Interviu părinte P9
Intervievator: Vârsta dumneavoastră?
P9: 82.
Intervievator: Câți copii aveți și câți sunt plecați în străinătate?
P9: Am trei fii și doi sunt plecați în Canada.
Intervievator: De cât timp au plecat?
P9: Cel mare din ’96 și al doilea din 2003.
Intervievator: Și unul a rămas în țară, să înțeleg.
P9: Și unul este în țară, da.
Intervievator: Cu cine locuiți acum?
P9: Cu cel din țară.
Intervievator: Câți ani au cei care au plecat?
P9: Cel mare, 55 și următorul, 53.
Intervievator: Înainte de plecare locuiau cu dumneavoastră sau locuiau separat?
P9: Locuiau separat.
Intervievator: Erau tot în Buzău sau locuiau în alt oraș?
P9: În Buzău.
Intervievator: Și erau căsătoriți înainte să plece?
P9: Căsătoriți. Și aveau și copii.
Intervievator: Am înțeles. Și familia a plecat împreună cu ei? Mă refer la copii și la soții.
P9: Și-au luat copiii la câteva luni.
Intervievator: Ce meserii aveau aici, ce munceau?
P9: Ingineri.
Intervievator: Când erau acasă, cât de des vă vedeți? Cât de des vă vizitau?
P9: În fiecare zi.
Intervievator: Și când vă vedeți, ce făceați împreună?
P9: Ei mai serveau masa la mine pentru că lucrau la o firmă care avea aceeași locație cu locuința mea.
Intervievator: Și despre ce vorbeați când vă întâlneați?
P9: [râde] Dacă le-a plăcut mâncarea. Nu mare lucru… Și problemele care se iveau cu caracter general.
Intervievator: Erau activități la care vă ajutau fiii?
P9: Mai puțin, pentru că atunci când ei erau… noi eram… eu și soțul meu eram în putere, eram activi și nu prea era nevoie de ajutorul lor.
Intervievator: Dumneavoastră îi ajutați pe ei cu ceva?
P9: Cam atât, veneam în întâmpinarea lor că îi invitam la masă. [râde]
Intervievator: Și cu creșterea nepoților sau…
P9: Mai puțin.
Intervievator: De ce au plecat fiii dumneavoastră în străinătate?
P9: Adică… cum am interpretat eu plecarea, într-un fel… Deci… s-au influențat unii pe alții. Deci colegii de grupă ai fiului meu cel mare, care a terminat Electronica, au plecat cam în masă și atunci s-au chemat unii pe alții. Iar al doilea, ca să-i imite.
Intervievator: Deci erau mulțumiți și în țară, dar cumva, prin dorința de a fi…
P9: Da, da, de a epata, adică și într-un fel de… poate zic prea mult… de nemulțumiri profesionale, poate.
Intervievator: Când ați aflat de intenția de a pleca, ați fost de acord? Ce le-ați spus?
P9: Nu mi-au cerut acordul, adică ne-au pus în fața faptului împlinit și bineînțeles că am reacționat ca orice părinte care se desparte de copiii pentru care… părinți care au făcut tot ce a fost posibil ca să le fie bine.
Intervievator: Ei sunt în același loc acum?
P9: Da, sunt în același loc. Sunt în relații foarte bune, se ajută.
Intervievator: Cu cine țineți legătura mai mult? La fel cu amândoi sau poate mai mult cu unul?
P9: Nu. Cu amândoi țin legătura, dar mai frecvent și mai atașat și parcă mai responsabil față de relația părinte-copil este fiul meu cel mare.
Intervievator: Cu familia rămasă în țară ce fel de relații aveți?
P9: Foarte bune.
Intervievator: Aveți și alte rude în oraș în afară de fiul dumneavoastră și familia lui?
P9: Mai am terți, adică… nu prea mulți, numai unul, un cumnat.
Intervievator: Fiii dumneavoastră lucrează tot în acest domeniu în afară, tot în inginerie?
P9: Într-un fel, da. Fiul meu cel mare lucrează în robotică la o firmă japoneză care se numește Kawasaki. Și celălalt este asociat într-o companie. Are propria lui, într-un fel, firmă.
Intervievator: În ce parte a Canadei sunt?
P9: În Ontario, aproape de Toronto, în Oakville.
Intervievator: Fiii dumneavoastră vă ajută de la distanță în vreun fel?
P9: Nu, nu, nu, eu nu am solicitat ajutor pentru că nu am nevoie.
Intervievator: Cât de des vorbiți la telefon sau prin alte mijloace? WhatsApp, Skype… nu știu dacă aveți smartphone.
P9: Pe Whatsapp și de trei ori pe lună.
Intervievator: Deci vorbiți periodic? Cam la ce interval? Cam de trei ori pe lună?
P9: Cam așa, la zece zile.
Intervievator: Și când vorbiți pe WhatsApp, vorbiți audio-video, adică îi și vedeți?
P9: Nu, nu, nu, nu, nu ne-am văzut, dar… mai trimit… Mijlociul îmi trimite imagini din activitatea lui.
Intervievator: A trebuit să învățați să folosiți echipamente cu care nu erați obișnuită, de pildă, telefonul acesta inteligent?
P9: A trebuit să învăț, bineînțeles, că accesul generației mele este mult îngreunat, adică accesul nostru e limitat. Nu folosim toate aplicațiile pentru că e greu să le deprinzi. Orice lucru se învață începând cu abc-ul.
Intervievator: Ce dificultăți ați întâmpinat în folosirea acestor dispozitive?
P9: N-aș putea să le… nici să le enumăr… De exemplu, mai întâmpin greutăți atunci când îmi semnalizează că am ocupat spațiu de stocare… și mă pune să mai șterg câte ceva și sunt în dificultate, că nu știu ce să șterg și șterg ce nu trebuie și uite așa. [râde]
Intervievator: Cine sună de obicei? Fiii sau dumneavoastră? Sau și unii, și ceilalți?
P9: Este… cum să zic… o conectare pe calea undelor presupuse [râde], că imediat, dacă mă gândesc la ei, precis în seara următoare, mă sună.
Intervievator: Am înțeles. Un soi de telepatie.
P9: Da, da, da, mi-a scăpat termenul pentru moment. Da. Exact, telepatic. Dacă mă gândesc insistent, este imposibil să nu mă sune cel mare. Zice, „e ceva”. Mă sună și mă întreabă: „Mama, e ceva?”. Pentru că a simțit ceva. Zic, „nu e, mamă, nimic, m-am gândit la tine.” „Am simțit eu că te-ai gândit, că te frământă ceva”. [râde]
Intervievator: Legat de telefon. Cine v-a învățat să folosiți dispozitivul ăsta nou, smartphone-ul?
P9: Nu… cred că intuitiv. Și am mai învățat de la nepoți câte ceva așa.
Intervievator: Nepoții din țară, da?
