Interviu emigrant M6
- Identificare
Intervievator: Vârsta dumneavoastră?
M6: Am 32 de ani.
Intervievator: Țara de rezidență?
M6: Italia.
Intervievator: De câți ani ești plecată din România?
M6: De 17 ani. Aveam 15 ani când am plecat.
Intervievator: Mai ai părinți în țară?
M6: Da. Amândoi.
Intervievator: Ambii părinți. Ce vârste au părinții tăi?
M6: Mama ar trebui să aibă 60 și atunci tata 64.
- Viața în România și motivul plecării
Intervievator: Cum era viața ta în România înainte de a pleca?
M6: Eu trăiam în Tulcea, m-am născut și am trăit 15 ani în Tulcea. Înainte de a pleca eu, au plecat părinții mei cu vreo 2 ani înainte și stăteam cu fratele meu. Părinții mei lucrau aici în Italia și ne trimiteau bănuți cum făceau toți părinții pe vremuri. De când au plecat ne-a fost un pic mai bine. Normal că s-a îmbunătățit calitatea vieții. Înainte am avut câțiva ani mai grei, în anii ‘90. La sfârșitul anilor ‘90 în România a fost destul de greoi. Mi-aduc aminte că tata rămăsese fără muncă. Și mama. Am schimbat câteva case, au vândut casa, am trăit un pic în chirie, după aia am trăit un pic într-o casă a unei bunici care a murit. Au fost câțiva ani un pic mai grei așa, cât eu eram în 5-8 și fratele meu era la liceu. După aceea, pe la 7 ani, au plecat amândoi timp de o lună. A plecat mai întâi tata și după o lună, s-a dus și mama în Italia. Atunci au început să muncească și să ne trimită lunar bani de cărți, autobuz, mâncare, chestii.
Intervievator: Și voi cu cine locuiați în toată perioada aceasta?
M6: Noi în acea perioadă am stat cei doi ani acasă la tataie, tatăl mamei mele. Avea un apartament și am stat la el și eram foarte fericiți.
Intervievator: Cum era relația de familie înainte ca părinții tăi să plece?
M6: Noi, de obicei, ca familie, am fost foarte uniți mai tot timpul. Bineînțeles că în perioada aia când era destul de greu tata avea și el problemele lui. Cred că nu era ușor să aibă doi copii… să nu fie capabil să ne mențină cum trebuia. Au avut și perioade în care voiau să se despartă. S-au și despărțit câteva luni la un moment dat. După aia au rămas împreună până la urmă, dar, de obicei, de fiecare dată când erau probleme, erau probleme din cauza banilor, ca în multe familii.
Intervievator: La ce perioadă ai plecat tu după părinții tăi?
M6: Cred că un an jumate, doi, când eu eram prin a șaptea. Nu mai țin minte dacă eram la început sau la sfârșit și am plecat când am terminat a opta și fratele meu termina liceul. După acei doi ani, el trebuia să se ducă la București și eu nu aveam unde să stau, așa că m-au luat după ei.
Intervievator: Care erau activitățile voastre atunci când stăteați împreună cu toții? Înainte să plece și părinții tăi? Ce activități aveați ca familie?
M6: Noi ne jucam. Ascultam muzică. Tata punea de foarte multe ori muzică acasă. Era mare fan al lui Pink Floyd. Jucam cărți, Remi. Cam asta. Când eram mici, mici, ne spuneau povești. Așa, mari, ne jucam cărți… și punea muzică, îmi aduc aminte.
Intervievator: Înțeleg că decizia de a pleca nu ți-a venit tocmai ție, adică nu a fost o decizie a ta să pleci.
M6: Nu. Eu aveam 15 ani. Nici nu prea mă gândeam în ce țară vreau să trăiesc. Părinții mei nu cred că m-au întrebat vreodată vrei să vii sau nu vrei să vii. Trebuia să mă duc cu ei.
Intervievator: Dar după ce ai mai crescut și ai trăit o perioadă în Italia, te-ai gândit vreun moment să pleci în altă țară?
M6: Da. Prin 2008-2009, când a venit criza de muncă, eu trăiam deja cu prietenul meu și am rămas amândoi fără un loc de muncă. După, am început să lucrez într-un restaurant. Dar am avut un moment în care mă gândisem să schimbăm țara. Noi am plecat odată într-o țară și nu mi-ar fi fost așa de greu să schimb iar o cultură. Pentru el este mai greu și până la urmă am reușit să găsim de muncă și am rămas aici și m-am gândit și altădată când părinții mei s-au întors înapoi în țară acum vreo 7 ani. Acum șapte ani au plecat de acolo. Și m-am gândit să, nu știu, să ne adunăm de aici viața.
Intervievator: Deci, dacă te gândeai să pleci în altă țară nu era România acea țară.
M6: Nu.
Intervievator: Dar care era țara pe care ți-o doreai?
M6: Eu m-aș fi dus înspre nord. Nu știu sigur ce țară. Intrasem un pic pe net că erau site-uri cu locuri de muncă. M-aș fi dus înspre nord. Problema cea mai mare ar fi fost și limba engleză pentru prietenul meu.
Intervievator: De ce?
M6: Că el e italian.
Intervievator: Italienii nu învață engleză?
M6: Învață, dar e un pic mai bizar. Noi suntem mult mai deschiși. Mai ales că vedem și la televizor în limba originală. Ei nu aud nimic altceva decât italiană de mici copii și învață doar la școală puțin din cărți. Poate la facultate mai mult. Nici eu, nici prietenul meu nu am făcut facultate.
Intervievator: Spui că părinții tăi s-au întors în țară acum șapte ani. Dar ce i-a determinat să ia această decizie de a se întoarce?
M6: Marea criză care a fost aici după 2008-2009. Tata era curier, mama îngrijea bătrâni. Mama începuse deja să aibă și probleme de sănătate că ea are diabet. Ea a rămas fără muncă la timp. Aceleași lucruri care i-au determinat să plece i-au determinat să se și întoarcă.
Intervievator: Și tu de ce ai rămas?
M6: Pentru că eu deja trăiam cu prietenul meu. Când am plecat de acasă aveam 21 de ani.
Intervievator: Și cum au privit ei această decizie a ta de a rămâne în Italia și de a nu te întoarce cu restul familiei acasă?
M6: Era ca și cum nici nu m-au întrebat. Știau deja cumva. Adică nu și-au pus problema dacă vrei să vii că m-aș fi dus și la fel, în același timp când ei au decis să plece s-au dus tot într-un fel fără o siguranță și unica siguranță care era era fratele meu care trăiește în București, pentru că acolo nu mai aveam casă, părinții lor nu mai erau. Au plecat la fel, fără nicio siguranță. Se gândeau mai mult la faptul că voiau să iasă la pensie. Tata cât noi am fost mici a fost pilot și se apropia vârsta și voia să își depună dosarul.
Intervievator: Tu locuiești, de fapt ai o relație cu un bărbat italian de câți ani?
M6: 13 ani cred.
Intervievator: Sunteți căsătoriți?
M6: Nu, nu ne-am căsătorit.
Intervievator: Înțeleg că în Italia se merge mai mult pe această logodnă.
M6: Da, se trăiește împreună.
Intervievator: Părinții tăi oricum nu se așteptau pentru că tu ți-ai făcut deja viața cu acest bărbat italian. Să înțeleg, oarecum o familie. Ai deja o familie acolo.
M6: Da. Noi eram deja la casa noastră trăiam oricum și în alt oraș unde trăiau mama și tata și nu se punea problema că m-aș fi dus cu ei înapoi.
Intervievator: Când ai plecat din România în Italia știai ce te așteaptă acolo? Știai ceva despre Italia, despre obiceiuri, despre țară în sine?
M6: Nu. Eu am plecat în iulie când am terminat a opta și când am ajuns acolo habar n-aveam nici unde mă duceam. Țin minte că părinții mei au plătit, au luat o mașină, un fel de dubă și veneau să mă ia de unde mă lăsa omul care conducea și habar n-aveam nici practic zona geografică a Italiei unde aș fi fost. Nu știam nimic. Acum uite că au venit să mă ia. E deja aici în locul în care locuiau părinții mei. În alt oraș era sora mamei care are un fiu de vârsta mea și le spusese deja la liceu aici și am venit în iulie m-au înscris și pe mine direct. Habar n-aveam nici care liceu era și unde. S-a interesat tata, a văzut că eram înscrisă la acel liceu și nu. Habar n-aveam nimic, nici limba. Limba a trebuit să o învăț între iulie-august și jumătate de septembrie ca să pot să mă duc la școală. Țin minte că am cumpărat o carte de gramatică pentru copii practic, pentru începători și am învățat cartea aceea și mă uitam mult la televizor. Nici prieteni nu aveam care puteau să mă ajute. Am început să învăț cartea și odată cu școala am început să mă obișnuiesc cu limba, cu lumea, cu ora.
- Adaptarea în țara gazdă
Intervievator: Ce îți mai amintești din prima zi, din momentul în care ai ajuns acolo?
M6: Țin minte că eram fericită să o văd pe mama. Era, mi se pare, destul de cald, dar la vârsta de 15 ani.. Acum te gândești poate un pic la ceea ce era la 15 ani. Nici nu îmi puneam prea multe probleme cum o să fie, cum a fost, ce o să fac. Luam așa ce venea. Voiam să văd ce se întâmplă nu știu.
