un impediment să le dea cu un an înapoi, oricum sunt mai mari decât copiii de la noi. Aici nu fac clasa zero, intră direct la 6 ani. Fetele mele la 6 scriau, citeau. Cu matematica cea mare merge perfect. Eu nu le-am dat la pregătire niciodată, nici ore suplimentare.

Intervievator: Acum înțeleg peste cinci ani viziunea dumneavoastră, dar ce credeți că se va întâmpla peste cinci ani în viața tatălui dumneavoastră?

M11: Eu sper că îl mai țină Dumnezeu încă mulți ani să mai trăiască. Și să mai crească nepoții care au nevoie. Cu răbdarea stă bine. Plimbându-se prin parc cu nepoții.

Intervievator: Superb. Pe final de interviu aș vrea să vă imaginați că tot ce mi-ați povestit până acum este o carte nescrisă. Și aș vrea să facem coperta acestei cărți, o fotografie pe care să o punem pe această copertă. Ce ar fi în această fotografie? Cum ar arăta?

M11: Un drum presărat cu spini.

Intervievator: Un drum cu spini și la capătul drumului? Sau pe margine e ceva?

M11: La capătul drumului să vedem lumina de la capătul tunelului. Un fel de bumerang. Deci ieși dintr-un loc luminos, treci prin unul cu spini și ajungi de unde ai plecat.

Intervievator: Ca un cerc vicios așa.

M11: Ceva de genul.

Intervievator: Vă mulțumesc foarte mult. 

Interview migrant M11

• Identification

Interviewer First of all, please tell me your age.

M11: 40 years old.

Interviewer: Country of residence?

M11: Romania.

Interviewer: Romania, but now you live in…?

M11: I live here, but also in Spain.

Interviewer: How long have you been living abroad?

M11: Since 2004, for 17 years.

Interviewer: Do you have one or both parents left in the country?

M11: No, only my father. My mother passed away… and siblings.

Interviewer: I’m sorry! Has it happened recently?

M11: I’d been in Spain for three years without seeing her, we had an issue with the visas at the time. We needed a visa, but we had a daughter who was a little over two years old, we didn’t have money, the situation was difficult. Then I went to the funeral. After 3 years without seeing her. Seventeen, twenty years since… That’s why I told you I’d rather be in Romania.

Interviewer: Do you have siblings in the country?

M11: I have five siblings in the country and one here, I brought him 3-4 years ago.

Interviewer: And how old is your father?

M11: 66.

Interviewer: And does he live with one of your siblings?

M11: No, he lives in our family home, he was left alone, but he’s visited a few times in the past 2 years. He helps my brother with his granddaughters sometimes. He’s coming and going, because he has some problems, he’s diabetic. He retired due to illness. And he always needs orthopedic check-ups, tests for diabetes, his treatment…

Interviewer: And does he do the check-ups every year?

M11: No, once every six months.

• Life in Romania and the reason for leaving

Interviewer: How was your life in Romania before you left? What were you doing? Did you have a job, a stable life?

M11: Yes, I did. We had a taxi car, he was a taxi driver, I was working at a grocery store. And we thought we would make a fortune abroad. We thought we’d stay a year or two, raise money for an apartment, and go home. After a year or two, we were unable to pay the rent. Times were hard back then. We did it by commission.

Interviewer: When you needed a visa, before we were in the EU?

M11: You had to show the money at customs. It was a three-month visa. If the visa expired, you had to keep going with the visa whenever you could, so you didn’t get deported.

Interviewer: Yes, did you have enough money before you left? We are talking about life in Romania. Did you have enough money? Was it okay?

M11: Honestly, it was just the two of us. I came here pregnant with my first daughter. We had enough money, but we had nothing to put aside. No, you couldn’t raise money, with the salary then. Two thousand, I don’t even remember what the salary was. What could we have saved? We had the bare minimum, the problem was that we were living with my mother-in-law and you know, living together… 

Interviewer: Did you want independence?

