Interviu părinte P3
Intervievator: Vă rog să îmi spuneți vârsta dumneavoastră.
P3: 64 de ani.
Intervievator: Câți copii aveți plecați din țară?
P3: Toți copii. Trei copii am, trei copii care au plecat în 3 țări diferite.
Intervievator: Trei copii. Două fete și un băiat?
P3: Două fete și un băiat, da.
Intervievator: În ce țări sunt plecați copiii?
P3: Fiica cea mare este în Italia cu soțul ei și cu copiii. Fiica cea mică este în Grecia cu soțul grec și are trei copii acolo și băiatul meu este în Anglia.
Intervievator: De câți ani sunt plecați copiii din țară?
P3: Fiica cea mare este de 19 ani, fiica cealaltă de 14 ani și băiatul de 2 ani.
Intervievator: Mai aveți vreun copil rămas în țară?
P3: Nu.
Intervievator: Cu cine locuiți acum?
P3: Singură.
Intervievator: Câți ani au copiii dumneavoastră?
P3: Fiica cea mare are 44 de ani. Cea mică 36, face 37 acum, în ianuarie, și băiatul 23.
Intervievator: Aveți poze cu copiii dumneavoastră în apropiere? Unde le țineți în general pe acestea?
P3: Cu tehnologia asta nouă, marea majoritate le am pe telefon, pe tabletă. Le mai descarc pe calculator. Mai am și poze așa, dar pozele… ne-am modernizat, nu prea ne-am făcut poze la fotograf.
Intervievator: Vă trimiteți acum poze pe rețele de socializare? Messenger, Skype…
P3: Da, tot timpul îmi trimit pe WhatsApp poze.
Intervievator: Înainte de a pleca copiii, locuiați împreună?
P3: Locuiam împreună cu cei necăsătoriți. Dar fiica cea mare, da… erau cu toții la mine acasă. Pe vremea aia, trăia și soțul.
Intervievator: Dumneavoastră nu aveți nici soț acum, nu?
P3: Nu mai am soț de 16 ani.
Intervievator: Deci la trei ani după ce a plecat fata cea mare, să înțeleg că l-ați pierdut și pe soțul dumneavoastră.
P3: Da, făcea dializă, era bolnăvior. Și l-am pierdut și pe el.
Intervievator: Care dintre copii era căsătorit înainte de a pleca?
P3: Fetița cea mare, cea din Italia, era căsătorită aici, în România, avea serviciu, avea și soțul ei serviciu, dar nu prea era stabil serviciul… Și… a trebuit să plece el… Adică a avut o oportunitate fratele lui și l-a luat și pe el. A luat foarte mulți tineri români în Italia, chiar avea nevoie de foarte mulți la o fabrică de termopane… Și a plecat el primul. Fetița [fiica] a rămas la soacra ei, că acolo locuiau cu băiețelul… Și, după șase luni de zile, înțelegerea a fost ca… decât să vină el în România și să nu aibă o siguranță financiară din cauza serviciului, mai bine să meargă ea acolo. Și a luat băiatul, a vândut tot ce a fost de vândut și a plecat după soț în Italia.
Intervievator: Fiica dumneavoastră avea un loc de muncă până să plece?
P3: Da. Era asistent social, terminase facultatea de Teologie Ortodoxă Asistență Socială și era asistent social. Avea un serviciu foarte bun ea, dar… cum și-a dorit întotdeauna să fie familia închegată, familia strânsă… și-a preferat familia.
Intervievator: Cu ce gânduri a plecat în străinătate?
P3: Cu speranța de a se reîntoarce.
Intervievator: Dar se gândea ce o să lucreze acolo, ce o să facă?
P3: S-a gândit că, având în vedere Liceul Sanitar și școala postliceală sanitară și meseria ei, pe care a practicat-o și în România, s-a gândit că poate acolo își poate exercita această meserie. Numai că legislația română, pe vremea aceea, era atât de încurcată, că nu am putut să îi iau acceptul de aici, din România, ca să-i trimit documentele în Italia. Doi ani m-am chinuit. Și atunci eu, ca mamă, m-am chinuit pe aici, ei, copiii, pe dincolo… ne-am chinuit reciproc.
Intervievator: Era o formalitate să trimiteți actele într-un regim special?
P3: Trebuiau niște aprobări de la Ambasadă. :i Ambasada nu ne-a primit. Un an de zile m-am străduit eu. O prietenă de-a fiicei mele, și ea cu facultatea aici, în București, a zis: „Haideți că mă ocup eu, că poate dumneavoastră nu ați știut ceva.” Credeți-mă că nici pe ea n-a primit-o, deci pur și simplu era chiar mai rău ca la închisoare. Deci n-am putut să facem aceste… întâlniri și aprobări de la Ambasadă și ne-am lăsat păgubași după doi ani de zile.
Intervievator: Dar actele erau recunoscute acolo? Facultatea îi era recunoscută în Italia?
P3: Trebuiau aprobate aici. Le-am tradus, le-am legalizat, dar trebuia viza de la Ambasada, nu au vrut să ne primească, nu au vrut.
Intervievator: Cât de des vă vedeați cu fiica dumneavoastră când era în România?
P3: Ne vedeam foarte des că… ea venea la serviciu, eu mă duceam pe la ea, chiar ne vedeam des. Nu era timp în care să ne dorim și să nu ne putem vedea. Ne vedeam, ne vedeam pentru că stăteau aproape totuși, lucra în oras, eu locuiesc tot în oraș…
Intervievator: Ce făceați când vă vedeați sau despre ce vorbeați?
P3: Suntem foarte apropiate… despre nepoțel, despre mâncare, despre serviciu, despre orice. Suntem tare apropiate, sunt tare apropiată cu toți copiii, nu numai cu ea.
Intervievator: Erau anumite activități la care fata dumneavoastră vă ajuta?
P3: În marea majoritate a timpului se ocupa de copil și de serviciu. Mai mult o ajutam eu pe ea în perioada aia cât a fost în țară căsătorită. Pentru că era copilul mic și chiar avea nevoie de ajutor. Era și cuscra, dar ea era cu mâncarea, cu altele. Eu eram cu ajutorul pentru fata mea și cu nepoțelul. Eu fiind la bloc, nu prea aveam nevoie de ajutor de la ea, cu toate că, dacă aveam nevoie, venea și mă ajuta, nu era o problemă.
Intervievator: Este valabil și pentru ceilalți doi copii ai dumneavoastră?
P3: Da, da.
Intervievator: Spuneți că ea a plecat de 19 ani în Italia și că a plecat pentru că voia să țină familia unită, nu neapărat pentru un job mai bun, pentru că ea avea un serviciu destul de bun.
P3: Nu, voia ca copilului ei sa crească cu tată și alături de tată.
Intervievator: Când ați aflat dumneavoastră despre intenția ei de a pleca?
P3: Imediat ce a luat decizia că trebuie să plece ea acolo decât să vină el în România. Intâi au discutat ei doi și după aceea, ea deja a demarat vânzările, și-a vândut mașina și ce a mai avut de vândut și mi-a zis: „Mamă, plec după G. [numele soțului fiicei] in Italia.”
Intervievator: Ea a renunțat la tot aici în momentul în care a plecat.
P3: A renunțat la tot.
Intervievator: Ați fost de acord cu plecarea ei? Ce i-ați spus când ați aflat că vrea să plece?
P3: Am zis: „dacă tu crezi că e mai bine așa, eu nu mă opun. Faceți cum credeți că este bine pentru voi.”
Intervievator: Ați fost de acord?