P9: Da, da, da, pentru că generațiile astea tinere și cu acces la tehnologia asta modernă nu stăpânesc demersul pedagogic. Adică dacă vor să te învețe ceva, îți dau informații peste informații pe care nu le fixezi și deci nu faci legăturile între ele și atunci degeaba se străduiesc să-ți explice și tu te străduiești să fii atent, că tot nu le înțelegi. Adică le lipsește modul de a transmite o informație raportat la persoana căreia să-i transmită informația, pe cine vrei să înveți. Da, intuitiv, am mai descoperit și eu. Am zis, dacă apăs aici, să vedem, ce iese? Dacă apăs aici, ce iese? Și așa, pas cu pas. Și, deci, sunt un om activ, adică pe Facebook sunt activă, în sensul că citesc toate poeziile postate cam la toate grupurile organizate și fac comentariile la care mă pricep eu și…
Intervievator: Cunosc oameni de 40 și un pic de ani care refuză să folosească tehnologiile moderne…
P9: Nu, eu sunt adeptul și apreciez în mod deosebit toată această evoluție care ușurează extraordinar de mult viața omului și viața de zi cu zi. Adică am tot respectul față de telefonul mobil, față de tehnologia asta casnică… mașina de spălat și toate cele, roboții ăștia în bucătărie… Sunt alte timpuri, da, alte timpuri. Necazul e că… uite așa… după bine… alternanța… vine rău.
Intervievator: Profesia dumneavoastră care este?
P9: Sunt profesoară.
Intervievator: Ce subiect ați predat?
P9: Profesoară de limbă și literatură română.
Intervievator: Am înțeles. Revenind la conversația de mai devreme legată de cât de cât de des vorbiți, v-ați dori să vorbiți mai des sau poate mai rar cu fiii dumneavoastră?
P9: Nu, nu, ar fi absurd să-mi doresc să vorbesc mai rar, dimpotrivă. Dacă aș putea să vorbesc în fiecare zi de două ori! [râde]
Intervievator: Și de ce nu vorbiți mai des? Sunt ocupați?
P9: Da, pentru că intuiesc… adică, nu știu întotdeauna când ei au timpul disponibil și atunci las la latitudinea lor. Las la latitudinea lor să aleagă momentul, pentru că oricum eu sunt disponibilă oricând.
Intervievator: Despre ce vorbiți de obicei?
P9: Despre noutățile locale, despre sănătate… În general, despre sănătate și primesc multe sfaturi din partea fiilor mei, care mă roagă să fiu mai ponderată, mai conservatoare, mai… adică să nu mă mai implic în activități care, într-un fel, mi-ar depăși și forța fizică și forța psihică și… etcetera.
Intervievator: Ultima dată despre ce ați vorbit? De pildă, cu fiul cel mare.
P9: Despre pandemia asta care a cuprins Pământul. [oftează]
Intervievator: Nu au mai putut să vină, bănuiesc, de când cu pandemia.
P9: N-au mai putut să vină, da… Și în Canada e mai rău decât la noi. Adică, dacă etapele de vaccinare la noi s-au succedat într-un timp mai scurt, la ei se întind etapele astea pe perioade lungi. Că eu am întrebat când le vine lor rândul să se vaccineze și mi-au zis „mama, deocamdată nu știm”. Ei sunt exact cu lacătul la ușă. Au avut bilete pentru vara trecută și… au renunțat, pentru că au intervenit restricțiile.
Intervievator: Fiii vă roagă să faceți anumite lucruri pentru ei sau să le trimiteți ceva din țară?
P9: Nu au nevoie de nimic pentru că au un nivel de viață care nu necesită ajutor.
Intervievator: Dar pe dumneavoastră vă întreabă dacă v-ați dori să vă trimită ceva anume sau poate îi rugați dumneavoastră să vă trimită ceva?
P9: A, da, s-au oferit să îmi trimită, dar am refuzat categoric.
Intervievator: Sunt lucruri pe care simțiți că nu le puteți discuta decât cu fiii care au plecat? Sau poate doar cu fiul cel mare sau…
P9: Nu, în general, vorbim, punem în discuție probleme care pot fi auzite și ascultate și știute de toată lumea.
Intervievator: Ați simțit vreodată că puteți să le spuneți anumite lucruri doar față în față, nu prin telefon?
P9: Ca orice om, în adâncul sufletului… mai păstrez câte ceva ce nu se poate divulga.
Intervievator: Ei cât de des veneau în țară înainte de pandemie?
P9: Destul de rar.
Intervievator: Cam la cât timp? Dacă îmi puteți spune.
P9: Da. Băiatul cel mare, cam la cinci ani. N-au mai venit… Eu mi-am pierdut soțul în 2003… și a fost o prăbușire psihică pentru toți. Mai ales că am avut o viață de familie excepțională. Și pierderea tatălui… a fost pentru băieți o lovitură cumplită. Mai ales că ei toți sunt ingineri. Și soțul meu a fost inginer. Și ei au îmbrățișat cariera… profesional, pe latura asta, de inginerie. Nu latură didactică. Mi-ar fi plăcut să am unul dintre băieți profesor. Mi-ar fi plăcut nemaipomenit, dar nu au mers pe calea asta, ci au mers pe tehnică, pe matematică, pe fizică.
Intervievator: Deci tatăl a fost un model, i-a inspirat.
P9: Da, da, da, da, da. Și tată-său era… a fost… un om de valoare din toate punctele de vedere.
Intervievator: Al doilea fiu care a plecat, a plecat, văd, în același an în care s-a întâmplat…
P9: Da, da, da, el a plecat întâi, în aprilie și tatăl lor s-a stins în august. În același an, în 2003. N-a ajuns bine să se instaleze acolo, că a trebuit să vină la deces, la înmormântare.
Intervievator: Da. Dumneavoastră ați fost vreodată la ei, în Canada?
P9: Am fost de patru ori.
Intervievator: Și v-a impresionat ceva în mod deosebit în Canada?
P9: În primul an… prima dată când am fost, am fost la un an după decesul soțului meu și eram în depresie și nu m-am putut integra nici în peisaj, nici în atmosfera aia de… străinătate. Am simțit-o ca pe o apăsare. De a doua zi, mi s-a făcut dor de țară. Și, da, faptul că am luat cu mine nepoțica de aici, care nu avea decât 8 ani, a fost un lucru bun, pentru că m-am detașat într-un fel de starea în care eram și m-am ocupat mai mult de ea, ca să se simtă bine și să nu simtă depresia mea. A fost un fel de refugiu. După aceea, în anii care au urmat, adică plecările următoare… am fost integrată în activitățile cotidiene ale familiei, că m-am dus la cel de-al doilea băiat, al cărui băiat, copilul, intra în clasa întâi. Și a fost absolută nevoie să merg să-l duc pe L. [numele este menționat], pe nepoțelul meu, la bus [autobuz școlar], să-l aștept. Deci am avut tot timpul ocupat. Adică… Ce mi-a plăcut în mod deosebit… Mi-a plăcut ordinea, curățenia, modul în care oamenii știu să respecte spațiile, civilizația, educația. În general, deci, nu… Populația e pestriță și practic își respectă fiecare, într-un fel, modul de viață transmis genetic.
Intervievator: Adică pot să coexiste culturi multiple și se înțeleg foarte bine.
P9: Da, da.
Intervievator: Cât timp stăteați în Canada când plecați?
P9: Prima dată, am stat două luni, că începea anul școlar. A doua oară, am stat nouă luni. Și după aceea, următoarele două [vizite], câte două luni… Adică… și atunci când aveam bilet dus-întors pe o perioadă lungă… Deci ultima dată, n-am putut să respect perioada pentru că am făcut un fel de… disconfort. Și am grăbit plecarea.