M11: Yes, since we had a child on the way. Then another one came, and naturally we wanted our own place. We couldn’t go back to my parents because it was already crowded for a two-room apartment. I couldn’t complain about our life then, either. No, we had the bare necessities, we weren’t going hungry, we weren’t homeless, when we wanted a piece of bread, we had it.

Interviewer: Yes. What was your family life like before you left the country? What did you use to do?

M11: With my parents?

Interviewer: Yes, yes. Your family life with your parents, your siblings. When did you use to see each other, how often?

M11: Every day, it was perfect. I don’t know, some families may be close, maybe they are, but mine was and is the closest. When one of us suffers, all of us suffer. And then we had some troubles with my grandmother. I call my grandmother mother, my mother was my mommy and my grandmother was my mother. I didn’t have the resources to leave after that. They made a collective effort so that I could leave. A family… I can’t even describe it, everything I could ever want.

Interviewer: How did you get together in the country, because I gather you weren’t living together, but with your mother-in-law.

M11: Since we were in the same city, I used to see them all the time.

Interviewer: And did you use to eat together? Talk?

M11: I had a brother who was married at the time, and that was all, and me. The other five were at home. The situation was okay, we got together sometimes. 

Interviewer: What was your parents’ financial situation then? Did they need your help in any way?

M11: We didn’t help them, they helped us. Only after my mother passed away. We helped grandmother from time to time by buying her wood, paying the electricity or something, but while my mother was alive, no matter how hard it was for them, they never dared ask. On the contrary, she would send me things from Romania. At home as well, she would do things for me or send me things. It was a difficult situation. She was under 50 years old. As soon as she turned two months over 50, she passed away. It was a difficult situation. My father had a bus accident in ‘92, he was run over by a bus and became crippled. The doctors thought he’d never walk again. But God willing… He got treated early, we gave him a walking frame, then we got him crutches and he started walking on his own. They amputated half his foot, but he was okay other than almost never walking again.

Interviewer: Is he okay now?

M11: He even went back to work after. And he also takes walks. He goes back and forth between the countryside and home. In the morning he gets on the tramway and goes to the market, even if he doesn’t buy anything. He walks around in parks, there’s also the officials group. He’s a little lonely. He cooks on his own, he cleans around on his own, he has a lonely lifestyle.

Interviewer:  He is quite an active person. Does he live in the city or somewhere in the countryside?

M11: In Iași.

Interviewer: When did you decide to leave Romania? How did you make that decision?

M11: After some disagreements at home, I thought we needed to leave, it didn’t matter where. Someone presented us with the opportunity to go pick grapes. I didn’t know the person we were going to, but we took a risk, we thought we would go harvest the vineyard, since we’d done it a year before anyway. Actually, we stayed for one season and left, that is, 40 days. At that time, you could earn good money in 40 days. But the people we came to pick grapes for made us an offer to stay. And we didn’t have any other opportunities at the time anyway. And we thought that was the best solution.

Interviewer: So, you had a child in the country.

M11: No, I was pregnant with my first daughter.

Interviewer: Have you ever been to work in countries other than Spain?

M11: No, only here.

Interviewer: What did your parents say about your idea to leave? Even about the first time, when you only left for one season. Did they approve?

M11: No. My mother always told me not to leave, to stay home. And they always told me that if I didn’t have the money to go back home, they would give it to me.

Interviewer: Did they try to convince you not to stay in Spain in any way?

M11: They tried, when my mother lived, when my grandmother lived. They told me, “Come home.”

Interviewer: But when you decided to leave, did you intend to stay in Spain only for a certain period of time or until you accomplished something? What was the purpose?

M11: The first time was the grape harvest season, but if the opportunity arose, we intended to stay a year or two. We thought we’d make a ton of money. We sold the taxi to have money here. And we thought we would stay a year or two.

Interviewer: When you left, what did you know about Spain or what awaited you there in Spain?

M11: Like I said, I was there for one season in 2003. I spoke the language a little, since soap operas were popular at the time. I understood about 90%. We couldn’t speak it very well, but we did speak it. We didn’t need many gestures to communicate. And I knew it was a Latin country with a better social status.