P3: Da.
Intervievator: Sau v-a deranjat un pic, v-a lăsat lăsat cu inima grea? Cum v-ați simtit?
P3: Vreau să vă spun că orice mamă are un nod în gât, dar pentru binele copilului, nu își arată acest nod în gât, îl maschează și spune: „Mamă, vouă să vă fie bine.” [suspină]
Intervievator: Aveți trei copii plecați în locuri diferite: Anglia, Grecia și Italia. Cum se face că ei sunt plecați în locuri diferite și nu plecați împreună? De exemplu, fata cea mare putea să o ia pe mijlocie să se ducă la ea în Italia. Cum au plecat așa separat, în țări diferite?
P3: A fost și cea mică în Italia.
Intervievator: Și ce s-a întâmplat? Dacă ne puteți spune.
P3: Da. Într-un concediu, a plecat în Grecia la verișoara ei. Și acolo… văzut, plăcut, s-a îndrăgostit la prima vedere de actualul soț.
Intervievator: Deci a rămas în Grecia pentru soț.
P3: În Italia, a dat la facultate. A dat și serviciu. Dar când s-a întors din Grecia, a renunțat la tot. Și a plecat cu actualul soț.
Intervievator: Și ce face acum în Grecia? Cu ce se ocupă?
P3: Doar își crește și își educă cei trei copii.
Intervievator: Și băiatul cum a plecat în Anglia?
P3: Băiatul a lucrat la Pizza Marina ca ospătar. I-a plăcut foarte tare meseria în urma Liceului Tehnologic de meserii și servicii. În Anglia are un prieten român și i-a făcut și lui rost de acest serviciu în Anglia. L-a întrebat: „Vrei să vii? Că am un loc pentru tine.” Și el zice: „Mamă, uite, Dani mi-a găsit un loc, ce zici?” I-am zis: „Fă cum crezi că e mai bine pentru tine, tu să fii fericit.” Și a plecat în Anglia.
Intervievator: Cu cine țineți cel mai mult legătura?
P3: Mai des vorbesc cu fetele. Vorbesc și cu băiatul, dar cam la o săptămână jumate, două săptămâni, vorbesc și cu băiatul pentru că așa e situația. El lucrează numai noaptea. Prima dată, am vorbit mai de des, dar după aceea, am mai rărit-o, pentru că el este tare obosit după nopți nedormite încontinuu. Doar sâmbăta și duminica nu se duce uneori la serviciu, dar acum e perioada când se duce și sâmbăta la serviciu noaptea.
Intervievator: În rest aveți o relație destul de strânsă cu copiii dumneavoastră?
P3: Da, cu toți trei. Ne-am făcut un grup pe WhatsApp și vorbim pe acel grup.
Intervievator: În momentul actual, dumneavoastră sunteți singură, nu mai aveți pe nimeni din familie. Soțul a decedat și cei trei copii au plecat. Aveți alte rude în oraș?
P3: Da, am o soră în oraș care locuiește la casă. Și din fericire, îmi trăiesc părinții și mă bucur tare. La sora mea, am adus-o pe mama, deoarece face 89 de ani în aprilie ce vine, iar taică-meu e la Berca și țin legătura foarte strâns cu ei. Ne înțelegem bine. Și mai am o soră la București.
Intervievator: Cum vă înțelegeți cu sora de la București, cu familia în general?
P3: Mă înțeleg bine.
Intervievator: Mai muncește vreunul din ei? Vă ajută într-un fel?
P3: Sora cea mică, care e în București, într-adevăr, ea are serviciu. Și mă ajută moral, că material, mă ajută copiii. Eu am o pensie mică și nu mă descurc cu pensia, m-ajută copiii.
Intervievator: Cât de des vorbiți cu copiii, cam la ce interval?
P3: La două zile, dacă nu vorbim zilnic. Acum a fost o perioadă când am fost în spital la București și… zilnic… zilnic vorbesc, în general, cu fetele, cu amândouă. Dar în restul perioadei, la două zile, la trei…
Intervievator: Și cum comunicați cu ei? Ce folosiți?
P3: WhatsApp este cel mai solicitat. Fata cea mare din Italia mă sună pe telefon, are o ofertp, are minute, și vorbim direct pe telefon, dar WhatsApp este un mijloc și de a ne vedea și de a vorbi.
Intervievator: A trebuit să învățați să folosiți echipamente cu care nu erați obișnuită până acum, de exemplu, smartphone?
P3: Să știți că, în general, mi-a plăcut tehnologia. Și sunt o fire care se implică, învăț tot timpul, nu contează vârsta. Atunci, având și băiatul până acum doi ani lângă mine, m-a învățat și el anumite lucruri, iar dacă nu știu ceva, întreb. Sora mea din București, mai mică cu 10 ani, m-a mai învățat ceva. Sunt tipul de om care încearca să se descurce, să fie bine și pentru mine și pentru copii… Să știți că suferă tare mult și ele acolo.
Intervievator: Cine apelează de obicei, dumneavoastră sau copiii?
P3: Ei mă sună. Fetele. Pe băiat, îl mai sun eu, că el, mititelul, fiind neobosit, nu prea mă contactează des din proprie inițiativă datorită oboselii, dar este atat de sufletist și de mămaos de te unge la suflet.
Intervievator: Se întâmplă să îi sunați și dumneavoastră?
P3: Uneori da.
Intervievator: Cu ce ocazie sunați?
P3: Păi mai sun de zilele nepoților, că am șase. Zilele lor, ale fetelor, ale ginerilor… Și, pe urmă, zic „Hei, cum sunteți, ce faceți…” Ca mama.
Intervievator: V-ați dori să vorbiți mai des cu ei sau mai rar? Cum ați dori să fie conversațiile?
P3: Mi-aș dori… unul dintre ei sa vină acasă. [plânge]
Intervievator: V-ați dori să vină acasă ca să rămână măcar unul dintre ei aici?
P3: Să vină în țară, da, să știu că am și eu pe cineva în țară.
Intervievator: Vreți să luăm o pauză? Îmi pare rău că am apăsat pe o rană.
P3: [plânge] E tare greu… E îngrozitor… cât am vorbi noi pe sticlă, cât ne-am pupa noi pe sticlă, nu e ca atunci când îi îmbrățișezi. [pauză] Multă lume îmi spune, „de ce nu te duci la ei”? Pentru că sunt pământeană, sunt naționalistă, mai mult de 2 săptămâni, nu pot să stau, hai maxim o lună, dar e mult o lună.
Intervievator: V-au propus vreodată să vă duceți la ei?
P3: Am mai fost. În schimb, au și ei… Cei din Italia, fiind cinci, numai în trei camere, e mai greu pentru un musafir în casă, adică a șasea persoană… Nu ar zice nu, dar îmi este mie greu să-i aglomerez prea tare. Dar nu pot să stau. Eu, dacă nu sunt pe pământul românesc, nu mă simt bine, îmi vine rău.
Intervievator: Când vă sunați, despre ce vorbiți de obicei? Puteți să îmi spuneți despre ce ați vorbit ultima dată?
P3: Având în vedere că am fost în spital, doar de sănătate vorbim. Și, în general, fetița cea mare din Italia, cât și fetița din Grecia îmi povestesc ce fac ele în ziua aia. Tot, absolut tot. Ne povestim ce facem.
Intervievator: Vă țin la curent cu ce se întâmplă în viața lor.
P3: Da. Și marea majoritate ne sunăm și pe video să ne vedem. [oftează] Dar e greu.
Intervievator: Vă roagă să faceți anumite lucruri pentru ei sau să le trimiteți ceva?