Intervievator: Cum a fost prima săptămână a ta acolo? Mă gândesc că trebuia să te acomodezi, să vorbești cu oameni.
M6: În prima săptămână țin minte că a fost un fel de vacanță, pentru că ai mei fiind aici la început m-au dus la magazin, am cumpărat hăinuțe, am cumpărat ce voiam de mâncare, am văzut ce se mănâncă. Era destul de bine. Eram fericită. Mă bucuram cu părinții mei și eram fericită că vedeam toate chestiile noi, vedeam supermarketurile, mă luasem un pic cu astea. Când trăiam în Tulcea mă duceam la Mangalia să văd cel mai mare magazin. Și un pic te impresionează la vârsta aia. Locuiam într-un orășel mai mic.
Intervievator: Au fost situații în care lucrurile au fost mai rele decât te așteptai?
M6: Mai rele decât mă așteptam eu.. Mi-a fost destul de greu la început, probabil prima perioadă la școală. Pentru ca îmi era frică, îmi era frică să greșesc vorbind limba, îmi era rușine. Mi-e rușine acum când vorbesc română. Mi-era frică să nu mă integrez, să nu reușesc. Mi-era destul de frică să nu reușesc să mă integrez. Să nu reușesc să îmi fac prieteni, să am o relație cu nimeni, mai ales că eu când am venit aici în Italia stăteam într-un fel de sat. Cred că erau cel mult o mie de locuitori și nu eram.. Eu când mă duceam la școală la Tulcea luam vreo două autobuze, mergeam pe jos, mă plimbam. Când am început la 15 ani să locuiesc aici în Italia era practic casa și după era câmpul. Țin minte în vara aia că auzeam greierii și mă înnebuneau. Noaptea țin minte că era o liniște și greieri și nu reușeam să dorm.
Intervievator: În perioada asta de șapte ani de când părinții tăi s-au întors acasă, ai fost în situația în care a trebuit să ai joburi sub nivelul tău de calificare?
M6: Da, da. Aici este destul de normal. Eu am fost doar la liceu și oricum și în Italia nu toți termină liceul. Este un număr foarte mare de italieni care nu termină liceul și oricum în perioada de care spuneam 2008-2009, eu, de obicei, lucrez ca secretară și am lucrat și prin restaurante, baruri. Am făcut tot ce găseam.
Intervievator: Ai încercat vreodată să le ascunzi părinților tăi ceea ce lucrezi sau situația ta?
M6: Nu. Situația mea nu. Bineînțeles când aveam probleme economice nu voiam să le zic că știam că stăteau ei mai rău decât mine.
Intervievator: Spuneai că înainte de a pleca în Italia nu știai o vorbă în italiană. La ce nivel consideri că ești acum cu limba italiană?
M6: Acum vorbesc bine. Nici nu își dau seama dacă nu am un accent divers. Gramatical vorbesc foarte bine și de obicei când vorbesc cu un necunoscut italian nu își dă seama dacă sunt româncă sau italiană. Nu este sigur că sunt italiancă.
Intervievator: Mai ai legături și cu alți români care sunt acolo?
M6: Nu. O am pe mătușa mea la vreo 30 de kilometri, dar are deja familie aici, iar mătușa vărului de vârsta mea mai are altă fată de 13 ani și ei sunt unicii români pe care îi cunosc.
Intervievator: Ce îți place cel mai mult în țara în care locuiești acum?
M6: În țara în care locuiesc. Probabil calitatea de viață, calitatea de trai, traiul. Ceea ce aici este nivel mediu, pentru ce cumpăram eu în copilăria mea era un nivel destul de înalt. Acum nu mai este la fel, bineînțeles, nici acolo, dar pentru ce-mi aduc eu aminte și un pic faptul că sunt mai.. Poporul român a fost destul de bătut și asuprit dar aici ei au avut perioade grele după război după 1940 au mai avut ca popor și sunt un pic mai lejeri. Adică, de exemplu, părinții prietenilor mei și fizic dacă te uiți la ei nu arată așa cum arată părinții mei.
Intervievator: Să fie oare vorba și de program de muncă, de stil de viață?
M6: Și de muncă și de stil de viață și alimentația, probabil, din copilărie. Sunt foarte multe chestii pe care ei le-au avut de mai mult timp. În schimb, prin ceea ce au trecut părinții noștri e și mai greu de înțeles.
Intervievator: Dar ce nu îți place acolo?
M6: Ce nu îmi place. Nu îmi place legat de lume sau de țară?
Intervievator: Ambele.
M6: Mie îmi place că ceea ce poți face astăzi poți lăsa pe mâine. Și, din păcate, eu trăiesc în nordul Italiei, undeva la câmp, unde nu este nici munte, nici mare. Chiar îi ziceam mamei: Nu puteai să te duci și tu mai jos?
Intervievator: Și asta nu îți place? Că nu ai nici mare și nici munte. Stai la câmpie.
M6: Exact. Nimic. Dacă te uiți așa, peste tot câmp. Cam asta și nu îmi place că nu este dezvoltat foarte mult prin sătuce. Adică orașul e la Milano și ca să ajungi la Milano trebuie să iei trenul. Și se folosește foarte mult mașina. Dacă nu ai mașină, nu ajungi nicăieri. Eu ca să-mi iau un pachet de țigări trebuie să îmi iau mașina.
Intervievator: Pentru că stai în sat, nu?
M6: Pentru că stau în sat, da.
Intervievator: De ce aleg ei să stea în sate? Adică mai departe de orașe?
M6: Pentru prețurile caselor și pentru că reușesc să găsească la preț mai mic spații mai mari.
Intervievator: Ei își cumpără casele sau stau în chirie o perioadă îndelungată?
M6: Foarte mult se stă în chirie în țara asta din cauza faptului că trebuie să ai un contract determinat.
Intervievator: Pe perioade determinate.
M6: Ca să reușești să faci credit la bancă și de obicei trebuie să fie cât mai clar și să ai și bani în plus ca avans. Și mulți stau în casa părinților chiar până la 35 de ani, până când se căsătoresc sau stau în chirie până reușesc să aibă credite la bancă.
Intervievator: Înțeleg că tu când ai plecat în Italia nu te-ai gândit cât vei rămâne pentru că erai cu părinții, dar te-ai gândit vreodată că vei rămâne în Italia?
M6: Am început să-mi cam dau seama că dacă mi-au zis că mă duc la școală aici și mai ales că eu eram mică și părinții mei erau în Italia deci nu era în plan nici ca ei să se întoarcă. Eu credeam că am rămas aici și cel mult venea fratele meu în vizită. Deci pentru mine era schimbată viața și țara definitiv.
Intervievator: Nu te-ai gândit nicio clipă să te întorci în țară?
M6: Nu, mai ales că, am trăit acei ani în sfârșitul lui 90, care n-au fost foarte ușori. Am spus timp de mulți ani că n-aș fi avut niciun fel de viitor în țara. Bine, nici acum dacă m-aș întoarce n-aș avea niciun viitor în țară.
Intervievator: Ce crezi că ar trebui să se schimbe ca să te întorci în țară?
M6: În clipa asta, eu am familia în țară și nu știu, mă gândeam, chiar dacă n-aș avea prietenul meu, cred că m-aș întoarce acasă.
Intervievator: Te-ai acomodat acum în locul în care trăiești?
M6: Da!
Intervievator: Nici nu cred că se mai pune problema dacă spui că deja e limba mamă, limba italiană.
M6: Da, e mai ușor și visez în italiană.
Intervievator: Dacă ar fi să fi acum din nou la vârsta de 15 ani în momentul în care a trebuit să pleci din țară și ai fi avut factori de decizie dacă să pleci sau nu, ai fi plecat sau ai făcut lucrurile altfel?
M6: Nu, dacă aș fi decis la 15 ani când eram în România nu aș fi plecat pentru că eram foarte atașată de frati-miu. Acum, la 32 de ani, i-aș fi zis Mariei (și-ar fi zis sieși) să plece.
- Familia multi-etnică [dacă e cazul]
Intervievator: Înțeleg că tu ești deja într-o relație cu un italian și aș dori să vorbim puțin și despre obiceiurile lor de acolo. În primul rând, cum te-ai acomodat tu cu obiceiurile și tradițiile din familia italiană?
M6: Avem…tradițiile nu sunt chiar foarte diverse, pentru ca sărbătorile sunt aceleași, deci: Crăciun, Paști. Unica chestie diferită este Paștele.
Intervievator: Diferența de o săptămână.
M6: Dar, din acel punct de vedere, nu am avut probleme. Este impactul cu familia italiană adică ei sunt foarte gălăgioși, sunt mulți de obicei la sărbători și noi eram mulți dar la ei mi se pare că este mai mult mai multă gălăgie când e o familie întreagă. Zici că în loc să fie 5 sunt 20, știi? Parcă sunt 20. Se ceartă mult mai ușor. Da, dar se ceartă, din ce am văzut și din familiile prietenelor mele, adică cearta iese ușor așa fără să și pună problema să-l jignesc pe celălalt sau nu. Nu știu, poate noi aveam, eram mai atenți să nu jignim pe nimeni, dar în schimb nu sunt foarte mari diferențe adică de obicei pentru români cred că și de aia suntem foarte mulți în Italia, Spania. Nu este foarte greu să te adaptezi la viața italienilor sau spaniolilor, nu-i așa de mare diferență.