Intervievator: Cum a fost prima zi după ce v-ați întors în țară? După prima plecare.
P9: După prima… Atunci nu stăteau cu mine copiii, stăteau într-o altă casă. Și, când am venit într-o casă singură, mi s-a părut că încep pereții să se coșcovească. Pentru că n-am fost acasă. Sumbru a fost.
Intervievator: Ce știți despre unde stă acum fiul cel mare sau cel de-al doilea fiu? Ați putea să-mi descrieți locuința, dacă ați fost acolo?
P9: Am fost la amândoi, amândoi au case. Casa băiatului meu cel mare este o casă mai veche. În sensul că nu este în arhitectura de acum a Canadei, unde casele sunt încadrate într-un fel de matrice, într-un fel de sistematizare. De-asta m-am și rătăcit, pentru că sunt toate la fel. Însă acolo unde băiatul meu a cumpărat casa… și a cumpărat-o în 2003… casa pe care a cumpărat-o el este amplasată la o întretăiere de străzi, cu un parc mare pe o latură, foarte, foarte, foarte frumos, cu vecini mai rari, cu spațiu verde foarte frumos. Și casa e pe două nivele. Cu „basement”, adică un fel de beci, dar pe care marea majoritate a canadienilor și-l transformă tot într-un fel de locuință, nu e doar spațiu de depozitare. În „basement” au toată tehnologia: centrala, mașini de spălat, de uscat, etcetera, tot confortul ăsta casnic. La parter au bucătărie, sufragerie și camere ca birouri. La etaj, sunt dormitoare. Trei dormitoare, două băi. Cam așa.
Intervievator: Și ziceati că fiul cel mare lucrează în robotică. Fac roboți industriali sau roboți sociali?
P9: Roboți industriali. El, de fapt, asigură mersul roboților. El lucrează mai mult sâmbăta și duminica, deci în zilele în care ceilalți salariați sunt în pauză.
Intervievator: Și vă povestește ceea ce face la muncă? Sau știți de la fiul celălalt?
P9: Da, îmi spune. Sunt tehnologii pe care le-a învățat, care nu au avut nici în clin, nici în mânecă cu Electronica lui, cu ce a învățat el cinci ani. Adică a dobândit meseria exersând. Mi-a spus că a ajuns într-un stadiu în care, în momentul în care un muncitor reclamă o defecțiune a unui robot, el se duce și le spune, „Măi, e așa de simplu.” Zice, „Eu îi arăt că în două minute i-am rezolvat problema.” Deci așa de avansat tehnic este.
Intervievator: Credeți că fiii dumneavoastră au plecat definitiv sau se vor întoarce în țară?
P9: Nu, nu, nu, nu mai acceptă contactul cu lipsa de educație și de civilizație. I-am chemat și mi-au spus: „Nu, sub nicio formă. Mama, nu vreau să mai vin să calc pe scuipați pe stradă și să mă împiedic de hârtii și să aud limbaj grosier, expresii vulgare, nu, nu, nu, nu.”
Intervievator: Da, cam așa e. Există avantajele ale plecării lor despre care v-au spus ei sau pe care le percepeți dumneavoastră?
P9: Pentru mine, ca părinte, nu este niciun avantaj, că eu aș vrea să fie aici. Întotdeauna am mers pe raționamentul că și aici ar fi putut fi în segmentul superior al societății. Adică ar fi putut trăi foarte, foarte bine, pentru că aveau, erau înzestrați de la natură și au primit și în familie numai modele. Adică… Copiii mei au văzut în noi, în cei doi părinți, un exemplu. În familia noastră nu s-a fumat, nu s-a băut… Adică tot timpul l-am alocat creșterii lor și muncii. Adică am fost niște salariați convinși și ne-am făcut profesia din convingere și din pasiune. Eu m-am făcut profesoară pentru că mi-a plăcut de când eram de trei-patru ani. Organizam copiii și făceam serbări cu ei. Adică a fost o vocație profesia mea. Și lucram cu copiii de când pășeam pragul clasei, de atunci începeam să lucrez cu ei. Mi-a plăcut foarte, foarte mult meseria mea. Profesia mea.
P9: Totdeauna urmăream să am satisfacția muncii și în momentul în care un copil nu reușea să înțeleagă ceea ce eu am spus, îmi găseam mie vină. Adică înseamnă că eu nu m-am făcut înțeleasă și opream copilul și lucram cu el în continuare.
Intervievator: Din perspectiva fiilor, care ar fi avantajele plecării?
P9: Nu știu. Pe latură materială, poate că și satisfacții profesionale… Dar nu curge lapte și miere, să folosesc un dezacord. E destul de greu pentru ei, adică pentru toți copiii noștri care au plecat, nu e ușor. Adică munca este luată în serios, nu în râs. Cine nu muncește serios nu are șanse să se încadreze în societate. Acolo nu merge că astăzi mă doare capul și dau un telefon și nu mă pot duce. Nu există așa ceva. Nu există așa ceva, această portiță de a te eschiva. Nu. Acolo trebuie să fii hotărât pentru ce te-ai dus acolo. Te-ai dus să muncești, asta faci, muncești. În schimb, își organizează timpul. De exemplu, băiatul meu cel mare se duce de trei ori în Republica Dominicană – câte două săptămâni, în concediu.
Intervievator: Atunci când vorbiți, există lucruri pe care încercați să i le ascundeți fiului cel mare, de pildă, sau fiului mijlociu?
P9: Nu, încerc să… să nu îi creez disconfort. Adică îi spun atât cât sunt convinsă că nu îi creează o stare de îngrijorare, pentru că orice i-aș spune eu, pe el l-ar tulbura și atunci mă feresc și nu fac asemenea imprudențe. Că se deplasează cu mașina și să se gândească ce o fi cu mama, ce probleme are. De ce să se gândească la mine? Să se gândească în mod pozitiv, totdeauna îi spun că sunt bine, că nu mă doare nimic, că am tot ce îmi trebuie. Dacă îmi mai spune ceva în plus, îi spun că o să respect. De exemplu, acum, cu pandemia, mi-a spus: „Te duci și îți faci provizii de vitamina D, de vitamina C, de zinc și te rog din suflet să le iei și să fii consecventă, să nu tratezi cu superficialitate. Și păstrați-vă distanța, că nu atât masca este importantă cât distanța de a vă freca unii de alții.”
Intervievator: Ei sunt căsătoriți cu românce?
P9: Da, da.
Intervievator: Și erau căsătoriți din țară, ați spus.
P9: Din țară. Fiul cel mare, cu o colegă de facultate, și ea tot ingineră, iar celălalt, cu o profesoară de franceză.
Intervievator: Am înțeles. Și nepoții ce vârste aveau când au plecat?
P9: V. [numele este menționat], băiatul fiului cel mare, avea 6 ani și L. [numele este menționat], cel mic, 4 ani.
Intervievator: Ei vorbesc limba română, bănuiesc.
P9: Vorbesc și înțeleg limba română și în familiile lor s-a vorbit românește.
Intervievator: Deci comunicați cu ei în limba română, e foarte bine.
P9: Da, absolut, ne înțelegem perfect.
Intervievator: Și nepoții v-au vizitat în țară?