P3: Îi rog eu pe ei să le trimit. De exemplu, eu am o bucățică de pământ și am pus pe acolo legume… și bio. Până acum, le-am trimis… până în primăvară celei din Italia. După aceea, nu a mai vrut, mititica, zice: „Numai, mamă, nu te mai chinui să ne trimiți. Poate vine, zice, G. [soțul fiicei].” De când cu pandemia este și mai greu, că n-au mai reușit să vină acasă. Iar cea din Grecia mi-a trimis pachet și i-am trimis și eu ei pachet… așa, cu toată pandemia. Este o mare satisfacție sufletească să trimiți la proprii tăi copii, este extraordinar să poți să le trimiți ceva făcut din mâna ta ca mamă… și frumos și tare bine când îți trimit și ei acolo și toți au avut ce îmi trimite, n-a fost o problemă.
Intervievator: Vă întreabă ce v-ați dori să vă trimită, să vă aducă?
P3: Daaa…
Intervievator: Dumneavoastră cereți ceva?
P3: La cea mică am solicitat ulei de măsline grecesc, la cea mare, nu.
Intervievator: Sunt lucruri pe care simțiți că nu le puteți discuta cu copiii dumneavoastră? Sau cu unul din ei?
P3: Poate că or fi fost cu ani în urmă, că… fac și eu ca fata cea mare, buba a fost destul de mare și s-a împietrit, că nu e ușor să fii singur și copiii plecați în toată lumea. Acum nu-mi aduc aminte dacă aș putea, pentru că sunt intimă cu ele, le povestesc în mare majoritate absolut tot. Și ele îmi spun mie, și eu lor.
Intervievator: Dar ați simțit că poate ați fi vorbit despre anumite lucruri dacă ar fi fost față în față și n-ar fi fost distanța asta așa prin telefon sau WhatsApp?
P3: De mai multe ori.
Intervievator: Copiii cât de des vin în țară?
P3: Înainte de pandemie, veneau o dată fata și nepoata, următoarea dată venea ginerele… vorbesc de cei din Italia. În iarnă, mi-a venit nepotul cel mare de Sărbători, adică n-am fost singură, dar de când e pandemia asta, nu mai am pe nimeni. [plânge] N-au mai putut să vină din cauza pandemiei.
Intervievator: Acum e pandemie și n-au reușit să vină, dar înainte, le simțeați lipsa sau reușeați să îi vedeți destul de des? Cât de des veneau?
P3: Le-am simțit lipsa la început… mare lipsă, că nu puteau să vină, veneau o dată pe an. Și imaginați-vă că veneau cu mașina și făceau 2000 de kilometri pe drum și eram tot timpul în telefoane și griji și în stres că na, erau copiii pe drum, doar o dată pe an veneau.
Intervievator: Și când au început să vină mai des?
P3: De vreo cinci ani.
Intervievator: Și cât de des vin? Vin de mai multe ori pe an?
P3: Nu, o dată vine fata, o dată vine ginerele, se împart cu copiii.
Intervievator: Ce ați făcut ultima oară când ați fost împreună aici, în țară?
P3: Ultima oară a fost anul trecut, de ziua mea, toți trei copiii au venit acasă, mi-au făcut o mare surpriză.
Intervievator: Deci anul trecut i-ați văzut ultima dată, anul acesta nu v-ați văzut deloc?
P3: Da, anul trecut pe toți trei și cu nepoțelele, cu fetele, iar anul asta, a venit băiatul din Anglia, în luna martie.
Intervievator: Dar dumneavoastră ați fost vreodată la copii?
P3: Da, am fost și în Italia și în Grecia de mai multe ori.
Intervievator: Ce v-a impresionat în mod deosebit acolo? Cum a fost prima vizită?
P3: M-au impresionat, până am ajuns la ei, în primul rând, șoselele, drumurile, peisajul, curățenia.
Intervievator: Despre prima vizită acolo ce vă aduceți aminte?
P3: Lucruri frumoase, e adevărat, nu pot să zic nimic de… În primul rând, îmbrățișările și starea de bucurie… cu copiii, cu nepoții. Când am fost prima dată în Italia era și al doilea nepoțel. Bucuria de a fi între ei, ca m-am dus de Sărbători. Bucurie mare, da.
Intervievator: Și acum puteți să-mi descrieți și prima zi din țară după ce v-ați întors? Ce ați simțit?
P3: Dezamăgirea totală… și a șoselelor și… e o diferență foarte mare între ei și noi ca țări.
Intervievator: Dar legat de relație, de această distanță între dumneavoastră și copii? Cum v-ați simțit în țară? Sau v-ați simțit bine că ați ajuns acasă?
P3: M-am simțit bine că am ajuns acasă dar, cum v-am mai spus, mi-aș dori că măcar unul din toți trei să se retragă în România, să am și eu pe cineva aici.
Intervievator: Că tot vorbim despre fiica dumneavoastră din Italia, puteți să-mi descrieți locuința ei?
P3: Da, stau într-o zonă de munte. Este o clădire în formă de U cu parter și etaj și fiecare apartament e locuibil. Fata mea locuiește la parter, dar sunt multe locuințe, este mare construcția. E bine că iese direct afară, are garaj subteran, conform reliefului, fiindcă e munte. Are o grădină sus, deasupra garajului. E un peisaj foarte frumos! Foarte frumos!
Intervievator: Casa are trei camere?
P3: Are două dormitoare, baie, hol și living cu bucătărie.
Intervievator: Cum vi se pare locuința ei față de cum avem noi locuințele?
P3:. Bine, cum să zic, nu treci dintr-o cameră în alta, adică se intră în living și din living dincolo, e decomandat. Dar la câți membri sunt ei, ar fi trebuit încă un dormitor.
Intervievator: Ce știți despre locul de muncă al fiicei dumneavoastră? Vă povestește, vorbiți despre locul de muncă sau aflați din altă parte ce face?
P3: Lucrează la câte o bătrână. Să zicem, astăzi se duce două ore la o bătrână, după-amiază se duce trei ore la altă bătrână…. Da, îmi povestește, suntem într-o relație și într-o comunicare continuă. Îmi povestește despre acele bătrânele, cum le îngrijește, ce face. Chiar e comunicativă, chiar îmi spune. Și este sufletistă, nu le lasă din mână, le face ce trebuie să le facă. Îmi spune dacă una s-a îmbolnăvit, dacă una eu știu ce mai făcut… comunicăm.
Intervievator: Înțeleg că fiica dumneavoastră avea aici în România diplomă de asistent medical.
P3: Da, asistent medical și asistent social ca facultate.
Intervievator: Ce a făcut ea când a ajuns în Italia? Ce loc de muncă a avut?
P3: A lucrat într-un supermarket.
Intervievator: A lucrat într-un supermarket o perioadă și după aceea?
P3: Cinci ani de zile a lucrat într-un supermarket, era responsabilă de un raion. După aceea s-a mutat mai aproape, că era cam departe de casă. Și a început curățenia și îngrijirea de bătrâni.
Intervievator: Și acum la fel, îngrijește bătrânii.
P3: Da.
Intervievator: Considerați că au plecat definitiv copiii dumneavoastră din țară?
P3: Cei din Italia nu, pentru că mi-au zis că totuși, într-adevăr, vor să se întoarcă.
Intervievator: Când credeți că se vor întoarce?
P3: Nici ei nu știu. Dar tot speră să se întoarcă. Probabil că după ce își termină și al doilea copil studiile… Nu știu sigur. Când o vrea Dumnezeu.