Interviewer: But what do you remember from the first day you arrived in Spain? What memories do you have?

M11: I cried for eight years. I had to see a psychologist, I was having panic attacks. I had reached a critical point where I just couldn’t pull myself together.

Interviewer: Why did you stay in Spain?

M11: Also because there had been two of us when we’d left, then we were 3 and then 4. And how, where could we have gone? Here, at least, we were able to pay the rent. My husband had a job. I had to stay home with the girls because I had no one here. And at first he  was working as a day labourer in the field. Then, someone offered him a job as a truck driver. He earned very little. And we couldn’t make end meet and he had a truck driver’s licence from Romania. He had to get another licence. He started driving trucks here so that we could get by. So that we could pay the rent, buy a car, have money for the children. 

• Adaptation to the host country

Interviewer: What do you remember from the first few days, the first week there?

M11: How everything seemed to me… I remember going out during a break in the afternoon to get some bread. Like I used to do in Romania, I put the bag in my pocket and went to find the store. It was so quiet! There was no one, no one! Everything was closed, and we had no idea. We didn’t know everything was closed. It was a deserted village. It seemed like a Jewish village to me. The houses were next to each other, domino style. If one house goes down, they all go. There’s simply no space, you leave the house straight into the street! It’s a total wasteland. We’d come from the city to this village, mostly populated by the elderly, a village with 500 inhabitants. You see, all the elders were napping at noon, and we were looking for bread and had nowhere to go. Only the bar was open. Nothing else, if you needed bread, you couldn’t find it!

Interviewer: Were there any situations where some things were worse than you’d expected?

M11: The first year, when we had nothing to put on the Christmas table. I went to someone we work with, they had money, and paid me to do the dishes from time to time. And I went to her knowing I had to work on New Year’s Eve. I went there hoping to borrow 20 euros, nothing more. We weren’t alone. And she asked me, “What for?” And I said, “For some food.” It was Christmas Eve. And she said, “I’m sorry, I don’t have any!” I’d never felt more humiliated in my life. I didn’t understand the purpose of the question when she already knew the answer. And then I went to the store full of shame, I bought some beans and sausages. With Vienna sausages, as they call them here, dead man’s fingers. You might as well feed them to the dog, because they’re inedible. I’ll never forget that as long as I live.

Interviewer: Did you have children then?

M11: I was still pregnant. I gave birth to her in February.

Interviewer: Were there any times when you had to take jobs below your skill level? I didn’t ask you what your qualifications were in the country.

M11: I finished high school, but my contract says no studies. So, high school doesn’t even count. I worked in the fields picking grapes. And my job now is still in agriculture. It’s a mushroom farm. The contract says no studies.

Interviewer: Unskilled worker?

M11: No, no studies. It’s like you haven’t even finished second grade. I once had a discussion with my boss and told him that in this case I can’t sign his contract, the slip like they call it here, ‘no studies’ is as if I can’t even write. I don’t have too many. Only high school. I went to professional school, then high school again. And I wanted to enrol in a post-secondary school, but got pregnant with the girl and came to Spain.

Interviewer: What was your job when you arrived? You were working the field, right? And over time, what other jobs did you have?

M11: I told you. I also worked in a restaurant kitchen, washing dishes, and a mushroom farm. I put the mushrooms in casseroles.

Interviewer: Have you ever tried to hide what you were doing in Spain from people at home?

M11: No, I’m not stealing or hurting anyone.

Interviewer: Did you know the language before coming to Spain? How well?

M11: Let’s say I was average. I managed. They were surprised when they heard me speak. I was somewhat fluent. Grammar was harder for me. Their feminine and masculine are not the same as ours. For example, some feminine nouns in Romanian are masculine in Spanish. And I spoke as if it were Romanian, adapting the word.

Interviewer: How well do you speak Spanish now?

M11: I can also handle writing. I can’t say it’s perfect.

Interviewer: But it’s better than it was 17 years ago.