Intervievator: Spui că ei nu sunt diferiți ca familii , au aceleași întâlniri: se întâlnesc mănâncă, iau cina, prânzul împreună…
M6: Da, dar de obicei, bine acum de câțiva ani, de vreo 2 ani nu mai mergem dar în fiecare sâmbătă sau duminică toți copii mari fiind cu respectivele familii se duceau acasă la mama, să mănânce împreună adică cel puțin o dată pe săptămână se vede familia toată. De sărbători cu siguranță. Adică nu există ca tu de Sărbători să te duci la mare sau la munte. Este un fel de regulă, de tradiție să stea cât pot de mult împreună.
Intervievator: În momentul în care tu ți-ai cunoscut logodnicul italian, cum le-ai dat vestea părinților, cum au primit ei vestea că tu te întâlnești cu un italian și vei rămâne cu un italian?
M6: Eu aveam 19 ani și eram un pic, adică începuse și faza de rebeliune. Părinții mei cât am fost mici au fost foarte severi. Crescând n-au mai fost severi, au devenit un fel de prieteni adică au început mai mult să ne dea sfaturi decât să ne zică ce să facem și nu e că i-am întrebat le-am zis uite el e Fabrizio o să vină să mă ia, mai trece pe acasă si n-au avut…Nici nu mă interesa mult ce puteau să zică că eram tânără.
Intervievator: După ce relația a avansat și v-ați mutat împreună. Ce au spus? Au fost de acord? Mă interesează dacă au fost de acord cu relația ta cu un bărbat italian.
M6: Am avut noroc pentru că mama îl place foarte mult pe prietenul meu. Și tata că au și lucrat împreună, când a făcut studii el și când ne-am mutat, ca noi practic stăteam împreună de doi ani când am decis să ne mutăm împreună nu era problemă ca el era ori român sau italian, era problema că mama mea nu voia să plec de acasă, nu voia să mă lase să plec de acasă și i-am zis la sfârșit adică după ce am găsit casă, mi-am băgat chestiile în casă. Țin minte când i-am zis lu mama a plâns vreo două zile până când mi-am luat chestiile și Fabrizio ia zis lui tata că lucrau împreună ca curieri și i-a zis dimineață si el credea ca glumea dar n-a glumit. Mai mult problema a fost ca plecăm, plecam de acasă decât să plec cu un italian. Puteam să stau acasă cu el, după ei, până la 50 de ani.
M6: Cred că oarecum se așteptau să ai o relație cu un italian fiind în Italia totuși…
M6: Da! Și mai ales că, dacă el era german, englez, italian, părinții mei n-au probleme.
Intervievator: Familiile, părinții tăi cu părinții lui Fabrizio, s-au cunoscut?
M6: Foarte rar. Cred că s-au văzut. Nu e ca a fost vreodată vreo întâlnire făcută de noi, s-au văzut prin mașină, mai ales că tatăl prietenului meu a murit acum 5 ani de cancer. 7 ani în urmă erau iar într-o situație… când eram aici, aveam vreo 20 de ani, într-o situație mai urâtă din cauza faptului că nu reușeau cu munca să meargă foarte bine și nu era o perioadă de fericire sau de… Și mai ales că noi ne-am și întrebat când am căutat casa… am luat-o la vreo 30 de kilometri.
Intervievator: De ce?
M6: Ca sa ne vedem mai rar.
Intervievator: Înțeleg că în momentul ăsta părinții tăi cu părinții lui nu au o relație, nu păstrează legătura?
M6: Decât mama prietenului meu și ei s-au certat cu doi ani din urmă și nici ei. Adică nici prietenul meu cu mama lui nu se văd de 2 ani.
Intervievator: Am înțeles, am înțeles. O întrebare deși nu știu dacă ai în plan, când vei avea copii, copiii tăi in ce limbă vor vorbi?
M6: Amândouă. Normal că este un fel de legătură și cu tradiția și cu limba și cu familia. Acum rădăcinile sunt altele nu sunt aceleași. Nu cred…un copil are doi părinți…cum o să trăiască în Italia trebuie să știe ceva despre țara mamei sale. Poate eu o să-i vorbesc în română dacă o să am un copil.
Intervievator: Presupun că până acum nu ai vorbit cu Fabrizio despre asta?
M6: Nu, știe. I-am zis pe viitor, că zice că nu o să înțeleagă nimic, dar mulți copii care trăiesc în Italia și cu părinți amândoi români vorbesc și italiană și română, în casă română și afară italiana.
- Cum se înțeleg copiii cu părinții dvs.? Au fost vreodată în România? [Dacă da] Ce le-a plăcut acolo? Ce nu le-a plăcut? Relația cu familia (mai ales părinții)
Intervievator: Cine mai este cu părinții tăi în România? Ce rude mai iau?
M6: Ei acum sunt la București. Este fratele meu dar ei trăiesc acum… La început când s-au întors au stat împreună cu fratele meu că ei nu aveau niciun fel de venit și a avut el grijă de ei vreo 2 ani până a reușit tata să iasă la pensie. După ce tata a ieșit la pensie s-au mutat ei doi și acum stau lângă București, Bragadiru și fratele meu la București. Sunt destul de aproape.
Intervievator: Teoretic fratele tău este cea mai apropiată rudă pe care o acum?
M6: Da, ca nici nu avem alte… bunicii mei… nu mai avem în viață niciun bunic și sunt ei doi și practic e frati-miu.
Intervievator: Le trimiți banii, îi ajuți financiar și tu?
M6: Nu pentru că avem noroc și tata a reușit să iasă la pensie și au grija amândoi. El cu pensia lui are grijă de mama care e puțin bolnavă și n-au nevoie.
Intervievator: Pachete, cadouri, le trimiți acasă?
M6: De obicei nu. Unicul cadou care le făceam de obicei, nu anul asta, era că mă duceam eu de două ori pe an. Le duceam direct dacă voiau să le duc ceva le duceam ceva de aici nu știu! Lui tata îi place vinul, mama voia doar sa mă duc acolo la ei și… nu le-am trimis. Le-am trimis, dar pentru că era nevoie și nu găseau în țară. Mama are glaucom și nu găsea niște chestii pentru ochi, le-am găsit eu aici și le-am trimis pachet direct. Dar nu, nu-i ajut eu financiar și nu-i ajut din acel punct de vedere pentru că avem norocul să reușească să aibă grijă de ei.
Intervievator: Dar ei îți trimit ceva din țară? Trimit pachete?
M6: Da. Anul ăsta am zis că nu este cazul și… Dar de obicei la ziua mea ne-au trimis și bani, îmi trimit și pachetul de Crăciun cu pijamale, chestii de mâncare…De obicei ei se făceau așa…în fiecare an pachet de Crăciun cu de toate, cu un pic de mâncare, turtă dulce, bomboane, pijamale de obicei și salam, cabanoși… de mâncare.
Intervievator: Lucruri pe care nu le găsește acolo decât în magazinele românești, nu?
M6: Exact… ceea ce se mănâncă de Crăciun, mai încercau, făceau așa pachetul, îl așteptam ca nebuna. Parcă nu mâncam trei zile.
- Comunicarea cu părinții rămași acasă
Intervievator: Cât de des vorbești cu ei?
M6: De vreo două ori pe zi.
Intervievator: Cum vorbești cu ei? Doar telefonic sau pe WhatsApp, Messenger?
M6: Îi sun ori pe Messenger Dacă este tata acasă pentru ca el știe să folosească telefonul, dacă nu, au făcut o ofertă internațională și o sun pe telefonul de casa pe mama. Dimineața, de obicei că tata iese să ia de mâncare sau ce trebuie să facă… o sun cand mă scol, la cafea o sun pe mami 10 minute și după aia după amiază dacă văd că sunt în online, dacă sunt acasă, dacă eu n-am nimic de făcut, le dau un telefon să ne vedem. Și ne și mesajăm și târziu seara, câteodată cu tata.
Intervievator: De obicei îi apelez tu sau apelează și ei?
M6: Îi apelez eu de obicei pentru că ei au o chestie să nu mă deranjeze și sun eu direct.
Intervievator: Au fost situații în care a încercat să ia legătura cu ei și nu ai reușit?
M6: Da…nu știu… poate o dată. M-am speriat destul de tare. S-au dus la spital și tata a lăsat telefonul în mașina și i-am sunat vreo două ore, după le-a trimis mesaj frati-miu. Nu îl lăsaseră acasă. Mai rău. Și până au ajuns acasă după așa nu a început să răspundă la telefon și ne-am cam speriat. De fiecare data te sperii destul de tare dacă nu-ți răspunde și dacă știi că este ora la care ar fi trebuit să ajungă acasă. Tata cel bine e tânăr practic, dar traficul din București, mama care nu e ok ai mereu frica aia să nu se fi întâmplat ceva.
Intervievator: Le-a fost greu părinților tăi să se obișnuiască cu smartphone-urile, cu aceste telefoane inteligente?
M6: Da.
Intervievator: Și au reușit…?
M6: Mama mea nu mai folosește nimic că nu vede, dar tata, el zice că acum nu mai are probleme. I-a fost greu până a înțeles unde să apese. Chestiile touch pentru ei sunt destul de grele…văd câteodată cum scrie mesaj și vezi „…” și aștepți așa vreo 10 minute și scrie „Bună!”.
Intervievator: Cine i-a învățat să folosească smartphone-ul?