Intervievator: Credeți că există avantaje ale plecării în străinătate ale copiilor dumneavoastră?
P3: Vis a vis de România, da.
Intervievator: Care sunt acele avantaje?
P3: În primul rând, a avut un loc stabil de muncă ginerele meu și plătit foarte bine. Lucru ce nu s-a întâmplat în România.
Intervievator: În afară de locul de muncă, credeți că ar mai fi și alte avantaje?
P3: Acolo sunt mai multe posibilități, un trai cât de cât mai ușor față de România.
Intervievator: Un trai din ce punct de vedere? Loc de muncă sau… ?
P3: Și loc de muncă, și ca bani, și ca ajutor din partea Primăriei de acolo, și ca străzi, circulație, legislație… multe, foarte multe…
Intervievator: Școala copiilor?
P3: Școala copiilor, sigur că da… Da, ei au putut să stea. E adevărat că și eu, dacă n-aș fi fost atât de naționalistă, să-mi iubesc atât de mult pământul, poate că aș fi fost și acum în Italia, că am lucrat și eu o perioada acolo.
Intervievator: Ați fost plecat o perioadă la ei și ați muncit?
P3: Da, am lucrat șapte luni de zile.
Intervievator: Când s-a întâmplat asta?
P3: În 2017, din ianuarie până în iunie inclusiv, am venit acasă o lună și apoi am mai plecat pentru o lună înapoi.
Intervievator: Și de ce nu ați rămas acolo? Bănuții cred că erau ok, cu locul de muncă…
P3: Erau foarte ok. Să știți că sănătatea nu mi-a mai permis.
Intervievator: Există lucruri de genul acesta, sănătatea, certuri în familie sau că sunteți tristă, lucruri pe care le ascundeți copiilor?
P3: Uneori le ascund.
Intervievator: Știu toate datele despre sănătate?
P3: Despre sănătate știu tot, nu le pot ascunde.
Intervievator: Dar ce anume le ascundeți?
P3: Anumite inconveniente din viața asta socială. Nu vreau să le mai supar. Dar le rezolv tot eu, că sunt tipul de om care nu țin supărare și ceartă cu nimeni.
Intervievator: Aveți trei nepoți în Italia, trei în Grecia. Au venit toți nepoții în țară sau ați fost dumneavoastră la ei?
P3: Și, și. Cel mare a venit singur de câteva ori, cel din Italia, care acum e student.
Intervievator: Cum comunicați cu nepoții?
P3: Cu cel mare comunic bine, cu cel mai mic comunic mai rar, cu fetița din Italia iar comunic bine, aproape de fiecare dată când vorbesc cu mama lor. Cu cele din Grecia, de fiecare dată când vorbesc cu mama lor, fata mea, îmi dă și fetele și mă salută. Cea mare știe românește, cea mică foarte puțin, că nu are decât cinci anișori, deși se străduiește să vorbească și românește, dar la ei în casă numai grecește se vorbește, iar băiețelul e mic, născut abia în februarie.
Intervievator: Și cu cei din Italia vorbiți în românește sau în italiană? Știu limba română?
P3: Știu perfect cei din Italia, pentru că amândoi părinții vorbesc românește în casă.
Intervievator: Când au venit nepoții la dumneavoastră ce le-a plăcut aici, în România?
P3: Celui mic nu prea i-a plăcut. E mai pretențios, că e mizerie multă în România și asta e. Deci n-a mai venit demult cel de-al doilea. Îmi doresc foarte tare să vină, mi-e dor și mie să îl îmbrățișez. Celui mare îi place mult mâncarea românească. Da, și are prieteni, dar nu prea comunicăm, nu-mi spune ce-i place, ce nu-i place. Nu e un copil mofturos cel mare.
Intervievator: Iar cei din Grecia au venit în România?
P3: Da, au venit anul trecut cu mama lor fetițele.
Intervievator: Și v-ați dat seama ce le-a plăcut în țară sau sunt încă micuțe?
P3: Totul le-a plăcut. Și ar veni des, dar nu pot veni. Foarte mult le-a plăcut, cel puțin fetiței celei mari, nepoatei celei mari. Și celei mici, dar era prea mică, nu avea nici patru anișori. Dar le-a plăcut foarte mult și ar veni des.
Intervievator: Există ceva ce nu le-a plăcut?
P3: Nu știu dacă nu le-a plăcut ceva celor din Grecia. Celor din Italia nu le place mizeria din România, străzile, tot, gunoiul și toate cele.
Intervievator: Ce schimbări au avut loc treptat în viața dumneavoastră după plecarea copiilor?
P3: Dezamăgirea asta… Dar pe o parte, am zis că sunt bine acolo unde sunt și ei să fie bine, că dacă sunt ei bine, mă bucur și eu aici.
Intervievator: Dar financiar? Dacă vă ajutau financiar sau la anumite treburi, s-a schimbat ceva după ce au plecat pentru că nu ați mai avut ajutor? Sau poate faptul că ați rămas singură și starea de sănătate vi s-a agravat după plecarea lor? S-a schimbat ceva în toată viața dumneavoastră?
P3: Mai mult m-au ajutat după ce au plecat ei. Și cu pachete, și cu bani.
Intervievator: Să înțeleg că acum vă trimite unele lucruri la care înainte nu aveți acces?
P3: Da. Relația dintre noi, materială și sentimentală, este bună. De multe ori le spun: aveți copii, nu-mi mai trimiteți mie, eu mă descurc. Eu am ieșit la pensie, dar am lucrat până la pensie, după care… și după pensie căutam câte ceva de făcut. Atâta atât timp cât mi-a permis sănătatea, ca să le fie și lor bine acolo, să stea liniștiți. Tot timpul se gândesc la mine și tot timpul sunt neliniștiți, dacă eu sunt aici bolnavă, dacă mie îmi este rău.
Intervievator: Stau cu gândul la dumneavoastră.
P3: Tot timpul, tot timpul, da.
Intervievator: Sunt activități obișnuite pe care vă vine greu să le îndepliniți în absența copiilor?
P3: După ce au plecat ei, eu mi-am cumpărat o bucată de pământ și am început să pun pe acel pământ din 2016. Și tot timpul mă gândesc, dacă ar fi un copil aici, poate ne-am face o căsuță, poate m-ar ajuta mai mult, și eu pe ei, și ei pe mine. Dar… nu pot să le fac eu, că nu am cum. [oftează]
Intervievator: Ați cumpărat terenul cu gândul să vă faceți o casă să stați împreună cu copiii, nu?
P3: Da, da.
Intervievator: Ați văzut sau ați auzit despre echipamente care v-ar ajuta pe dumneavoastră sau v-ar face viața mai ușoară?
P3: Doar la grădină, că în rest, ce să-mi facă în casă, în apartament?
Intervievator: Și echipamentul de grădinărit cam care ar fi?
P3: Utilaje diverse…
Intervievator: Haideți să facem un exercițiu de imaginație și să ne imaginăm că puteți avea o mașinărie, ca un fel de robot, care să vă facă viața mai ușoară și mai plăcută. Ce ar trebui să facă acesta?
P3: Ce ar putea să-mi facă mie robotul?
Intervievator: Să presupunem că ați avea nevoie de un astfel de robot. El există și trebuie doar să mi-l creionati. Cum ați vrea să arate și ce ar trebui să facă și eu vi-l construiesc. Cum vă imaginați că ar trebui să arate un robot care să fie prin casă sau prin curtea dumneavoastră?