P9: Da, au venit, de fiecare dată când au venit părinții, au venit și copiii.
Intervievator: Și ce le-a plăcut aici?
P9: Nu prea am stat de vorbă ce le place și ce nu le place. De exemplu, așa, ceva mai hazliu. Am mers în Crâng cu cel mic, cu L. [numele este menționat], care avea 6-7 ani când a venit. Și, la un moment dat, avea nevoie de ceva. Și i-am zis: „Mergi acolo, după arborele ăla.” La care mi-a spus: „Doamne, mamaie, dar nu este o idee bună. Nu este o idee bună.” „Ei, atunci, păstrează-te până ajungem acasă.” Și am ajuns la ieșirea din Crâng și zic „Dacă nu mai poți, luăm taxiul.” „Mamaie, te rog să luăm taxiul.” Și am luat taxiul și am ajuns acasă.
Intervievator: Da, el știa că acolo, în Canada, așa ceva nu…
P9: Da, bineînțeles, nu e o idee bună. Cum e posibil așa ceva?!
Intervievator: Și v-au zis cumva că nu le place ceva în România când au venit în vizită?
P9: Nu, pentru că… copiii s-au integrat în jocuri, în activități cu ceilalți nepoți și nu prea… Și timpul a fost scurt și nici nu prea au avut timp să mai remarce și câte ceva mai anapoda. Că sunt copii, mai puțin analitici.
Intervievator: Și acum câți ani au?
P9: V. [nepotul cel mare] are 31 și L. [nepotul cel mic] face 23.
Intervievator: Am înțeles. Mulți înainte!
P9: Mulțumesc mult!
Intervievator: Ce ar fi diferit în familiile din Canada comparativ cu familiile din România? Nu știu, poate familia dumneavoastră a adoptat niște tradiții sau niște obiceiuri din Canada? Credeți că e o diferență între modul în care se comportă familiile acolo, familiile de români plecați, vreau să zic, față de familiile din România?
P9: Nu știu să fac așa o analiză și o paralelă.
Intervievator: Atunci mergem mai departe. Ce schimbări au apărut în viața dumneavoastră după ce au plecat fiii?
P9: Oricum, pentru mine, a fost greu de suportat, mai ales că eu mi-am crescut copiii singură. Deci legătura mea… și a noastră, a părinților… Soțul meu, mai făcea, dar greul îl duceam eu, adică nu mă vedeam niciodată fără ei. A fost greu de acceptat ideea că au plecat. Greu, foarte greu. Și greu îmi e și acum.
Intervievator: Există activități obișnuite pe care vă vine greu să le îndepliniți în absența lor?
P9: Nu, numai că nu sunt ei aici, cu mine. Încolo, deocamdată sunt pe picioare, mă servesc, am integritate mintală, așa cred eu, sunt în stare să mă gospodăresc, deocamdată nu am nevoie de niciun fel de ajutor. Singura lacună din mersul zilnic ar fi comunicarea, că mi-aș dori mai multă comunicare între mine și cei cu care stau, cu băiatul cu care sunt sub același acoperiș. Dar am încercat să înțeleg și dificultățile lor, adică n-au timp de mine. Că-i suprasolicitare, să rezolve problemele existenței. Deci nu e ușor, mai ales că cei de aici au și doi copii.
Intervievator: Sunt încă mici?
P9: Nu sunt mici, au terminat câte o facultate de-asta de-acuma, față de care eu nu am o impresie bună. Am impresia că nu se face carte, că nu… nu e ca pe vremea noastră, ca pe vremea mea și atunci e greu să înțeleg saltul ăsta, care este enorm. Nepotul meu de aici, F. [numele este menționat], care pe 15 martie a făcut 23 de ani, a terminat teatru… la imagine-film. Și era la particular, cu bani mulți pompați… Îl întrebam cum sunt cursurile, dacă au colocvii, dacă au ce știam eu de pe vremea mea. „Mamaie, profesorii nici nu vin la cursuri.” Cum să nu vină la cursuri, dacă voi plătiți atâtea milioane? Da… și uite așa. Și a terminat, și-a luat licența cu note mari. E, și acuma… n-are un loc de muncă stabil. Niște colaborări… face niște editări… eu nu prea înțeleg ce sunt alea. Iar nepoțica, care a făcut 25 de ani, a terminat Științe Politice în limba engleză și, practic, nu știu. Are un contract cu o firmă de promovare în domeniul confecțiilor… cam așa ceva, nu am intrat în multe amănunte, că nici n-au timp să îmi spună.
Intervievator: Revenind la partea de echipamente tehnologice. Ați auzit despre anumite echipamente care v-ar face viața mai ușoară și pe care vi le-ați dori?
P9: În uzul ăsta casnic, am cam tot ce am eu nevoie. Sunt la îndemână pentru că stau cu ei și deci… cam tot ce apare pe piață… nora mea este adepta noutăților. Îmi trebuie, nu-mi trebuie, iau să fie. Am văzut la deschiderea unui magazin în București, se dădea o drujbă și o doamnă căra o drujbă. Zice: „Dar de ce ați luat-o, ce faceți dumneavoastră cu ea?” Ea zice: „Să fie.” Ce-i trebuia ei drujbă? Trăia în București… Așa și cu achizițiile astea de ultimă generație…
Intervievator: Am înțeles. Acum să facem un mic exercițiu de imaginație. Să ne imaginăm un robot, un robot care ar putea să vă facă viața mai ușoară și mai plăcută. Ce ar trebui să poată face acest robot?
P9: Ce să facă în locul meu?
Intervievator: Da. Sau în locul celor din jur.
P9: Robotul ăla ar trebui să-mi aducă… cartea de lectură cu un subiect care să mă pasioneze.
Intervievator: Adică să știe ce vă place, nu?
P9: Da, da, da. Adică să testeze…
Intervievator: Să fie la curent cu ultimele noutăți editoriale?
P9: Da, da, da. Eu sunt mare consumator de poezie. Adică citesc toate poeziile. Citesc, îmi plac, răspund și eu în versuri. Interacționez cu diverse persoane și ceea ce mă deranjează în mod evident este agramatismul ăsta, care este supărător până la Dumnezeu. Zilele trecute, am văzut pe ecran, pe burtieră, acolo… o reporteriță care să nu stăpânească pluralul substantivului brigadă? „Brigadele”. Sau genitivul substantivului „brigadă”. Da, este o lacună generalizată în exprimare și asta o pun în baza noilor profesori, care nu s-au luptat ca să fixeze în mintea copiilor deprinderile de exprimare corectă, să stăpânească ortografia limbii române, regulile de punctuație, să cunoască ortogramele… Este o jale.
Intervievator: Revenind la robot. V-ar plăcea să poată conversa? Există roboți care știu să converseze bine. Nu sunt foarte avansați, deocamdată, dar… V-ar plăcea să stați de vorbă cu un robot?
P9: Nu știu, să fac abstracție și să merg pe ideea că robotul ăla nu este o ființă vie. [râde] Și să îi acord circumstanțe. Adică să nu mă pot năpusti asupra lui, că n-are nicio vină. [râde] Adică să mi-l transform într-un adversar, în cineva care să-mi paseze o minge și să i-o dau și să fie un joc.