M6: Cred că Alex astea cu touch pentru ca au început să le aibă de când sunt acolo. Când mă mai duceam eu acolo, o dată pe an, le ziceam ba televizor, ba telefonul, ba nu răspunde la aia, ba nu apasă pe ăla, dar n-am apăsat sau mă suna tata de la telefonul de casa să-i zic ce să facă pe telefonul smartphone.
Intervievator: Mai folosesc telefonul inteligent și pentru altceva: Facebook, Instagram, YouTube?
M6: Facebook. Tata are Facebook. Cred că YouTube că se mai uita la chestii câteodată îmi zic și să controleze ponturile chestii de-astea.
Intervievator: Despre ce vorbești în general cu familia? Ce discuții aveți în momentul în care vă sunați? De exemplu ultima conversație pe care ați avut-o?
M6: Dar i-am sunat pe la 13:30. Practic cu tata i-am zis că basistul și-a dat demisia și a zis că-i părea rău. După mama m-a întrebat ca de obicei ce am mâncat,că asta mă întreabă zilnic, și ce o să mănânc ca și cum ramai fără hrană. Sau dacă nu mănânci într-o seara moare cineva, mi-a zis ea ce a mâncat, ce au mâncat ei, ce a făcut tata azi dimineata și m-au întrebat de pisici, în fiecare zi același discurs.
Intervievator: Deci sunteți la curent cu ce se întâmplă în viața voastră zilnică.
M6: Eu îi întreb de fratele meu, că și Alex trebuie… ei nu sună să nu deranjeze dar tu trebuie să-i suni ca să știe ce facem. Și eu știu că fratele meu deja i-a sunat și întreb: „Alex e ok?” și invers.
Intervievator: Ok ok dar au și plângere părinții tăi? De ce se plâng ei?
M6: Da, mama se plânge continuu, se plânge de tata se plânge de pisici se plânge de cald, de frig, de toate. Tata se plânge de mama eu câteodată îi sun și le zic nu începeți cu problemele voastre ca eu le am pe ale mele.
Intervievator: Ce crezi tu că le lipsește lor acum cel mai mult?
M6: Eu că nu mă întorc în țară de vreo doi ani.
Intervievator: Că nu te-au mai văzut sau că nu te întorci permanent să fi cu ei?
M6: Nu, că nu m-au mai văzut că știu că nu mă întorc permanent, că nu ne-am mai văzut de doi ani. Eu acum doi ani am fost în decembrie acasă și i-am zis că mă întorc anul viitor dar am schimbat casa în decembrie anul 2019 și am zis atunci vin în 2020 dar a venit pandemia și nu m-am mai întors.
Intervievator: Aveți în general discuții în contradictoriu sau mici certuri?
M6: Da, mama este un pic prestantă ca ea asta face sună la telefon și mai are câteodată câte o bubă dacă: „Te-ai gândit să îți faci cetățenie?”, „Nu, nu m-am gândit.”, „Trebuie să te gândești.” ,„N-am chef.”, „Nu e nicio problemă.” Și începe să zică aceeași poveste și câteodată am răbdare pentru că îmi pare rău și nu vreau să mă cert degeaba pentru că suntem departe dar câteodată nu mai am foarte multă răbdare și poate răspund cum n-ar trebui și ea o aud și știu că după aia plânge și încerci un fel să o asculți sau dacă are o chestie mai lungă de zis, când mi-a mai zis odată că…da o las că știu că…
Intervievator: O lași să spună.
M6: După certuri și dacă plânge nu pot să mă duc să o îmbrățișez.
Intervievator: Care sunt subiectele în general pe care ai purtat discuții în contradictoriu?
M6: Mâncarea, acuma nebunia cu vitaminele să-mi iau vitamine. De ce nu iau vitamine că nu am nevoie mama, am 32 de ani sau nu am nevoie sa iau vitamine. Că trebuie să iei vitamine că dacă nu poți să te îmbolnăvești, chestii de astea, adică chestii pe care ea crede că sunt foarte importante și devine presantă si zice același lucru de mai multe ori la un moment dat e destul de frustrant.
Intervievator: Oare spune lucruri pe care le-ar fi făcut dacă ar fi fost lângă tine?
M6: Da, ea dacă ar fi fost aici venea cu vitaminele, îmi cumpăra vitaminele și mi le aducea acasă. Să mănânc fructe, altă nebunie. Ani de zile, de când eram mici, ne aducea în fiecare săptămână fructe: mere, portocale că eu nu le cumpăram și se stricau acele 3 mere pe care ea le aducea. I-am explicat la un moment dat degeaba le aduci dacă după aia se strică și pentru asta ne certam, dar oricum tot aducea mere.
Intervievator: Dacă ar fi să le ofere acum un obiect care să-i ajute pe ei să le facă viața mai ușoară. Ce obiect crezi? De ce obiect crezi că ar avea ei nevoie?
M6: Le-aș lua o Alexa, un fel de station interactivă…
Intervievator: Un roboțel?
Intervievator: Scuze. Un roboțel. Da.
Intervievator: Un fel de robot inteligența artificială.
M6: Da. Că noi avem aici în Italia, să pună muzică și ce ora este ca mama câteodată mă mai sună, dar e o scuză să mă întrebe ce ora este.
Intervievator: OK.
M6: Și după întreabă: „Da ce faci?”
Intervievator: Bun, deci i-ai oferi un astfel de roboțel cu inteligență artificială.
M6: Da, cât să le, nu știu, să aibă ceva în plus.
Intervievator: Și ce să facă acest roboțel? Cam cum ar trebui să-i ajute?
M6: Cum să-i ajute? De obicei, nu știu…în loc să te uiți la actualități întrebi cum e. La noi faza este următoare: mama fiind cu glaucom pune și întrebări adică afara cum e, de genul, câte grade sunt, ce ora este, cine cânta acel cântec, știi adică nu poate ea singură să se ducă pe smartphone și să-și caute… Eu am în casa un Alexa și am zis când o să găsești fără… bine el are mai multe de făcut și cred că aș și uita. Și asta ar fi de foarte mult ajutor pentru mama.
Intervievator: Bun, că vorbim acum de un robot inteligență artificială. Hai să facem un exercițiu de imaginație și să ne imaginăm cam cum să arate robotul, această mașinărie pe care mama ta să o aibă în casă
M6: Să fie ușoară adică cu butoane.
Intervievator: Și ca formă, ce formă să aibă?
M6: Eu nu știu ceva, de obicei chestii rotunde. Nu știu de ce le văd în mintea mea, probabil că mă gândesc la cap, la chestii rotunde.
- Percepția asupra vieții celor rămași acasă
Intervievator: Cât de des mergeai acasă înainte de pandemie? Cât de des te vedeai cu părinții tăi?
M6: În primii ani…vreo doi ani nu m-am dus, ne-am dus după doi ani după ce au plecat și am stat două săptămâni că trebuia să îmi fac buletinul și după aia am început să mă întorc o dată pe an și am ajuns poate de vreo două ori pe an.
Intervievator: Cum îți petreceai timpul atunci când ajungeai în România?
M6: De obicei veneau să mă ia la aeroport, mergeam împreună, venea și fratele meu, mergeau împreună să mâncăm la un restaurant și de obicei stăteam chiar acasă cu ei patru zile, vorbeam si o zi din cele patru stăteam cu Alex și ieșeam cu el dar stăteam mult în timp direct cu ei, bine ne mai plimbam, mă mai duceau să văd o biserică, o chestie ca să ieșim dar nu neapărat pentru că era nevoie, dar ei erau fericiți. Tatei îi place să conducă și îl întrebam : „E aproape unde ne duci?”, „Da, e aproape.” Patru ore naiba știa.
Intervievator: Crezi că părinții tăi o duc acum mai bine decât în perioada anterioară când erau în România?
M6: Da. De când tata a ieșit la pensie o duc mai bine. Cred că au dus-o bine și au fost destul de fericiți cât eram noi mici. Adică în primii ani 90 pentru că tata era pilot și uite că stăteam bine și eram fericiți când eram copii. Noi am avut o copilărie destul de frumoasă când au început problemele cred ca după 95′ ceva de genul asta. Acolo a început să fie mai grea viața. Acuma ei stau destul de bine adică au problemele lor de sănătate, de bătrânețe dar stau bine asta. Țin minte că înainte… nu era de mâncare, era frig, nu era lumină, nu aveai ce mânca a doua zi. Țin minte că erau aceste griji în casa și mama mea era mereu îngrijorată. Cred ca de asta i-a și rămas problema cu mâncarea ei, dacă am mâncat la prânz, seara. Că au fost perioade în care nu era de mâncare, mâncai o dată pe zi sau ce se găsea și acuma nu mai sunt acele probleme care mie mi se par cele mai grave adică au căldură, au lumina, reușească să-și cumpere medicamentele, au de mâncare. Pentru mine stau bine, știi? Adică și noi tot așa suntem bine. Dacă ai mâncat și ai o casă, stai bine.
Intervievator: Spui acum că oarecum nu le mai lipsește nimic?
M6: Da. Nimic la nivel economic.
Intervievator: Ok atunci ce le lipsește? Sentimental sau…
M6: Da, le lipsește că nu suntem împreună. Că nu ne vedem destul de des, ca nu avem o viață… adică eu nu pot sa mă duc la ei. Nici Alex fiind cu munca, fiind departe sau el are și alte chestii în viața normală, nu e că trece… Nu știu trec miercuri să văd ce fac. Asta cred că pentru ei este cel mai greu. Pentru noi nu-i așa de greu, dar pentru ei s-a adunat fiind și în casa și le vine destul de greu.