P3: La mine în apartament nu îmi doresc un robot, dar în grădină da, să taie iarba, să prășească pământul… Eu doar să comunic cu el. Cum ar arăta? Probabil tot în genul ăsta, de a face treabă, probabil ca figura unui om, nu știu, ceva de genul. Să mă ajute la curte, că eu sunt adepta aerului liber, să ies la soare, îmi place ciripitul păsărilor, să pun sămânța în pământ, să văd cum crește și simt că îmi dă viață. Dar pentru că nu mai am așa putere cum aveam odată, nu pot să le mai îndeplinesc toate. Am pus pomi, am pus vie, am pus flori, am pus de toate, dar vine acum primăvara și încep lucrările și mi-ar trebui un ajutor, mi-ar trebui un robot. [râde]
Intervievator: Ținând cont de experiența copiilor dumneavoastră, care sunt principalele avantaje ale emigrării lor, ale plecării lor în țările respective?
P3: Financiar, ăsta e primul lucru.
Intervievator: Dezavantajele care credeți că sunt?
P3: Dorul de casă, mare dor de casă. Au un dor de România și de plaiurile copilăriei îngrozitor.
Intervievator: Plănuiți să mergeți curând la ei în vizită?
P3: Dacă aș ști că nu îi bagă pe ei în pandemie, cum aș termina cu investigațiile, aș pleca la ei.
Intervievator: La care din ei?
P3: Nu contează, m-aș duce la amândouă odată, m-aș teleporta. [râde]
Intervievator: V-ați gândit vreodată să vă mutați din țară în Italia, la vreunul din copiii dumneavoastră?
P3: Nu.
Intervievator: Ați discutat cu ei, v-au propus?
P3: Am discutat cu ei, mi-au propus să mă duc pe la ei, dar nu să mă duc să stau, pentru că așa cum v-am spus, le-ar mai trebui și lor un dormitor.
Intervievator: Dar la cei din Grecia sau la băiatul din Anglia, n-ați vrea?
P3: Cea din Grecia mereu propune să mă duc să stau la ea, dar nu mă duc, nu pot. Sunt naționalistă, îmi iubesc foarte mult pământul, nu pot.
Intervievator: Credeți că vreunul dintre copii va reveni acasă cât de curând? Sau care ar fi condițiile ca ei să revină acasă?
P3: Nu știu cât de curând vor reveni, dar sigur cei mari o să vină din Italia.
Intervievator: Și băiatul?
P3: Băiatul nu cred că vine curând, dacă ar fi să vină. Nici nu se pune în discuție.
Intervievator: Și ce ar trebui să se întâmple ca ei să se întoarcă? Ce ar trebui sa se schimbe sau să aibă ei?
P3: În primul rând, un loc de muncă bine plătit. Băiatul oricum avea, la Pizza Marina, dar vorba lui, „Mamă, ca să-mi fac și eu un viitor, o casă, o mașină, nu pot cu salariul de aici.” Și indiferent unde ar fi fost… Era plătit bine aici. A mai vrut să plece și nu i-a dat voie pentru că era un element foarte bun și au zis: „Prefer să îți măresc salariul decât să pleci.” Asta pentru că toți trei ai mei pun suflet în ceea ce fac. Dar să fie locuri de muncă în România și bine plătite, să nu mai plece, să își poate permite aici un trai decent, nu un lux, un trai decent, să aibă și locuințe, să aibă și o mașină.
Intervievator: Fata din Grecia cu ce se ocupa înainte?
P3: Fata din Grecia avea serviciu în Italia înainte, lucra la un cafe bar.
Intervievator: Ea după ce a terminat școala a plecat direct în Italia?
P3: Fata din Grecia nu a terminat facultatea, a plecat în timpul facultății, pentru că și soțul meu era bolnav, nu mai puteam prea mulți bani să-i trimit nici ei la facultate și a considerat că e mai bine să plece acolo și s-a dus. Și și-a luat serviciu acolo.
Intervievator: Și cât a stat în Italia?
P3: Cred că doi ani sau trei, nu mai știu exact.
Intervievator: Cum vă vedeți dumneavoastră peste cinci ani?
P3: O mămăiță fericită, în sensul ca sunt pozitivă. Sper ca și copiii mei din Italia să revină în România. Sper să ne facem acolo o căsuță, pe pământul pe care-l am. Sper să pot să fiu sănătoasă, că sănătatea e cel mai mare lucru posibil.
Intervievator: Iar pe copiii dumneavoastră unde-i vedeți peste cinci ani? Ce vă imaginați că se va întâmpla?
P3: Eu pe cei mari îi văd în România, pe grecoaică în Grecia, oricum trebuie să rămână lângă soț acolo, nu vine în România decât în vizită, deja lecția e învățată, iar băiatul… cred că tot acolo îl văd, în Anglia.
Intervievator: În încheiere, vă rog să vă imaginați o copertă, ca un fel de poză pentru toată povestea dumneavoastră pe care mi-ați spus-o. Cum ar arăta această imagine despre viața dumneavoastră?
P3: Cum îmi îmbrățișez copiii, nepoții, ginerii și plângând, și râzând.
Parent Interview P3
Interviewer: Please tell me your age.
P3: 64 years old.
Interviewer: How many of your children have left the country?
P3: All of them. I have three children, three children who have gone to 3 different countries.
Interviewer: Three children. Two girls and a boy?
P3: Two girls and a boy, yes.
Interviewer: To which countries did the children go?
P3: My eldest daughter is in Italy with her husband and children. My youngest daughter is in Greece with her Greek husband and has three children there, and my son is in England.
Interviewer: How long have your children been abroad?
P3: My eldest daughter has been abroad for 19 years, my other daughter for 14 years and the boy for 2 years.
Interviewer: Do you have any children left in the country?
P3: No.
Interviewer: Who do you live with now?
P3: Alone.
Interviewer: How old are your children?
P3: My eldest daughter is 44 years old. The younger one is 36, she’s turning 37 now, in January, and the boy is 23.
Interviewer: Do you have pictures of your children nearby? Where do you usually keep them?
P3: With this new technology, I keep most of them on my phone, on my tablet. I download them to my computer sometimes. I do have some pictures, but photos… we’re modern, we haven’t really taken pictures with a photographer.
Interviewer: Do you exchange pictures on social media now? Messenger, Skype…
P3: Yes, they always send me pictures on WhatsApp.
Interviewer: Were you living together before the children left?
P3: I used to live with the unmarried ones. But my eldest daughter, yes… they were all living with me. At that time, her husband was also living with us.
Interviewer: You don’t have a husband now, right?
P3: I haven’t had a husband for 16 years.
Interviewer: So, three years after your eldest daughter left, I gather that you lost your husband as well.
P3: Yes, he was on dialysis, he was quite ill. And I lost him, too.
Interviewer: Which of the children was married before leaving?
P3: My eldest girl, the one in Italy, was married here, in Romania, she had a job, her husband also had a job, but the job was not very stable… And… he had to leave … I mean his brother had an opportunity and brought him along. He brought a lot of young Romanians to Italy, he really needed many workers for a double glazing factory… And he left first. My little one [the daughter] stayed with her mother-in-law, because they were living there with the little boy… And, after six months, the agreement was that… rather than for him to come to Romania and not have financial security because of his job, it would be best if she went there. And she took the boy, sold everything that was to be sold, and followed her husband to Italy.
Interviewer: Did your daughter have a job before she left?
P3: Yes. She was a social worker, she had graduated from the Faculty of Orthodox Theology Social Work and was a social worker. She had a very good job, but… since she’s always wanted a close-knit family, a united family… she preferred her family.