M11: I still switch “c” and “s” sometimes. Cecilia, is pronounced “Sesilia”. Where you find “j” and “h” in the sentence depends. 

Interviewer: Do you have connections with other Romanians living in Spain? And what kind of connections? Are they acquaintances, friends or relatives?

M11: My brother, who I brought here 4 years ago. There are also my first daughter’s godparents. I am the godmother of two families. We meet on special occasions, but that’s about it.

Interviewer: Is it a friendship, do you see each other every day?

M11: No, and I don’t tell them about my life, either.

Interviewer: What do you like most about the country you are in now?

M11: Where I am now, I have to tell you, it’s not bad. Mostly. We live in a small village and I’m not afraid. I was hospitalised once. They picked up my girls from home, washed them, fed them, I can leave without worries. I’m very calm. People are very honest where I live. There are some racists, too. But there are many people who would help me whenever I knock on their door.

Interviewer: And what else do you like about that country? Not necessarily in the village where you live, let’s talk about Spain in general.

M11: I honestly don’t really like it. It seems like a desert to me. There are many fields, but no green. Fields like a desert. Like my husband says, Asturias is the most similar to Romania, everyone has their own house, their own yard. But I’ve never been to Asturias. Valencia, Castilla, La Mancha, these provinces seem like a desert to me. The mountains are all rock. There may be some pleasant areas. And maybe our country isn’t what it used to be, but it seems much greener to me.

Interviewer: Compared to your intentions when you left, you stayed here much longer. You said you only wanted to stay for two years originally. What made you stay so long?

M11: Mostly, to raise the girls, to start working as well. Maybe raise some money. Then we took out a loan. We didn’t get much money for an apartment, so we took out another loan. I bought a new car, instalments again. When we needed something, we couldn’t afford it and needed a loan. I also think about the girls. I’m afraid of their reaction if I were to bring them to the country. Like it took me 8 years to adjust here, I was afraid for them.

Interviewer: Could you say that you have now adjusted to the place where you live?

M11: Yes, I’ve adjusted, but I’d leave anytime.

Interviewer: If you were to go back 17 years, would you still leave or do it differently?

M11: No, I would think it over beforehand.

Interviewer: Would you leave, but do it otherwise? Or would you not leave at all?

M11: In my opinion, it depends whether the situation was the same as the one that somewhat pushed us to leave. Maybe if I were still in that situation, I certainly would have chosen to take that step again. But if the situation were different, if I had my own house in Romania now, a place to live, I wouldn’t even consider it.

Interviewer: So, you eventually bought a house in Romania.

M11: We bought it, but like I said, my mother-in-law helped. And we took out a loan here for the rest of the money.

Interviewer: So, you bought a house in Romania. And what about the house in Romania? What did you buy it for?

M11: So we could go home one day.

Interviewer: You still hope to return home.

M11: This pandemic got me thinking, and when my grandmother died, too, I told my husband I don’t see myself here anymore. That I have no peace. It’s hard for me. He has one brother who used to live with us seven years ago. And then he moved to Valencia and he lives there. And I said, “You have one brother in Spain, and I have 5 at home. Well, brothers and sisters. Brothers and sisters-in-law. I have nieces and nephews at home I haven’t seen growing up.” I told myself I didn’t want to go home only when the bell tolls. The lost years are never coming back. You know how it is, things don’t even work the way they used to anymore. Until about 2003, when they had the pesetas (pesos) at the same time as the euro, whoever left could really raise money to buy an apartment in 2 or 3 years. An apartment at that time was 5 or 6 thousand euros, not 50,000 or 60,000 like they are now. When we came to Spain and my husband was hired as a truck driver, he had a salary, and I don’t mean to exaggerate, but he earns at least 500 euros less than in 2008. So, the salary keeps getting lower instead of higher. On the other hand, the rent doubled. I used to spend 20 euros at Lidl and still have some change left after buying a whole cart. Now I spend 50 euros and come home with one bag. Or gas cylinders for the stove, one used to be 4 euros, and now it’s almost 20 euros. But the salary is lower, we don’t earn well anymore. Anyone who thinks it’s raining money abroad should know it’s not, and work here is hard now. Whoever has a job now, though, good for them. It’s become a lot worse, I think it’s worse than Romania. Let’s say the third after Portugal, because there is poverty there, too. Spain isn’t what it used to be.