Intervievator: Sau la nivel de conversație… De pildă, dacă robotul ar fi citit ultimele poezii scrise de un autor care vă place.
P9: Da, aș prefera să intrăm în structura unei metafore.
Intervievator: Da. Și cum ar trebui să arate un astfel de robot care ar putea să converseze cu dumneavoastră despre literatură?
P9: Departe de mine să pot să-l creionez. Mă depășește această întrebare, pentru că nu sunt în stare să spun cam cum ar arăta. În mintea mea, un robot ar trebui să fie în carne și oase, ca mine, să aibă suflet, să aibă inimă, să lăcrimeze, să zâmbească, să mă certe și să-mi răspundă pe măsură într-un dialog.
Intervievator: Da. Ținând cont de experiența fiilor dumneavoastră, care ar fi principalele avantaje ale emigrării în Canada? Știu că v-am mai întrebat. Ați zis de partea materială, civilizație, ar mai fi și altceva?
P9: Nu cred că sunt alte avantaje. Îi stăpânește dorul de țară. Le e dor de țară. Le e dor de limba română. Le e dor. Băiatul cel mare, care a fost unul dintre elevii buni, foarte, foarte buni ai Hasdeului [liceu de prestigiu din Buzău]… simte nevoia să se exprime românește. Și, uneori, chiar exagerează folosind cuvintele populare. Adică el, care a citit, că a citit foarte mult, foarte mult, eu fiind profesoară de limba română, el fura cărțile mele. L-am prins odată sub plapumă cu „Arta conversației” de Ileana Vulpescu. „Ce-ai făcut, mamă, de ce?” „Am vrut să o iau să văd ce citești tu.” Citea, citea, a citit pe nerăsuflate multe, multe cărți, multe. Și este un băiat cult, cult. Și nu face nimic fără să se documenteze, fără să… Dar simt că îi e dor de țară. Asta le lipsește… Dragostea de țară este, dar dorul ăsta, faptul că sunt departe și că nu mai au viața aia, pe care o aduceau aici, o duceau în familie. Le lipsesc eu, cum și ei îmi lipsesc mie. Legătura de sânge. Și la telefon întreabă de toate neamurile. De aici am tras concluzia că le este foarte dor.
Intervievator: Plănuiți să mai mergeți în vizită odată ce se termină pandemia?
P9: Eu îi aștept să vină acasă, că la vârsta mea…
Intervievator: Deci nu vreți să mai mergeți în Canada.
P9: Eu… n-aș mai… Adică nu este prea ușoară călătoria. Mai ales că e cu escală. În escalele astea am avut și întârzieri ale avioanelor, a fost foarte obositoare o deplasare, foarte obositoare.
Intervievator: V-ați gândit vreodată să vă mutați în Canada?
P9: Exclus.
Intervievator: Ei au insistat cumva, v-au propus?
P9: Au sugerat, dar știu că mă leagă dragostea de glie. Aici îmi sunt rădăcinile, mormintele părinților, fraților, soțului meu. Nu, n-aș putea să mă duc departe de ei, de cei care îngrașă acest pământ cu oasele lor.
Intervievator: Ați spus că ei nu își doresc să revină în România. Dar dacă s-ar schimba ceva ca ei să revină… Ce ar trebui să se schimbe în țară ca să se întoarcă?
P9: Oooo. Sistemul ăsta! Corupția asta! Promovările astea, care sunt numai pe bază de relații. Adică nimic nu poți să miști, că e stilul ăsta de turmă și de gașcă. Asta aș schimba. Adică ei ar schimba criteriul promovării: să fie numai calitatea omului. Numai calitatea, nu relațiile. Trăim drama poporului nostru. Asta-i drama poporului nostru. Adică au ajuns să ne conducă mediocritățile. Și nu numai mediocritățile, chiar ciurucurile. Deci nu te poți măsura, pentru că măsura la ei e banul. Nu calitatea omului, ci banul, ce poate să dea.
Intervievator: Deci sistemul de valori ar trebui să se schimbe.
P9: Sigur că da, absolut!
Intervievator: Cum credeți că va fi în cinci ani de acum înainte? Pentru dumneavoastră, pentru ei…. Se va schimba ceva sau nu?
P9: În viața lor… nu știu, nu, nu. Adică în sistemul ăla de acolo. Și acolo e corupția în floare. Și acolo corupția este în floare. Nu văd mari schimbări.
Intervievator: În încheiere, v-aș ruga să vă imaginați o copertă pentru povestea de viață pe care tocmai mi-ați spus-o. Ce imagine ar fi pe această copertă?
P9: [Pauză. Vocea îi tremură.] O gară… o mamă… și un tren… sau un avion… un aeroport… așa… cu fiii care se întorc acasă.
Parent Interview P9
Interviewer: Your age?
P9: 82.
Interviewer: How many children do you have and how many have gone abroad?
P9: I have three sons and two are in Canada.
Interviewer: How long have they been gone?
P9: The eldest since ‘96 and the second one since 2003.
Interviewer: And one stayed in the country, I gather.
P9: And one is in the country, yes.
Interviewer: Who do you live with now?
P9: With the one in the country.
Interviewer: How old are the ones who left?
P9: The eldest, 55 and the other, 53.
Interviewer: Did they use to live with you before they left or were they living separately?
P9: They lived separately.
Interviewer: Were they also in Buzău or did they live in another city?
P9: In Buzău.
Interviewer: And were they married before they left?
P9: Married. And they had children.
Interviewer: I see. And their family left with them? I mean their children and wives.
P9: They took their children with them a few months ago.
Interviewer: What jobs did they have here, what did they do for a living?
P9: Engineers.
Interviewer: When they were home, how often did you use to see each other? How often did they visit you?
P9: Every day.
Interviewer: And when you saw each other, what did you use to do together?
P9: They had lunch at my place from time to time because they worked for a company close to where I lived.
Interviewer: And what did you use to talk about when you met?
P9: [laughs] Whether they liked the food. Not much… And the general problems that arose.
Interviewer: Were there any activities your sons used to help you with?
P9: Not really, because when they were… we were… my husband and I had our strength, we were active, and we didn’t really need their help.
Interviewer: Is there anything you used to help them with?
P9: That’s about it, I waited for them with the meal ready. [laughs]
Interviewer: And with raising your grandchildren or…
P9: Less so.
Interviewer: Why did your sons go abroad?
P9: You mean… how I interpreted their leaving, in a way… So… they influenced each other. So, my eldest son’s classmates, who finished the Electronics college, left in droves, and then they brought each other along. And the second followed their lead.
Interviewer: So, they were satisfied in the country, but somehow, out of a desire to be…
P9: Yes, yes, to stand out, I mean also because of a sort of… maybe it’s an exaggeration… of professional disappointment, maybe.
Interviewer: When you found out about their intention to leave, did you approve? What did you tell them?
P9: They didn’t ask for my consent, I mean, they told us about the decision they’d already made and of course we reacted like any parent who says goodbye to children for whom… parents who have done everything in their power for them to be well.
Interviewer: Are they in the same place now?
P9: Yes, they’re in the same place. They get along very well, they help each other.
Interviewer: Who do you keep in touch with the most? Same with both or maybe more with one of them?
P9: No. I keep in touch with both of them, but more often with my eldest son, who is more attached to me and I think more responsible about the parent-child relationship.