Interviewer: What was she hoping for when she went abroad?
P3: She was hoping to come back.
Interviewer: But was she thinking of working there, what was she going to do?
P3: She thought that, considering the Sanitary High School and the sanitary post-secondary school and her profession, which she also practised in Romania, she thought that maybe she could do this job. But Romanian legislation was so confusing at that time that I couldn’t get approval from here, from Romania, to send her the documents to Italy. I struggled for two years. And then I, as a mother, struggled here, they, the children, struggled there… we all struggled.
Interviewer: Was there a formality that demanded you send the documents in a special regime?
P3: We needed some permits from the Embassy. And the Embassy wouldn’t receive us. I struggled for a year. A friend of my daughter’s, also in college here in Bucharest, said: “Let me take care of it, maybe there’s something you didn’t get right.” Believe me, they wouldn’t receive her either, it was simply worse than it is in prison. So, we couldn’t do these… meetings and permits at the Embassy and we gave up after two years.
Interviewer: But were the documents recognized there? Were her college studies recognized in Italy?
P3: They had to be approved here. We translated them, we legalized them, but we needed a visa from the Embassy, they wouldn’t receive us, they didn’t want to.
Interviewer: How often did you use to see your daughter when she was in Romania?
P3: We saw each other very often because she came to work, I went to see her, we really saw each other often. There was never a time when we wanted and couldn’t see each other. We saw each other, we saw each other because they lived close by, they worked in the city, I lived in the city…
Interviewer: What did you use to do when you saw each other or what did you use to talk about?
P3: We are very close… about my grandson, about food, about her job, about anything. We are very close, I am very close with all my children, not just her.
Interviewer: Were there any activities your daughter used to help you with?
P3: Most of the time she was taking care of her child and her work. I was the one helping her more often than not when she was married in the country. Because the child was small, and she really needed help. Her mother-in-law was also there, but she would cook, she did other things. I was the one helping my daughter and my grandson. Living in an apartment, I didn’t really need her help, although if I needed her, she would come and helped me, it wasn’t a problem.
Interviewer: Does that also apply to your other two children?
P3: Yes, yes.
Interviewer: You say that she left for Italy 19 years ago and that she left because she wanted to keep the family together, not necessarily for a better job, because she had a pretty good job.
P3: No, she wanted her child to have a father and grow up with his father.
Interviewer: When did you learn about her intention to leave?
P3: As soon as she made the decision that she should go there rather than let him come to Romania. They talked first and after that, she already started to sell, she sold her car and what else there was to sell and said to me: “Mom, I’m going after G. [daughter’s husband’s name] in Italy.”
Interviewer: She gave up everything here when she left.
P3: She gave up everything.
Interviewer: Did you approve of her leaving? What did you tell her when you found out she wanted to leave?
P3: I said, “If you think it’s for the best, I don’t mind. Do what you think is right for you.”
Interviewer: You approved?
P3: Yes.
Interviewer: Or did it bother you a little, left you with a heavy heart? How did you feel?
P3: Let me tell you that every mother has a lump in her throat, but for the sake of the child, she doesn’t show this lump in her throat, she hides it away and says: “I wish you well, my dear.” [sighs]
Interviewer: You have three children who have gone to different places: England, Greece and Italy. How come they went to different places and they aren’t together? For example, the eldest daughter could have brought her sister to Italy. How come they left separately, to different countries?
P3: My youngest daughter used to be in Italy as well.
Interviewer: And what happened? If you can tell us.
P3: Yes. Once, on vacation, she went to her cousin in Greece. And there… she saw, she liked, she fell in love at first sight with her current husband.
Interviewer: So, she stayed in Greece for her husband.
P3: She applied for college in Italy. She also applied for a job. But when she returned from Greece, she gave up everything. And she left with her current husband.
Interviewer: And what does she do now in Greece? What is her job?
P3: She is only raising and educating her three children.
Interviewer: And how did the boy go to England?
P3: The boy worked at Pizza Marina as a waiter. He really liked his job after the Technological High School of Trades and Services. He has a Romanian friend in England and he got him this job in England. He asked, “Do you want to come? I have a job for you.” And he said, “Mom, look, Dani found me a job, what do you say?” I said, “Do what you think is best for you, whatever makes you happy.” And he went to England.
Interviewer: Who do you keep in touch with the most?
P3: I talk to the girls more often. I also talk to the boy, but about every week and a half, every two weeks, I also talk to the boy because that’s how it is. He only works at night. At first, we used to talk more often, but then, we started talking more rarely, because he is very tired after sleepless nights. He only doesn’t work on Saturdays and Sundays sometimes, but these days he’s also going to work on Saturday nights.
Interviewer: Otherwise, are you fairly close with your children?
P3: Yes, with all three of them. We made a group on WhatsApp and we talk on that group.
Interviewer: At the moment, you are alone, you have no other family. Your husband is deceased, and your three children left. Do you have other relatives in town?
P3: Yes, I have a sister in town who has a house. And fortunately, my parents are alive, and I am very happy. I brought my mother to live with my sister, because she is 89 years old next April, and my father is in Berca and I keep in touch with them very closely. We get along well. And I have a sister in Bucharest.
Interviewer: How do you get along with your sister in Bucharest, with your family in general?
P3: We get along well.
Interviewer: Do any of them work? Do they help you in any way?
P3: My younger sister, who is in Bucharest, indeed, has a job. And she helps me emotionally, my children help me financially. I have a small pension and it’s not enough, my children help me.
Interviewer: How often do you talk to your children, how frequently?
P3: Every two days, if not every day. I was in the hospital in Bucharest for a while recently and… every day… I talk to them every day, in general, to the girls, to both of them. But otherwise, every two days, every three days…
Interviewer: And how do you communicate with them? What do you use?
P3: Mostly on WhatsApp. My eldest daughter from Italy calls me on the phone, she has a subscription, she has minutes, and we talk directly on the phone, but WhatsApp is a means to see and talk to each other.
Interviewer: Did you have to learn to use equipment you weren’t used to before, for example, a smartphone?
P3: You should know that, in general, I liked technology. And I get involved by nature, I learn all the time, at any age. So, having the boy with me until two years ago, he also taught me certain things, and if I don’t know something, I ask. My sister from Bucharest, who is 10 years younger, taught me a thing or two. I’m the type of person who tries to do well, so that my children and I are alright… You should know they also suffer a lot there.
Interviewer: Who usually calls, you or the children?
P3: They call me. The girls. I usually call the boy, because he, the little one, as he works restlessly, doesn’t often contact me on his own because he’s tired, but he is such a soulful and loving son, it’s heart-warming.
Interviewer: Do you call them sometimes?
P3: Sometimes, yes.
Interviewer: On what occasion do you call?
P3: Well, I call on my grandchildren’s birthdays, I have six of them. On their birthdays, my daughters’, my sons-in-law’s… And, then, I say “Hey, how are you, what are you up to…” Like any mother.
Interviewer: Would you like to talk to them more or less often? How would you like the conversations to be?
P3: I would like… for one of them to come home. [cries]
Interviewer: Would you like them to come home so that at least one of them stays here?
P3: I wish they would come to the country, yes, to know that I have someone in the country.
Interviewer: Do you want to take a break? I’m sorry I brought up a sore subject.
P3: [cries] It’s very hard… It’s awful … no amount of talking on screen, of kissing on screen, can be the same as hugging them. [pause] A lot of people say to me, “why don’t you go to them?” Because I’m tied to these lands, I’m a patriot, I can’t stay any longer than 2 weeks, maybe a month, but a month is too much.