• The relationship with the family (especially the parents) 

Interviewer: Your children were born in Spain. And how do they keep in touch with relatives at home?

M11: By phone. We visit each other every two or three years, it depends. On Messenger, WhatsApp.

Interviewer: Have they been to Romania? 

M11: Yes.

Interviewer: And did they like it? What did they like?

M11: What they like best is the livelier atmosphere. There are more parks and people seem more cheerful. The older one doesn’t really like the idea of living there. But I had a conversation just yesterday with the little one where I suggested we could leave for good this year. But obviously, it’s not possible this year, either. She cried so much. She doesn’t want to stay here anymore.

Interviewer: She wants to live in Romania, she likes Romania more.

M11: Yes, she likes it because she sees how her cousins are living. They go to the mountainside every two weeks, they’re always at the movies and the mall. Here, they have no one to walk around the park with.

Interviewer: Why? Are there no children?

M11: No. Like I said, there are mostly elders in the village. They didn’t close the school because there were Romanian children. The school was about to be closed. With Romanians coming here with children, they didn’t close the school.

Interviewer: And doesn’t she spend time with her classmates?

M11: She is in the fifth grade. There are only two boys and a girl her age.

Interviewer: How old is your first daughter?

M11: 16.

M11: She doesn’t go out either, and if she does, she has to go to the neighbouring village, there’s no one here her age. She goes to high school in the neighbouring village. In the village here, the school only goes up to sixth grade. The equivalent of high school in our country. And she has friends there. She has to go to the neighbouring village, but they usually stay at home.

Interviewer: How is the girls’ relationship with their grandfather, with your father?

M11: It’s good, it’s okay.

Interviewer: You speak Romanian at home, right? Do they speak Romanian?

M11: I’ve even argued with the teachers at school on this topic, they told us to speak Spanish at home and I told them no, I speak Romanian at home because my parents don’t speak Spanish. They have time to learn Spanish at school. Besides, I told them I’d rather use a language I know than speak Spanish and use the past tense instead of the present.

Interviewer: What is school in Spanish like for them, how well have they adjusted?

M11: Very well. They speak Romanian at home, but since they have Spanish friends, they speak to me in Romanian, and to them in Spanish. 

Interviewer: You were saying you have some close family in Romania, your father, brothers and sisters. Are you close to anyone else in the country?

M11: My grandmother died two years ago, and my grandparents on my father’s side about 10 years ago.

Interviewer: And do you send money home? Do you help them financially?

M11: No, they help me.

M11: They don’t help me with money. For example, a sister pays for the antenna in Romania for me. They always send me a package on special occasions. I don’t do them favours, it’s the other way around.

Interviewer: But do you send them packages?

M11: I bring them things when I go to the country. It’s hard to send things because there aren’t many places to send them from. But when I go to the country, yes. They give me things.

Interviewer: And what do they send you? When?

M11: All sorts of sweets for the girls, jams, candy, clothes for the girls, toys. They have a better financial situation.

• Communication with parents left at home

Interviewer: How often do you talk to people at home?

M11: Almost every day.

Interviewer: And to your father?

M11: Quite often. He’s very close when my he comes to visit my brother here and we see each other.

Interviewer: You don’t speak rarely or only at certain events, you call each other any time you want? 

M11: Any time.

Interviewer: How do you communicate with your father? On the phone or via WhatsApp, Skype?

M11: Mostly on WhatsApp.

Interviewer: And are you usually the one who calls or does he call you?

M11: The truth is, he usually calls me.

Interviewer: And do you make video calls or do you only hear each other? 

M11: Video call.