Interviewer: What kind of relationship do you have with your family left in the country?
P9: Very good.
Interviewer: Do you have any other relatives in town besides your son and his family?
P9: I have more distant relatives, that is… not too many, only one, a brother-in-law.
Interviewer: Do your sons still work in this field outside, in engineering?
P9: In a way, yes. My eldest son works in robotics at a Japanese company called Kawasaki. And the other is an associate in a company. He has his own firm, in a way.
Interviewer: What part of Canada are they in?
P9: In Ontario, near Toronto, in Oakville.
Interviewer: Do your sons help you from a distance in any way?
P9: No, no, no, I haven’t asked for help because I don’t need it.
Interviewer: How often do you talk on the phone or by other means? WhatsApp, Skype… I don’t know if you have a smartphone.
P9: On WhatsApp and three times a month.
Interviewer: So, you talk regularly? How often? About three times a month?
P9: About every ten days.
Interviewer: And when you talk on WhatsApp, do you use audio-video, that is, do you also see them?
P9: No, no, no, no, we don’t see each other, but… sometimes, they send… My second son sends me pictures of his work.
Interviewer: Did you have to learn to use equipment that you weren’t used to, for example, this smartphone?
P9: I had to learn, of course, because my generation has difficulty accessing it, I mean, it’s not as accessible. We don’t use all the apps because it’s difficult to learn how to. We learn everything from scratch.
Interviewer: What difficulties did you encounter in using these devices?
P9: I couldn’t… list them… For example, I have difficulties sometimes when it notifies me that I’ve run out of storage… and it wants me to delete something and I’m in trouble, because I don’t know what to delete and I delete what I shouldn’t and so on. [laughs]
Interviewer: Who usually calls? You or your sons? Or does it go both ways?
P9: It’s… let’s say… a connection by means of so-called waves [laughs], because right away, if I think about them, they’re sure to call me the next evening.
Interviewer: I see. A kind of telepathy.
P9: Yes, yes, yes, I couldn’t find the word for a moment. Yes. Exactly, telepathically. If I think hard about it, it’s impossible that the eldest doesn’t call me. He thinks, “Something’s wrong.” He calls me and asks, “Mom, is there something wrong?” Because he felt something. I say, “It’s nothing, dear I was thinking about you.” “I felt you were thinking about me, that there was something on your mind.” [laughs]
Interviewer: About the phone. Who taught you to use this new device, your smartphone?
P9: No… intuitively, I think. And I learned a thing or two from my grandchildren.
Interviewer: Your grandchildren in the country, right?
P9: Yes, yes, yes, because these young generations with access to this modern technology haven’t mastered the teaching process. I mean, if they want to teach you something, they give you piles of information that you don’t retain and therefore you can’t make connections, so there’s no point in them trying to explain and you trying to pay attention, because you still don’t understand. I mean, they don’t know how to convey information in a manner suitable to the person who receives the information, who you want to teach. Yes, intuitively, I’ve figured things out. I said, if I tap here, let’s see, what happens? If I tap here, what happens? And so on, step by step. And so, I’m an active person, I mean, I’m active on Facebook, in the sense that I read all the poems posted by almost all the organized groups and leave whatever comments I can and…
Interviewer: I know people in their 40s who refuse to use modern technology…
P9: No, I support it and I especially appreciate all this progress that makes human life and everyday life extraordinarily easier. I mean, I have all the respect for the cell phone, for this home technology… the washing machine and all that, these robots in the kitchen… These are different times, yes, different times. The trouble is… the thing is… after the good… it alternates… comes the bad.
Interviewer: What is your profession?
P9: I’m a teacher.
Interviewer: What subject did you teach?
P9: Teacher of Romanian language and literature.
Interviewer: I see. Going back to our earlier conversation about how often you talk, would you like to talk to your children more often or maybe less often?
P9: No, no, it would be absurd to want to speak to them less often, on the contrary. If I could, I would talk to them twice a day! [laughs]
Interviewer: And why don’t you talk more often? Are they busy?
P9: Yes, because I think… I mean, I don’t always know when they have the time and so I leave it to them. I leave it to them to choose the time, because I am available all the time anyway.
Interviewer: What do you usually talk about?
P9: About local news, about health… In general, about health and I receive a lot of advice from my sons, who ask me to be more balanced, more conservative, more… that is, not to get involved in activities that, in a way, would surpass my physical strength and my mental strength and… and so on.
Interviewer: What did you last talk about? For example, with the eldest son.
P9: About this pandemic that’s taken over the planet. [sighs]
Interviewer: They haven’t been able to come, I suppose, since the pandemic.
P9: They haven’t been able to come, yes… And it’s worse in Canada than here. I mean, if the stages of vaccination in our country didn’t take long, these stages extend over long periods of time there. Because I asked them when it was their turn to get vaccinated and they said, “Mom, we don’t know yet.” They’re in lockdown. They had tickets for last summer and… they gave up because the restrictions were imposed.
Interviewer: Do your sons ask you to do certain things for them or send them anything from the country?
P9: They don’t need anything because they have a level of living that doesn’t require help.
Interviewer: But do they ask you if you would like them to send anything in particular, or do you ask them to send you anything?
P9: Oh, yes, they offered to send me things, but I clearly refused.
Interviewer: Are there things you feel you can only discuss with your sons who have left? Or maybe only with the eldest son or…
P9: No, we usually talk, we discuss issues that can be heard and listened to and known by everyone.
Interviewer: Have you ever felt that you can only tell them certain things face to face, not over the phone?
P9: Like any human being, in the depths of my soul… there are some things I keep to myself.
Interviewer: How often did they come to the country before the pandemic?
P9: Quite rarely.
Interviewer: How often? If you can tell me.
P9: Yes. My eldest son, about every five years. They haven’t come lately… I lost my husband in 2003… and it was a mental breakdown for everyone. Especially since we had an exceptional family life. And the loss of their father… was a terrible blow to the boys. Especially since they’re all engineers. My husband was also an engineer. And they’ve embraced this career… professionally, in this field of engineering. Not teaching. I would have liked for one of the boys to become a teacher. I would have liked it very much, but they didn’t go that way, they studied engineering, math, physics.
Interviewer: So, their father was a role model, he inspired them.
P9: Yes, yes, yes, yes, yes. And their father was… he was… a man of value in every way.
Interviewer: The second son who left, I gather that he left the same year it happened…
P9: Yes, yes, yes, he left first, in April and their father passed away in August. The same year, in 2003. He barely got to get settled there before he had to come back when his father died, for his funeral.
Interviewer: Right. Have you ever visited them in Canada?
P9: I’ve been there four times.
Interviewer: And did anything impress you in particular about Canada?
P9: The first year… the first time I went, it was one year after my husband’s death and I was depressed, and I couldn’t fit into the landscape or that atmosphere of… being abroad. It felt like a weight on my chest. I started missing my country the second day. And, yes, the fact that I brought my 8-year-old granddaughter back with me was a good thing, because I kind of detached myself from the state I was in and I took more care of her, I made sure she was well and didn’t feel my depression. It was a kind of escape. After that, in the years that followed, that is, the next departures, I was included in the daily activities of the family, I went to my second son, whose child was starting first grade. And it was absolutely necessary that I take L. [name is mentioned], my grandson, to the bus [school bus], to wait for him. So, I was busy all the time. I mean… What I liked the most… I liked the order, the cleanliness, the way people know how to respect places, the civilization, the education. In general, so, no… There’s a lot of variety and everyone respects, in a way, their genetically inherited way of life.