Intervievator: Cum își petrec timpul părinții tăi, ce fac?
M6: Iau prânzul, micul dejun, tata așază în casă, după care el iese. Mama începe să ne sune, să mă audă pe mine, pe Alex. După aceea își sună prietenele. După aia tata se întoarce la prânz, mănâncă împreună și trag un pui de somn. Și seara se ocupă de pisici. Au două pisici. Și înainte când se putea, măcar o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni luau și se duceau spre munte, câteodată se mai duceau două zile la mare, vara. Adică ieșeau mai des din casa, măcar sa vadă nu știu…se duceau într-un orășel. Des știu că se duceau spre munte la aer curat.
Intervievator: În afară de fratele tău, mai au prieteni sau rude în apropiere care să-i ajute în caz de nevoie?
M6: Nu, știu că este o vecină care se mai duce la ei câteodată să le taie unghiile pisicilor, deci au creat un fel de legătură cu o vecină. Și mai este un alt cuplu de bătrâni ca ei la parter și știu că se sună și văd câteodată. Dacă se întâmplă ceva și trebuie să sune pe cineva, trebuie să-l sune pe Alex.
Intervievator: Ok, dacă vrei să le faci o bucurie, o surpriză de ziua lor, de exemplu, cum procedezi?
M6: Dacă vreau să le cumpăr ceva, trimit cu curierul sau îi zic fratelui meu, dar de obicei e destul de complicat. Trebuie să vină curierul, tata vede că îl sună, cine l-a sunat, devine destul de complicat. De obicei sun, dar dacă aș vrea să le fac o bucurie enormă iau avionul. Mă urc în avion și merg la ei. Și aici mi-ar fi frică că trebuie să-i anunț să nu le vină vreun infarct.
- Proiecte
Intervievator: Care crezi că sunt avantajele plecării tale din România în Italia?
M6: Acum știu că o să reușesc să am o viață normală. Dacă rămâneam în România, nu știu, nu am idee. Dacă părinții mei ar fi rămas în România, nu știu dacă aș fi avut vreo ocazie, vreun viitor, vreo siguranță. Destul de întunecată.
Intervievator: Și care crezi că sunt dezavantajele plecării tale
M6: Nu cred că sunt, adică eu am plecat și destul de devreme. Părinții mei au fost nevoiți să schimbe țara, dar și eu am fost nevoită. Nu e ca și cum am decis eu să trăiesc aici, am 25 de ani. Am învățat, am făcut ceva, îmi place să trăiesc aici. Vreau să-mi aleg o altfel de viață. Nu știu…cred că ar fi fost frumos pe o parte să rămân, dar n-am idee de cum ar fi putut să fie viața mea.
Intervievator: Spuneai mai devreme că ți-ai fi dorit atunci când a fost criză în Italia să pleci în altă țară. Dar dacă te-aș întreba dacă vrei să pleci în altă țară, care ar fi condițiile?
M6: Ca să plec acum, trebuie să fiu nevoită.
Intervievator: Adică tot o criză sau să-ți fie foarte greu în Italia?
M6: Da, să-mi fie foarte greu, să nu reușesc să găsesc un loc de muncă să nu reușim să plătim creditul la bancă să cumpăram casa anul trecut. În cazul ăsta probabil am văzut la ai mei, nu am copii, dar dacă ai copii de care trebuie să ai grijă și nu reușești, schimbi și țara. Dacă știi că este o posibilitate mai bună în altă parte.
Intervievator: Te-ai gândit vreodată mai ales acum că părinții tăi au ieșit la pensie sau că tatăl tău a ieșit la pensie să-i aduci să locuiască definitiv cu tine în Italia?
M6: Nu, nu m-am gândit.
Intervievator: N-ați luat niciodată în discuție subiectul acesta?
M6: Nu, pentru că ei erau deja în București. Tata a ieșit la pensie după aproape doi ani, deci deja s-au readaptat la viața din țară. Este și o chestie de obișnuință cred. Adică este greu să schimbi țara mereu, să o iei de la capăt.
Intervievator: Tu ți-ai dori să-ți aduci părinții acolo, să fie împreună cu tine? Adică ai putea lua în considerare vreodată să-i aduci acolo să fie alături de tine? Poate, Doamne ferește, dar trebuie să discutăm despre asta, rămâne unul singur
M6: Da, dar depinde care rămâne și oricum dacă este nevoie da. Adică dacă este nevoie să-i aduc pe vreunul din ei sau pe amândoi, nu este o problemă.
Intervievator: Te-ai gândit vreodată serios să te întorci în țară în România după ce ei au plecat din Italia?
M6: Da, m-am gândit tot în acea perioadă.
Intervievator: Tot în perioada crizei?
M6: Da, pentru că erau toți acolo. Dacă părinții sau fratele meu ar fi fost în Anglia, m-aș fi gândit să mă duc în Anglia. Pentru mine țara poate să fie familia legată de tradiții, nu mă influențează așa de tare locul, ci de cine sau pentru cine.
Intervievator: Deci pe tine nu te atrage țara, ci familia?
M6: Da, este un pic de nostalgie acolo unde ai crescut și când te întorci. Sentimentul este același când te întorci acasă, te simți acasă. Și aici mă simt acasă, dar e ca și cum aș fi în casa unui prieten și stai oricum bine sau în casa ta. E un sentiment plăcut, îmi dau seama ca sunt acasă.
Intervievator: Ok, acum că am ajuns la finalul interviului, o să te rog să-ți imaginezi că toată povestea pe care mi-ai spus-o până acum tot interviul este scrisă într-o carte și să-mi spui cum îți imaginezi coperta acestei cărți. Ce ar apărea pe coperta?
M6: Ar apărea pe copertă un avion.
Intervievator: De ce un avion?
M6: Un pic și de la tata că a fost pilot dar și un pic că folosim avionul să ne vedem practic.
Intervievator: Ok, și atunci când deschizi această carte, înăuntru ai o fotografie care reprezintă relația dintre tine și părinții tăi. Cum arată această fotografie? Pot să mi-o descrii?
M6: O inimă, nu știu.
Intervievator: Ce-ți vine, nu există răspuns corect sau greșit.
M6: Două figuri care se îmbrățișează.
Interview emigrant M6
- Identification
Interviewer: Your age?
M6: I am 32 years old.
Interviewer: Country of residence?
M6: Italy.
Interviewer: How many years have you been living abroad?
M6: 17. I was 15 when I left.
Interviewer: Do you still have parents in the country?
M6: Yes. Both.
Interviewer: Both parents. How old are your parents?
M6: My mother should be 60 and my father 64.
- Life in Romania and the reason for leaving
Interviewer: How was your life in Romania before you left?
M6: I was living in Tulcea, I was born in Tulcea and I lived there for 15 years. My parents had left about 2 years before I did, and I was staying with my brother. My parents had jobs here in Italy and sent us money like all parents used to do. We were doing a little better after they left. Of course, our quality of life improved. We’d had some tough years before, in the 90s. In the late 90s, our life was tough in Romania. I remember my father had lost his job. My mother, too. We changed a few houses, they sold the house, we rented a place for a while, then we lived in a late grandmother’s house for a bit. We had a few rough years while I was in fifth to eighth grade and my brother was in high school. About seven years later, they both went away for a month. My father left first, and a month later my mother went to Italy, as well. That’s when they started working and sending us money for books, the bus, food, things like that, every month.
Interviewer: And who did you live with all this time?
M6: We spent those two years at our grandfather’s, my mother’s father. He had an apartment, and we were living with him, and we were very happy.
Interviewer: What was the family dynamic like before your parents left?
M6: As a family, we were usually very close all the time. Of course, during those difficult times, my father had his own problems. I don’t think having two children was easy for him… being unable to support us properly. There were times when they wanted to break up. They even broke up for a few months at one point. After that, they stayed together in the end, but usually every time there were problems, there were problems because of money, as it happens with many families.
Interviewer: How long after that did you follow your parents abroad?
M6: I think a year and a half or two when I was in seventh grade. I can’t remember if I was at the beginning or the end, I left after eighth grade and my brother was graduating from high school. After those two years, he had to go to Bucharest, and I had nowhere to stay so they brought me with them.
Interviewer: What were your activities when you were together? Before your parents left, what were your activities as a family?
M6: We would play. Listen to music. My dad often played music at home. He was a big fan of Pink Floyd. We played cards, Rummikub. That’s about it. When we were little, they told us stories. When we were older, we played cards… and Dad played music, that’s what I remember.
Interviewer: I understand that the decision to leave wasn’t exactly yours, that is, it was not your decision to leave.
M6: No. I was 15 years old. I wasn’t really thinking about what country I wanted to live in. I don’t think my parents ever asked me whether I wanted to come or not. I had to go with them.
Interviewer: But when you grew up and had been living in Italy for a while, did you ever think about going to another country?
M6: Yes. Around 2008-2009, during the labour crisis, I was already living with my boyfriend, and we were both out of a job. Then I started working in a restaurant. But we thought about moving to another country at one point. We had left for a new country before, and it wouldn’t have been so hard for me to change the culture again. It was harder for him and in the end, we managed to find work and we stayed here. I also thought about it when my parents returned to the country about 7 years ago. They left Italy seven years ago. And I thought, I don’t know, maybe we could move away.
Interviewer: So, if you were thinking of going to another country, Romania was not that country.
M6: No.