Interviewer: You also see each other. But that means he’s using a smartphone. Were there situations in which you wanted to contact your father and were unable to?

M11: Yes, when there were landlines and I didn’t have a mobile phone, I didn’t have internet. The first few years I used to go to the phone booth and use a rechargeable card and they only had the landline at home. And they weren’t home, or the line was busy, or I ran out of coins.

Interviewer: Was it hard for your father to get used to his smartphone?

M11: A brother of mine helped him. He’s a quick learner.

Interviewer: What does he do with his phone other than use it to make calls?

M11: He plays backgammon sometimes. With people, not the computer. And he really enjoys playing backgammon with friends.

Interviewer: And does he have Facebook? Does he take pictures, videos?

M11: Yes, he doesn’t really take pictures. He just calls us, mostly. Like I said, he has that backgammon game.

Interviewer: What do you usually talk about with your family, your father? For example, what did you talk about last time?

M11: Last time we talked about church. I asked for forgiveness. I was going to confess and receive Holy Communion and to get some sacramental bread and holy water for him as well. He usually asks about our situation. He asks how we are, if we’re okay.

Interviewer: Everyday things, right? About everyday life.

M11: Yes, health. If he knows one of us is ill or something, he calls to ask how we’ve been, how we’re feeling.

Interviewer: What does your father complain about? What does he complain about most often?

M11: He’s not the type to complain.

Interviewer: He’s an optimist.

M11: He really doesn’t complain. Not even about money.

Interviewer: What do you think your father misses the most now?

M11: My mom. In the last years, they were living in a monastery in Bârnova. They spent most of their time there. Mom worked in the kitchen. Dad in the refectory. That’s where they spent the last years of their lives together.

Interviewer: Do you have arguments with your father? Do you ever argue over certain topics?

M11: We don’t argue, but it still bothers me that he uses talks harshly. That’s what he’s like. He uses harsh words. He’s never slapped me in my life, but I don’t like his tone. I keep telling him to watch his tone. With the grandchildren, I mean, when he’s with his grandchild.

Interviewer: If you could offer your parents something to make their life easier or more enjoyable, what would you think of?

M11: To make his life easier… Health is not an object.

Interviewer: Unfortunately not. But if you were to buy something… 

M11: An icon, I don’t know.

Interviewer: I would like to do an imagination exercise now and I want you to imagine an object, a machine, a kind of robot that doesn’t currently exist, but which would have the qualities necessary to meet your father’s needs. So, let’s imagine a robot, but don’t think about the robots you’ve already seen on TV or in movies. Any kind of robot to help your father with whatever he needs. 

M11: I don’t know, something to help him at home. I mean, he manages anyway. Maybe cook for him when he needs it. He doesn’t complain about it and he likes cooking, but I think he could use it.

Interviewer: And what would this robot look like? It can have any shape, don’t think about what you already know.

M11: It should resemble Mom. Something easy to use.

• Perception of the lives of those left at home

Interviewer: How often did you visit home before the pandemic?

M11: The last few times I went were every two years. It wasn’t very often.

Interviewer: And when was the last time you were home?

M11: December 2018.

Interviewer: And how long did you stay?

M11: Two days.

Interviewer: Two days? Why just two days?

M11: Didn’t I tell you I go when the bell tolls?

Interviewer: Do you think your father is doing better now? Or was he doing better before you left?

M11: He’s well. He has a pretty nice pension. He doesn’t complain. We’ve borrowed money from him before.

Interviewer: A parent is still a parent. But what is your father missing now?

M11: Having everyone together in the house like before. When we were all there, when my mom was there, when the children were home.

Interviewer: How does your father spend his time? What does he do?

M11: He goes to the countryside where his parents are from, or to the park because he has two or three friends he still plays backgammon with, or to the market. Or he comes to my brother here and takes care of his grandson. He keeps himself busy.

Interviewer: He is a dynamic person.

M11: Very dynamic. I mean, Mom used to laugh because he’s also a very calm person. She used to say, “You’ll see me and some other seven buried and you’ll still be alive and kicking.” He has his own style. He takes care of himself.