Interviewer: That is, multiple cultures can coexist, and they get along very well.
P9: Yes, yes.
Interviewer: How long did you stay in Canada when you visited?
P9: The first time, I stayed for two months, because the school year was starting. The second time, I stayed for nine months. And then, the next two [visits], two months each… I mean… when I had a round-trip ticket for a long time… So, last time, I couldn’t stay the whole period of time because I had a kind of… discomfort. And I left early.
Interviewer: How was the first day after you returned to the country? After your first visit.
P9: After my first… The children weren’t living with me then, they were living in another house. And when I came back to an empty house, it felt like the walls were starting to crack. Because I hadn’t been home. It was bleak.
Interviewer: What do you know about where your eldest or second son is now? Could you describe their home to me, if you’ve been there?
P9: I’ve visited both of them, they both have houses. My eldest son’s house is an older house. In the sense that it’s not like the current architecture of Canada, where the houses are built in a kind of pattern, there’s a sort of systematization. I even got lost because of that, they’re all the same. But where my son bought the house… and he bought it in 2003… the house he bought is located at a crossroads, with a large park on one side, very, very, very beautiful, with excellent neighbours, with a very nice green space. And the house has two levels. With a basement, like a kind of cellar, but which most Canadians also turn into a kind of living space, it’s not just for storage. They keep all the technology in the basement: the central heating system, washing machines, dryers, etc., all this home comfort. On the ground floor they have a kitchen, a living room and office-like rooms. Upstairs, there are bedrooms. Three bedrooms, two bathrooms. Something like that.
Interviewer: And you were saying your eldest son works in robotics. Do they make industrial or social robots?
P9: Industrial robots. Actually, he ensures that the robots work. He usually works on Saturdays and Sundays, so on the days when the other employees are on break.
Interviewer: And does he tell you what he does at work? Or do you know from the other son?
P9: Yes, he tells me. These are the technologies he learned about, that had nothing to do with his Electronics, what he studied for five years. I mean, he learned the profession through practice. He told me he is in a place where, when a worker complains about a robot malfunction, he goes and tells them, “Come on, it’s so easy.” He says, “I’ll show him I can solve his problem in two minutes.” So, he is that technically advanced.
Interviewer: Do you think your sons have left for good or will they return to the country?
P9: No, no, no, they can no longer take the lack of education and civilization. I called them and they said, “No, no way. Mom, I don’t want to step into spit on the street and stumble over papers and hear rude language, vulgar expressions, no, no, no, no.”
Interviewer: Yes, that’s right. Are there any advantages of their departure that they told you about or that you perceive?
P9: For me, as a parent, there is no advantage, because I wish they were here. I always thought that even here, they could have been in the upper level of society. I mean, they could have lived very, very well, because they had, they were gifted by nature, and they only had role models in the family. I mean… The two of us, their parents, were an example to our children. In our family there was no smoking, no drinking… I mean, we devoted all our time to raising them and to our work. I mean, we were convinced employees and we worked out of conviction and passion. I became a teacher because I liked it ever since I was three or four years old. I organized school festivities with the children. I mean, my profession was a vocation. And I started working with the children the moment I set foot into the classroom, that was when I started working with them. I liked my job very, very much. My profession.
P9: I always wanted to have the satisfaction of work and when a child couldn’t understand what I said, I assumed I was to blame. I mean, it meant I hadn’t explained clearly and I kept working with the child.
Interviewer: From your sons’ perspective, what would be the advantages of leaving?
P9: I don’t know. From a material point of view, maybe also professional satisfactions… But it’s not all fun and games, so to speak. It’s quite difficult for them, I mean, for all our children who have left, it’s not easy. I mean, they take work seriously. You have no chance of fitting into their society unless you work hard. You can’t just call in sick claiming you have a headache there. There’s no such thing. There’s no such thing, this loophole to dodge work. No. You have to be determined and know your purpose when you go there. You went there to work, that’s what you do, you work. However, they organize their time. For example, my eldest son goes to the Dominican Republic three times – two weeks, on vacation.
Interviewer: When you talk, are there things you try to hide from your eldest son, for example, or your second son?
P9: No, I try to… not to make him uncomfortable. I mean, I tell him as much as I am convinced it won’t make him worry, because whatever I say to him, it would disturb him and so I avoid such mistakes. Because he travels by car and shouldn’t be thinking about what is happening to his mother, her problems. Why should he think of me? He should be optimistic about me, I always tell him that I’m fine, that nothing hurts, that I have everything I need. If he tells me anything else, I tell him I’ll listen. For example, now, with the pandemic, he told me: “You go and stock up on vitamin D, vitamin C, zinc and I beg you from the bottom of my heart to take them and be consistent, don’t treat them superficially. And keep your distance, because it’s not so much the mask as keeping your distance so you don’t rub against people.”
Interviewer: Are they married to Romanian women?
P9: Yes, yes.
Interviewer: And they were married since there were in the country, you said.
P9: Since they were in the country. My eldest son, to a college classmate, also an engineer, and the other to a French teacher.
Interviewer: I see. And how old were the grandchildren when they left?
P9: V. [the name is mentioned], the son of my eldest son, was 6 years old and L. [the name is mentioned], the youngest, 4 years old.
Interviewer: They speak Romanian, I presume.
P9: They speak and understand Romanian, and they speak Romanian in the family.
Interviewer: So, you communicate with them in Romanian, that’s very good.
P9: Yes, absolutely, we understand each other perfectly.
Interviewer: And have your grandchildren visited you in the country?
P9: Yes, they came, every time their parents came, they brought the children.
Interviewer: And what did they like here?
P9: We haven’t talked much about what they like and what they don’t like. For example, here’s a funny story. I took the little one, L. [name is mentioned], who was 6 or 7 years old when he came, to Crâng Park. And at some point, he needed to do his business. And I said, “Go there, behind that tree.” To which he said, “God, Grandma, but that’s not a good idea. That’s not a good idea.” “Well, then, hold it until we get home.” And we reached the exit of Crâng and I said, “If you can’t hold it anymore, we’ll take the taxi.” “Grandma, let’s take a taxi, please.” And we took the taxi and got home.
Interviewer: Yes, he knew that there, in Canada, there’s no such…
P9: Yes, of course, it’s not a good idea. How could it be?!
Interviewer: And did they tell you they didn’t like something in Romania when they came to visit?
P9: No, because… the children got involved in games, in activities with the other grandchildren and they didn’t really… And the time was short, and they didn’t have much time to notice things out of place. Because they’re children, they analyse less.
Interviewer: And how old are they now?
P9: V. [eldest grandson] is 31 and L. [youngest grandson] is 23.
Interviewer: I see. Many happy returns!
P9: Thank you very much!
Interviewer: What would be different in Canadian families compared to Romanian families? I don’t know, maybe your family has adopted some Canadian traditions or customs? Do you think there is a difference between the way the families there behave, families of Romanians who have settled there, I mean, compared to the families in Romania?