Interviewer: But what was the country you wanted to go to?
M6: I would have gone north. I’m not sure which country. I’d been looking for jobs on the internet. I would have gone north. The biggest issue for my boyfriend would have been speaking English.
Interviewer: Why?
M6: Because he is Italian.
Interviewer: Italians don’t study English?
M6: They do, but it’s a little weird. We are much more exposed to it. Especially since we also hear the original language on TV. They hear nothing but Italian since they’re little and only learn English from some books at school. Maybe more so in college. Neither of us has been to college.
Interviewer: You say your parents returned to the country seven years ago. But what led them to make this decision to return?
M6: The severe economic crisis here after 2008-2009. My father was a delivery man, my mother looked after the elderly. My mother was also starting to have health issues because she had diabetes. She lost her job. The same things that made them leave made them come back.
Interviewer: And why did you stay?
M6: Because I was already living with my boyfriend. When I left home, I was 21 years old.
Interviewer: And how did they view your decision to stay in Italy and not return home with the rest of the family?
M6: It was as if they didn’t even ask me. They kind of knew already. I mean, they didn’t ask me if I wanted to come, I would have gone, but they were also leaving without a safety net, their only certainty was that my brother, who lives in Bucharest, was there, because we didn’t have a house there anymore, their parents had passed away. Nothing was certain when they left. It was more about wanting to retire for them. When we were little, my dad had been a pilot, and he was almost of retirement age, and he wanted to submit his file.
Interviewer: How long have you been living with, actually, how long have you been in a relationship with an Italian man?
M6: 13 years, I think.
Interviewer: Are you married?
M6: No, we didn’t get married.
Interviewer: I understand this kind of engagement is more common in Italy.
M6: Yes, couples live together.
Interviewer: Your parents weren’t expecting you to go home anyway because you already had a life with this Italian man. A family, I gather. You already have a family there.
M6: Yes. We already had our own home, we weren’t living in the same city as my parents anyway and they didn’t expect me to go back with them.
Interviewer: When you left Romania for Italy, did you know what awaited you there? Did you know anything about Italy, about their customs, about the country itself?
M6: No. I left in July after eighth grade and when I got there, I had no idea where I was going. I remember that my parents paid, they rented a car, a kind of van and they came to pick me up from where the driver had brought me, and I didn’t even know in which geographical area of Italy I was. So, they came to pick me up. I was here, where my parents lived. My mother’s sister who has a son my age lives in another city and had already told them about the high school here. I came here in July, and they enrolled me right away. I had no idea which high school or where it was. My father took care of it, he made sure I was enrolled at that high school, and no. I didn’t know anything, not even the language. I had to learn the language in July, August, and half of September so I could go to school. I remember buying a grammar book for children, for beginners, and I learned from that book and watched a lot of TV. I didn’t have any friends who could help me. I began to study the book and once I started school I got used to the language, the people, the classes.
- Adaptation to the host country
Interviewer: What do you remember from the first day, from the moment you got there?
M6: I remember being happy to see my mother. I think it was quite a hot day, but at the age of 15… Maybe now you give those things some thought. I didn’t even worry too much about what it was going to be like, what I was going to do. I was living in the moment. I was curious to see what would happen, I don’t know.
Interviewer: How was your first week there? I suppose you had to adjust, talk to people.
M6: I remember the first week was like a kind of holiday, because my parents were here, so they took me to the store, we bought clothes, I ate whatever I wanted, they introduced me to the food there. It was pretty nice. I was happy. My parent and I were happy, and I liked seeing all the new things, the supermarkets, I had an interest in those. When I was living in Tulcea, I would go to Mangalia to visit the biggest store. And it made an impression on me at that age. I was living in a small town.
Interviewer: Were there situations where things were worse than you expected?
M6: Worse than I expected… It was quite difficult for me at first, probably when I started school. Because I was afraid, I was afraid I wouldn’t speak the language right, I was embarrassed. Now, I feel embarrassed when I speak Romanian. I was afraid I couldn’t fit it, that I wouldn’t be able to. I was quite afraid of not being able to fit it. Not being able to make friends, connect with anyone, especially since I was living in a kind of village when I first came to Italy. I think it had a thousand residents at most, and there weren’t… When I went to school in Tulcea I took about two buses, I walked. When I started living here in Italy at the age of 15, there was only the house and the fields. I remember hearing the crickets that summer and they drove me crazy. I remember at night, it was quiet and there were crickets, and I couldn’t fall asleep.
Interviewer: During these seven years since your parents returned home, have you been in a situation where you had to have jobs below your qualification level?
M6: Yes, yes. It’s pretty common here. I only graduated from high school and not everyone finishes high school here in Italy, anyway. There are a lot of Italians who don’t finish high school. During the period I was talking about, 2008-2009, I usually work as a secretary and I also worked in restaurants, bars. I took every job I could find.
Interviewer: Have you ever tried to hide your job or your situation from your parents?
M6: No. Not my situation. Naturally, when I had financial problems, I didn’t want to tell them because I knew they were worse off than I was.
Interviewer: You said you didn’t speak a word of Italian before you left. How good do you think your Italian is now?
M6: Now I speak it well. They can’t even tell the difference, since I don’t have a specific accent. My grammar is very good and usually, when I talk to an Italian stranger, they can’t tell if I’m Romanian or Italian. They’re not sure if I’m Italian.
Interviewer: Do you have connections with other Romanians who are there?
M6: No. There’s my aunt about 30 kilometres away, but she already has a family here, and the aunt of a cousin who’s my age also has a 13-year-old daughter, and they are the only Romanians I know.
Interviewer: What do you like most about the country you live in now?
M6: The country I live in. Probably the quality of life, the quality of living. Something average here is pretty high quality compared to what we could afford when I was a child. Of course, things have changed in Romania, but from what I remember and the fact that… Romanian people were quite beaten and oppressed but here they had hard times after the war, after 1940, as a people, and they are a little more relaxed. I mean, for example, my friends’ parents look different from mine, even from a physical point of view.
Interviewer: Could it also be the work schedule, the lifestyle?
M6: Their work and lifestyle and their nutrition, probably, since childhood. There are a lot of things they’ve had for a longer time. But our parents have been through worse.
Interviewer: But what don’t you like there?
M6: What I don’t like. What don’t I like about the people or the country?
Interviewer: Both.
M6: I like the fact that you can postpone things. And, unfortunately, I live in northern Italy, somewhere in the countryside, with no sea or mountains. I even used to say to my mother: Couldn’t you have gone a little lower?
Interviewer: And that’s what you don’t like? That there is no sea and there aren’t any mountains. You live in a plain.
M6: Exactly. Nothing. You’re surrounded by fields. That’s about it, and I don’t like the fact that small villages aren’t very developed. I mean, to get to the city, to Milan, you have to take the train. And people use cars a lot. You can’t get anywhere unless you have a car. I need my car to get a pack of cigarettes.
Interviewer: Because you live in a village, right?
M6: Because I live in a village, yes.
Interviewer: Why do they choose to live in villages? That is, far from cities?
M6: Because of house prices and because they manage to find larger spaces at a lower price.
Interviewer: Do they buy their houses, or do they rent for a long time?
M6: Many people rent in this country because you need a fixed contract.
Interviewer: A fixed-term contract.
M6: Yes, in order to be able to make a bank loan, it needs to be as clear as possible and you need extra money for the down payment. And many people live with their parents until they are 35, until they get married or they rent until they can get bank loans.
Interviewer: I understand that when you left for Italy you weren’t thinking about how long you would stay because you were with your parents, but did you ever think that you would remain in Italy?
M6: I kind of realized it would be that way, since they told me I was going to school here, and especially since I was little and my parents were in Italy, they weren’t even planning to return. I figured I was staying here, and my brother would come to visit at most. So, my life and my country had changed for good.
Interviewer: Have you ever considered returning to the country?
M6: No, especially since those years in the late 90s, which were anything but easy. For many years, I thought I would have had no future in the country. Well, even if I returned now, I still wouldn’t have a future in the country.
Interviewer: What do you think should change for you to return to the country?
M6: Right now, I have family in the country, and I don’t know, if I didn’t have my boyfriend, I think I would go home.
Interviewer: Have you now settled into the place where you live?
M6: Yes!
Interviewer: I think that goes without saying if you say Italian is already your mother tongue.
M6: Yes, it’s easier and I dream in Italian.
Interviewer: If you were 15 again and you had a choice about leaving the country, would you leave or do things differently?
M6: No, if it had been up to me at the age of 15 when I was in Romania, I wouldn’t have left because I was very close with my brother. Now, at 32, I would have told Maria (she would have told herself) to leave.
- The multi-ethnic family [if applicable]
Interviewer: I gather that you are already in a relationship with an Italian and I would like to talk a little about their habits. First of all, how did you adjust to the customs and traditions of the Italian family?
M6: We have… their traditions aren’t very different, because the holidays are the same, so: Christmas, Easter. Easter is the only one different.
Interviewer: It’s one week apart from ours.
M6: But I had no trouble in that regard. What strikes you with the Italian family is that they are very noisy, there are many people getting together on holidays. My own family was numerous as well, but Italian families are much noisier when they’re together. It’s like there’s 20 of them instead of 5, you know? They argue much more easily. And when they argue, they argue. From what I’ve seen with my friends’ families, that is, they start arguing easily and they don’t really care whether they offend each other. I don’t know, maybe we did, too, we were more careful not to offend anyone, but other than that there aren’t many differences, for Romanians, I mean. I think that’s why there are so many of us in Italy, Spain. It’s not very difficult to adapt to the life of Italian or Spanish people, it’s not that big a difference.