Interviewer: Have they ever suggested that you go to them?
P3: I’ve been there before. But they have… The ones in Italy, they’re five, they only have three rooms, it’s harder to have a guest in the house, I mean, a sixth person… They wouldn’t say no, but I wouldn’t want to crowd them. But I can’t stay. If I am not on Romanian soil, I don’t feel good, I feel sick.
Interviewer: When you call, what do you usually talk about? Can you tell me what you last talked about?
P3: Since I was in the hospital, we only talk about health. And, in general, my daughter in Italy, as well as the younger one in Greece, tell me what they’re doing that day. Everything, absolutely everything. We talk about what we do.
Interviewer: They keep you up to date with what’s going on in their lives.
P3: Yes. And we usually make videocalls to see each other. [sighs] But it’s hard.
Interviewer: Do they ask you to do certain things for them or send them anything?
P3: I ask them to let me send them things. For example, I have a piece of land and I planted vegetables there… and they’re organic. So far, I’ve sent them… to the one in Italy before spring. After that, she didn’t want anymore, she said: “It’s okay, mother, don’t tire yourself sending us food. Maybe G. [her daughter’s husband] will come.” It’s been even harder since the pandemic, they haven’t been able to come home. And the one from Greece sent me a package and I sent her a package, too… despite the pandemic. It is a great satisfaction for the soul to have things to send to your own children, it’s wonderful to be able to send them something made with your own hands as a mother… and it’s beautiful and very good when they send you things back and they all had things to send to me, it wasn’t a problem.
Interviewer: Do they ask you what you would like them to send you, to bring you?
P3: Yeees…
Interviewer: Do you ask for anything?
P3: I asked my younger daughter for Greek olive oil, the older one, no.
Interviewer: Are there things you feel you can’t discuss with your children? Or with one of them?
P3: Maybe there were years ago, because… what can I say, the hurt ran deep, it’s not easy to be alone and your children gone all over the world. Now I don’t know if I could, because I’m very close with them, I mostly tell them absolutely everything. They tell me everything, and so do I.
Interviewer: But have you ever felt that maybe you could have talked about certain things if you were face to face and there wasn’t this distance over the phone or WhatsApp?
P3: Several times.
Interviewer: How often do your children come to the country?
P3: Before the pandemic, the girl and my granddaughter came, then my son-in-law did… I mean the ones in Italy. In winter, my eldest grandson came for the holidays, so I wasn’t alone, but with this pandemic, I don’t have anyone. [cries] They couldn’t come anymore because of the pandemic.
Interviewer: Now there’s a pandemic and they didn’t manage to come, but before, did you miss them, or did you manage to see them quite often? How often did they visit?
P3: I missed them at first… I missed them greatly, because they couldn’t come, they used to come once a year. And imagine that they would drive for 2000 kilometres and I was always on the phone and worried and stressed because, well, my children were on the road, they only came once a year.
Interviewer: And when did they start coming more often?
P3: About five years ago.
Interviewer: And how often do they visit? Do they come several times a year?
P3: No, my daughter and my son-in-law visit alternatively, they take turns with the children.
Interviewer: What did you do the last time you were here together in the country?
P3: The last time was last year, on my birthday, all three children came home, they gave me a big surprise.
Interviewer: So, you last saw them last year, you haven’t seen each other this year at all?
P3: Yes, I saw all three of them last year with my granddaughters, the girls, and this year, my boy came from England, in March.
Interviewer: But have you ever visited your children?
P3: Yes, I’ve been to Italy and Greece several times.
Interviewer: What impressed you there in particular? How was the first visit?
P3: I was impressed, until I reached them, first of all, the roads, the streets, the landscape, the cleanliness.
Interviewer: What do you remember about your first visit there?
P3: Beautiful things, indeed, I can’t complain about… First of all, the hugs and happiness… with my children, with my grandchildren. When I first went to Italy, there was also my second nephew. The joy of being among them for the holidays. Great joy, yes.
Interviewer: And now can you describe to me the first day in the country after you returned? How did you feel?
P3: Total disappointment… about the roads and… there is a big difference between their country and ours.
Interviewer: What about the relationship, this distance between you and the children? How did you feel in the country? Or did you feel good about being home?
P3: I felt good about being home but, like I said before, I would like for at least one of the three of them to retire to Romania, so that I could have someone here, too.
Interviewer: Speaking of your daughter in Italy, can you describe her home to me?
P3: Yes, they live in a mountain area. It’s a U-shaped building with a ground floor and a first floor and each apartment is habitable. My daughter lives on the ground floor, but there are many living spaces, the building is big. It’s good that it opens right into the street, it has an underground garage, suitable to the relief, because it’s a mountain. She has a garden upstairs, over the garage. It’s a very beautiful scenery! Very beautiful!
Interviewer: Does the house have three rooms?
P3: It has two bedrooms, a bathroom, a hall and a living room with a kitchen.
Interviewer: What do you think of her home compared to ours?
P3: Okay, well, you don’t go from one room to another, that is, enter the living room and then into the other room, the rooms have separate entrances. But given their numbers, they could use one more bedroom.
Interviewer: What do you know about your daughter’s job? Does she tell you about it, do you talk about work, or do you know about it from someone else?
P3: She works for old women. Let’s say, today she spends two hours with an old woman, in the afternoon she spends three hours with another old woman… Yes, she tells me about it, we have a close relationship, and we communicate constantly. She tells me about those old women, how she takes care of them, what she does. She’s really communicative, she does tell me. And she is soulful, she doesn’t neglect them, she does whatever they need. She tells me if one of them got sick, if something happens with one of them… we communicate.
Interviewer: I understand that your daughter had a nursing degree here in Romania.
P3: Yes, she had a nursing and a social work degree.
Interviewer: What did she do when she arrived in Italy? What job did she have?
P3: She worked in a supermarket.
Interviewer: She worked in a supermarket for a while and then?
P3: She worked in a supermarket for five years, she was in charge of an aisle. Then she found a job somewhere closer, because it was a bit far from home. And she started cleaning and caring for the elderly.
Interviewer: And she’s still taking care of the elderly now.
P3: Yes.
Interviewer: Do you think your children have left the country for good?
P3: Not the ones in Italy, because they told me that they would still like to come back.
Interviewer: When do you think they will return?
P3: They don’t know either. But they keep hoping to return. Perhaps after their second child finishes his studies… I’m not sure. Whenever God wills it.
Interviewer: Do you think there are advantages to your children going abroad?
P3: Compared to Romania, yes.
Interviewer: What are those advantages?
P3: First of all, my son-in-law had a stable and very well-paid job. Which wasn’t the case in Romania.
Interviewer: Apart from work, do you think there are any other advantages?
P3: There are more opportunities there, it’s somewhat easier to make a living than it is in Romania.
Interviewer: A living from what point of view? A job or…?
P3: A job, money, help from the City Hall there, streets, traffic, legislation… many things, a lot of things…
Interviewer: The children’s school?
P3: The children’s school, of course… Yes, they could stay. It’s true that if I wasn’t so patriotic, loved my land so much, I might be in Italy even now, since I also worked there for a while.
Interviewer: Did you go to them for a while and work?
P3: Yes, I worked for seven months.
Interviewer: When did this happen?
P3: In 2017, from January to the end of June, I came home for a month and then left for another month.
Interviewer: And why didn’t you stay there? I presume you had enough money, with your job…
P3: I had quite enough. But you know, my health didn’t allow me.
Interviewer: Are there things like that, health, quarrels in the family or your sadness, things you hide from your children?
P3: Sometimes I do.