P9: I wouldn’t know how to make an analysis and draw a parallel.
Interviewer: Then we move on. What has changed in your life since your sons left?
P9: It was hard to bear for me anyway, especially since I raised my children alone. So, my connection… and ours, their parents… My husband coped, but I carried the burden, I mean, I could never see myself without them. It was hard to accept the fact that they were leaving. Hard, very hard. And it’s hard for me even now.
Interviewer: Are there any common activities that you find difficult to perform in their absence?
P9: No, it’s just that they’re not here with me. Otherwise, I’m on my own two feet for the time being, I get myself what I need, I am mentally healthy, I think, I manage to do the house chores, I don’t need any help at the moment. The only thing I lack in my daily routine would be communication, because I would like more communication between me and the people I live with, with the boy under the same roof as me. But I also try to understand their difficulties, that they don’t have time for me. Because they are overly busy taking care or everyday problems. So, it’s not easy, especially since the ones here also have two children.
Interviewer: Are they still little?
P9: They’re not little, they have graduated college now, about which I don’t have a good impression. I feel like they don’t teach anything, that they don’t… it’s not like in our time, like in my time and so it’s hard for me to understand this change, which is radical. My grandson here, F. [name is mentioned], who turned 23 on March 15th, finished theatre school… in film. And he went to a private college, with a lot of money invested… I asked him what his classes were like, if they had exams, if it was like I remembered from my time. “Grandma, the teachers don’t even show up to class.” How can they not show up to class when you’re paying so much? Yes… and that’s it. And he finished, got his bachelor’s degree with high grades. And now, well… he doesn’t have a stable job. Some collaborations… he makes some edits… I don’t really understand what those are. And my granddaughter, who is 25 years old, graduated from Political Science in English and, practically, I don’t know. She has a contract with a clothing promotion company… something like that, I didn’t go into much detail, because they don’t have the time to tell me.
Interviewer: Going back to the technological equipment part. Have you heard of certain equipment that would make your life easier and that you would like to have?
P9: For home use, I have about everything I need. They’re accessible because I live with them and so… almost everything new on the market… my daughter-in-law is a fan of new things. Whether I need it or not, I’ll buy it just in case. I saw at the opening of a store in Bucharest, there was a chainsaw on sale and a lady carrying a chainsaw. They said, “But why did you take it, what will you do with her?” She said, “Just in case.” What did she need a chainsaw for? She lived in Bucharest… That’s how it is with these cutting-edge acquisitions…
Interviewer: I see. Now let’s do a little imagination exercise. Let’s imagine a robot, a robot that could make your life easier and more enjoyable. What should this robot be able to do?
P9: To do instead of me?
Interviewer: Yes. Or instead of those around you.
P9: That robot should bring me… a book with a subject that interests me.
Interviewer: So, it should know what you like, right?
P9: Yes, yes, yes. I mean, it should try…
Interviewer: Should it be up to date with the latest publications?
P9: Yes, yes, yes. I am a big consumer of poetry. I mean, I read all the poems. I read them, I like them, I answer in verse. I interact with various people and what bothers me the most is this lack of grammar, which annoys me to no end. The other day, I saw on the screen, on the news, there… what kind of reporter doesn’t know the plural of the noun brigade? “Brigades.” Or the genitive of the noun “brigade”. Yes, there is a general lack of correct grammar in expression, and this is because of the new teachers, who didn’t strive to thoroughly teach the children the skills of correct expression, to master the orthography of the Romanian language, the rules of punctuation, to know the spellings… It’s a pity.
Interviewer: Returning to the robot. Would you like it to be able to talk? There are robots that can talk well. They’re not very advanced yet, but… Would you like to talk to a robot?
P9: I don’t know, if I ignore the mistakes and keep in mind that the robot isn’t a living being. [laughs] And give it the benefit of the doubt. I mean, I couldn’t lash out at it, because it’s innocent. [laughs] I mean, turn him into an opponent, someone to pass me a ball and I pass it back and make a game out of it.
Interviewer: Or regarding conversation… For example, if the robot were to read the latest poems written by an author you like.
P9: Yes, I would rather discuss the structure of a metaphor with it.
Interviewer: Yes. And what should such a robot that could talk to you about literature look like?
P9: Far be it from me to be able to paint a picture of it. This question is beyond me, because I couldn’t say what it would look like. In my mind, a robot should be flesh and bone, like me, have a soul, have a heart, cry, smile, argue with me and give me appropriate replies in a dialogue.
Interviewer: Yes. Given your sons’ experience, what are the main advantages of emigrating to Canada? I know I’ve asked you before. You mentioned the material aspect, the civilization, would there be anything else?
P9: I don’t think there are other benefits. They long for their country. They miss their country. They miss the Romanian language. They miss it. My eldest son, who was one of the good, very, very good students of Hasdeu [prestigious high school in Buzău]… feels the need to express himself in Romanian. And sometimes he even exaggerates by using traditional words. I mean, he has read, he has read a lot, and since I taught Romanian, he used to steal my books. I once caught him under the cover with “The art of conversation” by Ileana Vulpescu. “What have you done, dear, why?” “I wanted to take it and see what you read.” He read, he read, he read breathlessly many, many books, many. And he’s a man of culture. And he doesn’t do anything without getting informed, without… But I feel like he misses his country. That’s what they lack… They love their country, but this longing, the fact that they are far away and that they no longer have that life they had here, in the family. They miss me, just as I miss them. The blood connection. And they ask about all our relatives on the phone. That’s how I realized that they miss us very much.
Interviewer: Do you plan to visit again once the pandemic is over?
P9: I’m waiting for them to come home, because at my age…
Interviewer: So, you don’t want to go to Canada anymore.
P9: I… I wouldn’t… I mean, the journey isn’t easy. Especially since I have to change flights. Sometimes, flights were delayed during these stops, it was a very tiring journey, very tiring.
Interviewer: Have you ever considered moving to Canada?
P9: Absolutely not.
Interviewer: Have they insisted, have they suggested it to you?
P9: They’ve suggested it, but they know I’m bound by my love for my home country. My roots are here, the graves of my parents, brothers, my husband. No, I couldn’t leave them, those who nurture this earth with their remains.
Interviewer: You said they didn’t want to return to Romania. But if something changed for them to return… What would have to change in the country for them to return?
P9: Ooooh. This system! This corruption! These promotions, which are only based on connections. I mean, there’s nothing you can do about it because everyone is going along to get along. That’s what I would change. That is, they would change the criteria for promotion: so that only human quality matters. Only one’s quality, not their connections. We are living the tragedy of our people. This is the tragedy of our people. That is, we have come to be ruled by mediocre people. And not just mediocre, even worthless. You can’t compare, because all that matters to them is money. Not the quality of the person, but their money, what they have to give.
Interviewer: So, the value system should change.
P9: Yes, of course, definitely!
Interviewer: What do you think life will be five years from now? For you, for them… Will anything change or not?
P9: In their lives… I don’t know, no, no. I mean, in the system there. Corruption is thriving there as well. Corruption is thriving there as well. I don’t see many changes happening.
Interviewer: Finally, I would ask you to imagine a cover for the life story you just told me. What image would be on this cover?
P9: [Pause. Her voice trembles.] A train station… a mother… and a train… or a plane… an airport… with… with sons coming home.