Interviewer: You say that their families are not different, they have the same habits: they meet, eat, have dinner, have lunch together…
M6: Yes, but usually, well, we haven’t gone for about 2 years now, but every Saturday or Sunday all the older children who have their own families went to their mother’s, to eat together, that is, the whole family gathers at least once a week. Definitely for the holidays. I mean, no one spends the holidays in the sea or mountainside. It’s a kind of rule, a tradition to spend as much time together as they can.
Interviewer: When you met your Italian fiancé, how did you give the news to your parents, how did they receive the news that you were dating an Italian and you would be living with an Italian?
M6: I was 19 years old, and I was a little, I mean, I was starting to have my rebellion phase. My parents were very strict when I was little. As we grew up, they were less strict, they became our friends more than anything, I mean, they started giving us advice rather than telling us what to do, and it’s not like I asked for their permission, I told them, look, this is Fabrizio, he’s coming to pick me up, he dropped by the house from time to time and they didn’t… I didn’t really care what they might say because I was young.
Interviewer: After the relationship progressed and you moved in together. What did they say? Did they approve? I’m curious if they approved of your relationship with an Italian man.
M6: I was lucky because my mother likes my boyfriend very much. My father as well, since they were even working together when he was studying. Practically, we’d been living together for two years when we decided to move in together. It didn’t matter whether he was Romanian or Italian, the problem was that my mother didn’t want me to leave home, she didn’t want to let me leave home and I told her after, I mean after we found a house, I took my things there. I remember my mother cried for about two days when I told her, while I gathered my things. And Fabrizio told my father, since they were working together as delivery men, he told him in the morning and my dad thought he was joking, but he wasn’t joking. It didn’t bother them that I was with an Italian, only that I was leaving home. If they had it their way, I would have lived with him at home until I was 50.
M6: I think they were kind of expecting you to have a relationship with an Italian since you were in Italy, after all…
M6: Yes! And especially since my parents didn’t mind him being German, English, Italian.
Interviewer: Have your families, your parents and Fabrizio’s, ever met?
M6: Very rarely. I think they’ve met. It’s not like we arranged a meeting, they saw each other on car rides, especially since my boyfriend’s father died 5 years ago of cancer. 7 years ago, they were in a predicament… when I was here, I was about 20 years old, in quite a bad situation because work wasn’t going very well and those weren’t happy times… And especially since we considered this when we were looking for a house… we bought one about 30 kilometres away.
Interviewer: Why?
M6: To see each other less often.
Interviewer: So, at the moment, your parents don’t have a relationship with his parents, they don’t keep in touch?
M6: Only my boyfriend’s mother, but they quarrelled two years ago and now they don’t speak, either. I mean, my boyfriend and his mother haven’t seen each other in 2 years.
Interviewer: I see, I see. One question, though I don’t know if you’re planning on this, when you have children, what language will your children speak?
M6: Both. Of course, they need a kind of bond with their traditions, their language, and their family. They have different roots, that’s true. I don’t think… A child has two parents… if they are going to live in Italy, they need to know things about their mother’s country. Maybe I will speak to them in Romanian if I have a child.
Interviewer: I assume you haven’t talked to Fabrizio about this yet?
M6: No, he knows that. I told him I’m planning on it. He says they’ll have trouble understanding, but many children living in Italy with two Romanian parents speak both Italian and Romanian, Romanian at home and Italian outside.
- How do your children get along with your parents? Have they ever been to Romania? [If so] What did they like there? What didn’t they like? The relationship with the family (especially the parents)
Interviewer: Who else is with your parents in Romania? What other relatives do they have?
M6: They live in Bucharest now. My brother is there, but now they live… At first, when they returned, they were staying with my brother because they had no income, and he took care of them for about 2 years until my father managed to retire. After my father retired, the two of them moved and now they live near Bucharest, in Bragadiru, and my brother is in Bucharest. They’re pretty close.
Interviewer: Theoretically, your brother is the closest relative they have now?
M6: Yes, we don’t have any other… my grandparents… none of our grandparents are living and there’s only the two of them and my brother.
Interviewer: Do you send them money, do you also help them financially?
M6: No, because we’re lucky, my father managed to retire and they both take care of themselves. With his pension, he takes care of my mother, who is a little ill, and they don’t need any help.
Interviewer: Do you send them packages, gifts at home?
M6: Usually not. The only gift I usually gave them, save for this year, was going home myself twice a year. If I wanted to bring them something from here, I brought it myself, I don’t know! Dad likes wine, Mom only wanted me to visit and… I don’t send them things. I’ve only sent them the things they needed that they couldn’t find in the country. My mother has glaucoma, and she couldn’t find some things she needed for her eyes, I found them here and sent them in a package. But no, I don’t help them financially and I don’t help them in that regard because, luckily, they are able to take care of themselves.
Interviewer: But do they send you anything from the country? Do they send packages?
M6: Yes. This year I figured it wasn’t necessary and… But usually, on my birthday they even send us money, they also send me a Christmas package with pyjamas, food… They usually… every year they’ve sent a Christmas package with all kinds of things, with a little food, gingerbread, candy, usually pyjamas and salami, kabanos sausages… food.
Interviewer: Things you can only find in Romanian stores, right?
M6: That’s right… they tried to send Christmas food, they sent the package, and I couldn’t wait for it. As if I’d been starving for three days.
- Communication with parents left at home
Interviewer: How often do you talk to them?
M6: About twice a day.
Interviewer: How do you talk to them? Only by phone or via WhatsApp, Messenger?
M6: I call them on Messenger if my father’s home because he knows how to use the phone, if not, they have an international phone subscription and I call my mother on the house phone. Usually in the morning, since that’s when my dad goes out to buy food or run errands… I call her when I wake up, I call my mom for 10 minutes while I have my morning coffee and in the afternoon, if I see they’re online, if I’m home, if I have nothing to do, I make a video call so we can see each other. And we also text, even late in the evening, sometimes with my father.
Interviewer: Do you usually call them or the other way around?
M6: I usually call them because they’re afraid they’ll bother me, so I just call them.
Interviewer: Were there situations where you tried to contact them and were unable to?
M6: Yes… I don’t know… maybe once. It was quite a fright. They went to the hospital and Dad left the phone in the car and I called them for about two hours, then my brother sent them a message. They hadn’t left it at home. Even worse. And they didn’t pick up until they got home, and we were a little scared. It’s scary whenever they don’t answer at a time you know they should be home. My dad, at least, is practically young, but with traffic in Bucharest, my mother’s health problems, you’re always afraid something might have happened.
Interviewer: Was it hard for your parents to get used to phones, to smartphones?
M6: Yes.
Interviewer: And did they manage to…?
M6: My mother doesn’t use anything because she can’t see, but my father says he has no problem now. It took him a while to understand where to tap. The touchscreen is quite tricky for them…sometimes I see him typing, there’s “…” on the screen for about ten minutes and then he sends, “Hello!”
Interviewer: Who taught them to use the smartphone?
M6: I think Alex taught them how to use the touchscreen, because they’ve had them since they’ve been there. When I went there once a year, I would tell them about the TV, the phone, what calls they shouldn’t take, what buttons they shouldn’t press. Sometimes, my dad would call me on the house phone to ask for instructions with the smartphone.
Interviewer: Do they use the smartphone for anything else: Facebook, Instagram, YouTube?
M6: Facebook. Dad has Facebook. I think YouTube, since they watch stuff sometimes, and they check for useful tips, things like that.
Interviewer: What do you usually talk about with your family? What do you discuss when you call? For example, what was the last conversation you had?
M6: I called them around 1:30 p.m. I talked to my dad, I told him the bassist had resigned and he said he was sorry. Then, my mom asked me what I’d eaten and what I was going to eat, as usual, she asks me that every day, as if I were running out of food. Or if I don’t eat one evening, it’s a tragedy. She told me what she ate, what they ate, what my father did this morning and they asked me about cats, the same story every day.
Interviewer: So, you are up to date with your daily life.
M6: I ask them about my brother, because Alex also… They don’t call so they don’t bother us, but we have to call them so they know how we’re doing. And I know that my brother’s already called them, and I ask: “Is Alex okay?” And vice versa.
Interviewer: Okay, okay, but do your parents also complain? What do they complain about?
M6: Yes, my mom always complains, she complains about my dad, she complains about the cats, she complains about the heat, the cold, everything. My dad complains about my mom. Sometimes I call and I tell them, “Don’t start with your issues, I have my own.”
Interviewer: What do you think they miss the most now?
M6: Me, because I haven’t been in the country for about two years.
Interviewer: Is the problem the fact they haven’t seen you or that you’re not going back for good?
M6: No, they miss seeing me, they know I’m not going back for good, they haven’t seen me in two years. I was home in December two years ago and I told them I’d come back next year, but we moved to a different house in December 2019, and I decided to come in 2020, but the pandemic happened, and I couldn’t anymore.
Interviewer: Do you usually have arguments or small disagreements?
M6: Yes, my mother can be a bit nagging, sometimes when she gets fixated on something she calls and says, “Have you thought about getting Italian citizenship?” “No, I haven’t.” “Well, you should think about it.” “I don’t feel like it.” “No problem.” And she starts telling the same story and sometimes I’m patient because I feel bad arguing over nothing with her so far away, but sometimes I run out of patience and I may say things I shouldn’t and when I hear her, I know she’s going to cry after. So, I try to listen when she has something longer to say, when she once told me that… Yes, I let her finish, because I know that…
Interviewer: You let her finish.