Interviewer: Do they know everything about your health?
P3: They know everything about my health, I can’t keep that from them.
Interviewer: But what do you keep from them?
P3: Certain inconveniences in my social life. I don’t want to upset them. But I also fix these things, because I’m the type of person who doesn’t get upset or hold a grudge.
Interviewer: You have three grandchildren in Italy, three in Greece. Have all your grandchildren come to the country or have you gone to them?
P3: Both. The eldest came alone several times, the one in Italy, who is now a student.
Interviewer: How do you communicate with your grandchildren?
P3: I communicate well with the eldest, I communicate less often with the youngest, with the little girl from Italy I also communicate well, almost every time I talk to their mother. With the ones in Greece, every time I talk to their mother, my daughter, she puts the girls on the phone to say hi. The older one speaks Romanian, the younger one very little, because she is only five years old, although she tries to speak Romanian, too, but they only speak Greek at home, and the little boy is small, born in February.
Interviewer: And do you speak in Romanian or Italian with the ones in Italy? Do they speak Romanian?
P3: The ones in Italy speak it perfectly, since both parents speak Romanian at home.
Interviewer: When your grandchildren visited you, what did they like here in Romania?
P3: The little one didn’t like it very much. His standards are quite high, and Romania is quite dirty, it is what it is. So, the second one hasn’t come for a long time. I really wish he would come, I miss hugging him. The older one really likes Romanian food. Yes, and he has friends, but we don’t really communicate, he doesn’t tell me what he likes, what he doesn’t like. He’s not too picky, the older one.
Interviewer: And have the ones in Greece come to Romania?
P3: Yes, the girls came with their mother last year.
Interviewer: And could you tell what they liked about the country or are they still little?
P3: They liked everything. And they would come often, but they can’t. They liked it very much, at least the eldest, the eldest granddaughter. The youngest, too, but she was too little, she wasn’t even four years old. But they liked it very much and they would come often.
Interviewer: Is there anything they didn’t like?
P3: I don’t know if there’s anything the ones in Greece didn’t like. The ones in Italy don’t like the filth in Romania, the streets, everything, the garbage and everything else.
Interviewer: What changes gradually took place in your life after the children left?
P3: This disappointment… But on the one hand, I thought they are well where they are and they should be well, because if they are well, I am well here, too.
Interviewer: But financially? If they used to help you financially or with certain things, did anything change after they left because you no longer had their help? Or maybe the fact that you were left alone, and your health worsened after they left? Has anything changed in your life?
P3: They helped me more after they left. With packages and money as well.
Interviewer: So, now they send you certain things that you didn’t have access to before?
P3: Yes. We have a good material and emotional relationship. I often tell them: you have children, don’t send me things anymore, I can manage. I’ve retired, but I worked until retirement, after which… even after retirement, I kept looking for something to do. As long as my health allowed me, so that they could be well and carefree there. They always think about me, and they are always worried about whether I am sick here, feeling ill.
Interviewer: They always think about you.
P3: All the time, all the time, yes.
Interviewer: Are there common activities that you find difficult to perform in the absence of your children?
P3: After they left, I bought a piece of land and started working that land in 2016. And I keep thinking, if one of my children were here, maybe we would build a little house, maybe they would help me more, and the other way around. But… I can’t do everything myself, I’m unable to. [sighs]
Interviewer: You bought the land with the intention of building a house where you could live with your children, right?
P3: Yes, yes.
Interviewer: Have you seen or heard of equipment that would help you or make your life easier?
P3: Only in the garden, otherwise, what could it do in my house, in the apartment?
Interviewer: And what kind of gardening equipment would it be?
P3: Various machines…
Interviewer: Let’s do an imagination exercise and imagine that you could have a machine, like a kind of robot, that would make your life easier and more pleasant. What should it do?
P3: What could a robot do for me?
Interviewer: Suppose you needed such a robot. He exists and all you have to do is paint a picture of it for me. How you would like it to look and what it should do, and I will build it for you. How do you imagine a robot should look around your house or yard?
P3: I don’t want a robot in my apartment, but in the garden yes, to cut the grass, to plough the ground… And I would only have to communicate with it. What would it look like? Probably something like a worker, probably the figure of a man, I don’t know, something like that. To help me in the yard, because I like the outdoors, going out into the sun, I like the chirping of birds, planting seeds in the ground, watching them grow and feeling that it gives me life. But since I’m not as strong as I used to, I can’t do everything. I planted trees, I planted vines, I planted flowers, I planted everything, but now spring is coming, it’s time to work and I need help, I need a robot. [laughs]
Interviewer: Given your children’s experience, what are the main benefits of their emigration, of their leaving to those countries?
P3: The financial one, that’s the first thing.
Interviewer: What disadvantages do you think there are?
P3: Longing for home, great longing for home. They miss Romania and their childhood lands terribly.
Interviewer: Do you plan to visit them soon?
P3: If I knew the pandemic wouldn’t reach them, the moment I finished the investigations, I would go to them.
Interviewer: Which of them?
P3: It doesn’t matter, I would go to both at once, I would teleport. [laughs]
Interviewer: Have you ever considered moving from the country to Italy, to any of your children?
P3: No.
Interviewer: Have you talked to them about it, have they suggested it to you?
P3: I talked to them, they suggested I visit, but not that I stay, because like I said, they would need another bedroom.
Interviewer: But to the ones in Greece or to your boy in England, wouldn’t you like to go?
P3: The one in Greece always suggests that I go and stay with her, but I won’t, I can’t. I’m a patriot, I love my land very much, I can’t.
Interviewer: Do you think any of the children will return home soon? Or what would be the conditions for them to return home?
P3: I don’t know how soon they will return, but the older ones will certainly come back from Italy.
Interviewer: And the boy?
P3: I don’t think the boy is coming anytime soon, if he were to come. There’s no question about it.
Interviewer: And what should happen for them to return? What should change or what should they have?
P3: First of all, a well-paid job. The boy had one anyway, at Pizza Marina, but like he said, “Mom, I can’t build a future for myself, a house, a car, with the salary here.” And no matter where he might have been… He was well paid here. He’d wanted to leave before, and they wouldn’t let him because he was a very good worker and they said: “I would rather raise your salary than let you leave.” That’s because all three of my children put their hearts into whatever they do. But there should be well-paid jobs in Romania, so they don’t have to leave, so they could afford a decent living here, not luxury, a decent living, to have their own place, a car.
Interviewer: What did the girl in Greece do before?
P3: The girl in Greece had a job in Italy before, she worked at a cafe bar.
Interviewer: Did she go straight to Italy after she finished school?
P3: The girl in Greece didn’t finish college, she left during college because my husband was sick, I couldn’t send her too much money at college and she thought it would be for the best if she went there, so she did. And she got a job there.
Interviewer: And how long did she stay in Italy?
P3: I think two or three years, I can’t remember exactly.
Interviewer: How do you see yourself in five years?
P3: A happy Grandma, in the sense that I am optimistic. I also hope my children in Italy will return to Romania. I hope we’ll build a little house there, on my land. I hope for health because that is the greatest thing possible.
Interviewer: And where do you see your children in five years? What do you imagine will happen?
P3: I see the older ones in Romania, the Greek one in Greece, she has to stay with her husband there anyway, she only comes to visit Romania, that’s for sure, and the boy… I think I see him still there, in England.
Interviewer: To conclude, please imagine a cover, like a kind of picture for the whole story you told me. What would this picture of your life look like?
P3: Me, hugging my children, my grandchildren, my sons-in-law as I cry and laugh.