Interviewer: Who else is he close to?

M11: Until recently, he lived with my youngest sister, but two months ago she moved away, too, she got an apartment. He used to live with my youngest sister, and he visits his sisters in the countryside sometimes.

Interviewer: If you want to make him happy or surprise him on his birthday, let’s say, how do you do it?

M11: We all contribute and buy him something without him knowing, something significant. One night, he was in the kitchen washing dishes at midnight. I was here, but my sisters made a video call. They brought him a pig. My siblings, their spouses, and they started singing happy birthday in the stairwell.

Interviewer: And so, all of you managed to be together, right?

M11: Whenever there’s an event like this, they call me as if I were with them. It’s the same with my in-laws when it’s someone’s birthday. One brother-in-law was asleep, he wasn’t even expecting to wake up with a house full of people at midnight. They always called me. Even at the cemetery. If they go to tend to the grave, they always call me.

Interviewer: So, it’s like you’re participating. You are in touch with life in Romania.

M11: If we have to raise money or something we always say, “Look, here’s what we have to do. We each contribute as much as we can, here’s how much we need. There’s 7 of us, we divide it by 7 or if one of us can’t, I’ll give more.”

• Projects

Interviewer: Given your 17 years of experience in Spain, what do you think are the main benefits of emigrating to Spain?

M11: I think the main one is the health centre. And if you leave knowing you have a secure job, you can do more with your salary. Well, I hear salaries are better now. If I were to tell you how much my family earns, we’ll rule out that they earn very well. I mean the minimum wages, there are several advantages.

Interviewer: So, the health system.

M11: The health system, I couldn’t find the word.

Interviewer: And the salaries? This difference in salary, you’re making a comparison with Romania, I think.

M11: Yes, I know they earn more than we do.

Interviewer: But do you think there are disadvantages?

M11: Plenty. First of all, like I said, if the employment contract says you graduated at least 10 grades, they should pay you a higher percentage. But they automatically give you one that says no studies. There are also a lot of racist people. They mock you. Some people bully your children at school. There are plenty of situations. It was a bit hard when the children were little.

Interviewer: All this because you’re Romanian, right?

M11: We are foreigners, yes. 

Interviewer: Because you are foreigners, not necessarily from Romania. Have you ever wanted to move to another country, to work in another foreign country?

M11: No. To go somewhere else, no. It took me many years to get used to this place, to adjust. Even my husband says I crying is in my nature. I could cry for any sick person I see on the street.

Interviewer: Are you a sensitive person?

M11: I care about those around me more than myself. And the elderly and children in general.

Interviewer: Have you ever considered having your father live with you in Spain?

M11: I’ve suggested it to him before, but he didn’t want to. He agreed to help my brother when he was in a very bad financial situation with one salary of one thousand euros, and the rent was over three and a half times that plus other expenses such as electricity, water, gas. He didn’t have enough money. So, he agreed to look after his grandson. But we suggested that he come live with me, not on his own. I told him to save his pension at home.

Interviewer: And what did he say?

M11: That he’s fine at home.

Interviewer: Do you think you will ever be able to bring him, if you don’t leave Spain and stay there? Do you think he will ever agree to come and stay?

M11: Stay here? Not a chance. He comes and stays 2-3 months. Now the pandemic has made travel impossible, he came at the end of July and left in December.

Interviewer: When and how would you like to return to Romania?

M11: We were thinking about this year, but since we still have some instalments to pay, we still don’t know what to do. Because of the virus, I don’t know what’s going to happen. We thought we’d better wait a little longer and see how things go. I’m also thinking about my eldest girl who is now in 11th grade, she’s close to the baccalaureate exam. She used to go to music school here. I changed her school because it was hard for me to go into town, I had to commute with her during the workweek. And I thought, I’ve already ruined one of her plans, how can I ruin another?

Interviewer: So, I assume she’s going to take the baccalaureate there in Spain.