M6: If we argue and she cries I’m not there to hold her.
Interviewer: What are the topics you usually disagree on?
M6: Food, now she’s obsessed with me taking vitamins. I need vitamins. Why don’t I take vitamins? Because I don’t need them, Mom, I’m 32 years old, I don’t need vitamins. She says I have to take vitamins so I don’t get sick, stuff like that, I mean, things she thinks are very important and she nags me about them and says the same thing over and over again. At some point, it’s pretty frustrating.
Interviewer: Does she tell you what she would do if she was there with you?
M6: Yes, if she was here, she’d bring me vitamins, she’d buy them and bring them home. Another thing, she wants me to eat fruits. For years, since we were little, she would bring us fruits every week: apples, oranges, because I wasn’t buying any, and those three apples she brought would rot. I explained to her at one point that there’s no point in bringing them just to let them rot and we would argue over that, but she still brought apples anyway.
Interviewer: If you were to give them an object now to help make their lives easier. What object do you think that would be? What object do you think they would need?
M6: I would buy them an Alexa, some kind of interactive device…
Interviewer: A robot?
Interviewer: Sorry. A robot. Yes.
Interviewer: Some kind of artificial intelligence robot.
M6: Yes. We have something like that here, in Italy, to play music and tell the time, because my mom sometimes calls to ask me what time it is, but it’s only a pretext.
Interviewer: Okay.
M6: And then she asks, “How are you?”
Interviewer: Okay, so you would give her a small robot with artificial intelligence.
M6: Yes, so that, I don’t know, so that they have something more.
Interviewer: And what should this robot do? In what way should it help them?
M6: In what way? Usually, I don’t know… instead of watching the news, they could ask about it. The thing with us is that with my mom’s glaucoma, she also asks questions like what’s it like outside, what’s the temperature, what time is it, whose is that song, you know, because she can’t look those things up on the smartphone on her own… I have an Alexa at home, and I thought… well, it does many things I think I would even forget about. And that would be very helpful for my mom.
Interviewer: Alright, since we’re now talking about an artificial intelligence robot. Let’s do an imagination exercise and imagine what the robot would look like, this device that your mother would have in the house.
M6: It should be light, that is, have buttons.
Interviewer: As to the shape, what shape should it have?
M6: I don’t know, these things are usually round. I don’t know why I see it like that in my head. I’m probably thinking about the head, round things.
- Perception of the life of those left at home
Interviewer: How often did you go home before the pandemic? How often did you see your parents?
M6: In the first years… I didn’t go for about two years, we went two years after they left and I stayed for two weeks because I had to get my ID. Then I started visiting once, maybe twice a year.
Interviewer: How did you spend your time when you arrived in Romania?
M6: They would usually pick me up from the airport, and we’d go together, with my brother, to eat at a restaurant, and I’d usually stay at home with them for four days, we’d talk and one day out of four I’d spend time with Alex and go out with him, but we all spent a lot of time together. We’d go on walks, they’d show me a church or something, but we didn’t necessarily have to go out, we only did that because it made them happy. Dad likes to drive, and I would ask him, “Are we going somewhere close?”, “Yes, it’s close.” And then he’d drive for four hours.
Interviewer: Do you think your parents are doing better now than when they were in Romania before?
M6: Yes. They’ve been doing better since my dad retired. I think they were doing well and were quite happy when we were little. I mean, in the early 90s, since my dad was a pilot and we were actually fine and happy when we were kids. We had a pretty nice childhood until our troubles began after 1995, I think, or something like that. That’s when life became harder. Now they are pretty well, I mean, they have their health issues, their old age, but they are otherwise fine. I remember before… there was no food, it was cold, there was no electricity, there was nothing to eat the next day. I remember these troubles looming over us and my mother was always worried. I think that’s actually why she has this thing with food, whether I’ve had lunch or dinner. Because there were times when there was no food, we ate once a day or whatever we could find and now that’s not a problem anymore. I think that was the most serious one. Now, they have heating, they have electricity, they’re able to buy their medicines, they have food. They seem fine to me, you know? I mean, we’re doing just as well. As long as you have food and a roof over your head, you’re doing well.
Interviewer: You’re saying that they don’t really lack anything, right?
M6: Yes. They don’t lack anything, financially.
Interviewer: Okay, then what do they lack? Emotionally, or…
M6: Yes, they miss us being together. That we don’t see each other often enough, that our life is not… I mean, I can’t go to them. Alex is also busy with work, he’s far away or has his own things to deal with, it’s not like he drops by very… I don’t know, like, “I’ll just visit on Wednesday to see how they’re doing.” That’s what I think is the hardest for them. It’s not as hard for us, but I think it weighs on them, since they don’t leave home very often, I think it’s quite difficult for them.
Interviewer: How do your parents spend their time, what do they do?
M6: They have lunch, breakfast, my dad does things around the house, then he goes out. My mom starts calling us, to hear my voice, my brother’s. Then, she calls her friends. Then, my dad comes back for lunch, they eat together and take a nap. And in the evening, they take care of the cats. They have two cats. And before, when it was still possible, at least once a week or once every two weeks they used to go to the mountainside, sometimes they went to the seaside for two days, in the summer. They used to leave the house more often here, at least, I don’t know… to see some small town. I know they often went to the mountainside for fresh air.
Interviewer: Other than your brother, do they have friends or relatives nearby to help them in case of need?
M6: No, I know there’s a neighbour who sometimes trims their cat’s claws, so they’ve kind of connected with a neighbour. And there is one elderly couple like them on the ground floor and I know they call each other, and they meet sometimes. If something happens and they need someone to call, it’s Alex.
Interviewer: Okay, if you want to make a nice gesture, a surprise for their birthday, for example, how do you do that?
M6: If I want to buy them something, I send it by courier or ask my brother, but it’s usually quite complicated. The courier has to go to them, my dad gets a call, he doesn’t know who it is, it becomes quite complicated. I usually call, but if I want to make them very happy, I get on a plane. I get on a plane and I visit. And even then, I’m worried I should warn them so they don’t have a heart attack.
- Projects
Interviewer: What do you think are the advantages of leaving Romania for Italy?
M6: Now I know that I’m able to have a decent life. If I’d stayed in Romania, I don’t know, I have no idea. If my parents had stayed in Romania, I don’t know if I would have had any opportunities, any future, any safety. The future seemed bleak.
Interviewer: And what do you think are the disadvantages of your leaving?
M6: I don’t think they are any, I mean, I did leave quite early. My parents had to leave the country, but so did I. It’s not like I decided to live here, I’ve been here for 25 years. I studied, I’ve achieved something, I like living here. I want a different life for myself. I don’t know… one the one hand, I think it would have been nice to stay home, but I have no idea what my life might have been like.
Interviewer: You said earlier that when there was a crisis in Italy, you would have liked to go to another country. But if I were to ask you if you wanted to go to another country, what would be the conditions?
M6: I would only leave now if I was forced to.
Interviewer: Do you mean if there was another crisis or life became very hard in Italy?
M6: Yes, if it was very difficult for me, if I wasn’t able to find a job, pay the bank loan we got to buy the house last year. That’s what happened to my parents, I think, I don’t have children, but if you have children you need to take care of and you can’t, then you leave the country if you have to. If you know you have a better chance elsewhere.
Interviewer: Have you ever thought, especially now that your parents have retired or that your father has retired, about bringing them to Italy permanently, to live with you?
M6: No, I haven’t.
Interviewer: Have you never discussed this topic?
M6: No, because they were already in Bucharest. My father retired after almost two years, so they’ve already readapted to life in the country. It’s also a matter of habit, I think. I mean, it’s hard to change countries all the time, to start over.
Interviewer: Would you like to bring your parents there, to live with you? I mean, could you ever consider bringing them there to be with you? Maybe, God forbid, but we need to consider it, one is left alone.
M6: Yes, but it depends on which one and if it’s necessary, yes. I mean, if I need to bring one or both of them here, it’s not a problem.
Interviewer: Have you ever seriously considered returning to Romania after they left Italy?
M6: Yes, I thought about it during that time.
Interviewer: Also during the crisis?
M6: Yes, because they were all there. If my parents and my brother were in England, I would have thought about going to England. For me, the country can be a family with traditions, it’s not so much the place I feel a connection with, but the people.
Interviewer: So, you’re not drawn to the country, but to your family?
M6: Yes, there’s a bit of nostalgia to the place where you grew up and when you come back. It’s the same feeling when you return home, you feel at home. I also feel at home here, but it’s like I’m in a friend’s house or my own and it feels nice either way. It’s a pleasant feeling, I know I’m home.
Interviewer: Okay, now that we have reached the end of the interview, I’m going to ask you to imagine that the whole story you’ve told me so far is written in a book. Tell me how you picture the cover of this book. What would it have on the cover?
M6: There would be a plane on the cover.
Interviewer: Why a plane?
M6: Partly because my dad was a pilot, but also because we use planes to see each other.
Interviewer: Okay, and when you open this book, there’s a photo inside that represents the relationship between you and your parents. What does this photo look like? Can you describe it to me?
M6: A heart, I don’t know.
Interviewer: Whatever comes to mind, there is no right or wrong answer.
M6: Two figures embracing.