M11: No. She speaks Romanian very well. She knows when to use hyphens, maybe she makes mistakes sometimes, but she may know Romanian better than some who have studied in Romania.

Interviewer: And if she takes the baccalaureate, can she do it in Romania? Aren’t the subjects different? I mean Romanian literature.

M11: Yes, of course. Instead of Castilian, their Spanish here, it’s Romanian. She tells me not to worry about her. She always says, “Whatever you say and think is right, I’ll adapt.” The little one is in 5th grade. I think she still has time. They study well at school, I can’t complain at all because the teachers always praise them when I go to school meetings. My eldest daughter’s primary school teacher cried when she finished, she even gave us her home address because she’d never seen such a smart child. They study on their own, I never ask them whether they’ve done their homework, only if how much they have left.

Interviewer: How do you see your life in five years?

M11: I see myself at home in Romania, selling the apartment and building a small house. A small business, I don’t know. My husband’s would have to do with cars, and mine with pastry.

Interviewer: Nice thoughts.

M11: I keep saying I’ll stop, and I keep coming back to the kitchen. Since I find it pleasant, why not…

Interviewer: Make the most of it.

M11: People here have suggested it, too, but there aren’t many spaces to rent here.

Interviewer: Do you know what I’m hearing? That in 5 years you will be in Romania.

M11: That’s what we want.

Interviewer: And if you don’t leave here in five years, how do you see your life?

M11: Not very good, my husband drives the truck all day. My eldest daughter has two more years of school in the neighbouring village. Then, she’s forced to leave for college. Well, not forced, she’s leaving because she wants to, but she chose a college that isn’t even close to home. The closest one is about 35 km away. No, she opts for one 300 km away. I imagine the other one will leave, too, when she grows up, he’ll be driving the truck, and I’ll be all alone between four walls. I simply can’t deal with it emotionally. No one else took care of daughters, not even for one day. I’ve been by their side since the day they were born. And I can’t imagine myself without them. But whatever we decide, we have to think about their well-being and the advantages for them. I don’t want them to suffer like I do. I don’t want them end up like I was, carrying around a Diazepam in my pocket and having panic attacks even in my sleep. I would call the ambulance and ask someone to light a candle because I felt like I was dying. And I don’t want them to go through what I have. I don’t know what we’ll decide, but I don’t want them to experience the same shock.

M11: And it also occurred to me that, God forbid, I’m 40 now and it’s a certain age. And I told her to consider the fact that they live here, and think about what she would do if we weren’t here anymore. If they have a problem, it’s just the two of them, that’s it. At home you have cousins, it’s not the same. It’s a big family. If one isn’t available, there’s another. Who can you complain to here? You go somewhere, you find something there, you stay there. The other one goes to, I don’t know, Valencia or somewhere, you two get separated and you’ll have no one. The option of going back to the country would set them back one year. The eldest one turned 16 in February, so she’s finishing tenth grade. And the little one is turning 11 in May and finishing the 5th grade. And a setback of one year wouldn’t be such an issue, they’re older than the children in the country anyway. They don’t have grade zero here, they start school at 6. My girls could write and read at 6 years old. The eldest one is excellent at maths. They never needed tutoring or extra classes.

Interviewer: I see how you envision your life five years from now, but what do you think your father’s life will be like in five years?

M11: I hope, God willing, he’ll be around for many more years. And that he gets to raise the grandchildren who are still little. He’s patient enough. I hope he’ll be walking around the park with his grandchildren.

Interviewer: Wonderful. To conclude the interview, I would like you to imagine everything you have told me so far is an unwritten book. And I’d like to imagine the cover of this book, a photo to put on this cover. What would this photo show? What would it look like?

M11: A road full of thorns.

Interviewer: A road full of thorns. And at the end of the road? Or is there something along the sides?

M11: At the end of the road there’s a light at the end of the tunnel. A kind of boomerang. So, you leave a bright place, walk along a road filled with thorns and you arrive at the same place you left.

Interviewer: Like a vicious circle.

M11: Something like that.

Interviewer: Thank you very much.