1. Identificare.
1. 1 Vârsta: 13 ani.
1. 2 Sex: F.
1. 3 Care părinte e plecat: Amândoi.
1. 4 Țara în care este plecat părintele: Amândoi, acum, în Grecia. Tatăl e grec. Mama a lucrat o perioadă în Spania. (Interviul s-a axat, evident, pe perioada în care mama a lucrat în Spania.) Mama a stat în Spania un an – anul trecut.
1. 5 De când a plecat: „De când mă știu. Eu m-am născut în Grecia.”
1. 6 Cu cine locuiește acum: Bunicii, unchiul, un văr.
2. Cum era înainte de plecarea părintelui.
– De când au plecat?
– R: De când mă știu. Eu m-am născut în Grecia. Am venit în România.
– De ce? Grecia mi se pare o țară atât de frumoasă…
– R: Nu prea am văzut-o. Nu am fost niciodată. Bunica m-a luat cam… cam așa… (Gesticulează. Arată un bebeluș.) Mama nu prea știa să mă crească.
– De ce spui asta?
– R: Păi eram cam primul ei copil. Alți frați oricum n-am. Trebuia să lucreze. Nu prea aveau timp de mine.
– Locuiești în aceeași casă cu bunicii, unchiul și vărul?
– R: Da.
– Stați la bloc sau la casă?
– R: La bloc.
– Deci, te-ai născut în Grecia.
– R: Da. În Rio, mai exact. Podul acela mare, știți?
– Nu îl știu.
– R: E un pod acolo foarte mare, luminat. Destul de frumos; am văzut niște imagini.
– Cu cine ții legătura mai mult?
– R: Cu mama mai mult. Pentru că tata lucrează destul de mult; e electrician. Nu știe română. Eu nu știu greacă.
– Aici, cine te ajută la lecții?
– R: Mă descurc și singură. Mă descurc și singură sau mai apelez la colegi; sau la unchi, sau la vărul meu.
3. După plecare.
– Rațional vorbind, ai înțeles de ce mama ta e plecată?
– R: Am înțeles: în România nu prea ai ce face, sincer; în Grecia e ceva mai bine.
– Ți se pare ok că nu stă în țară?
– R: Da, mi se pare chiar foarte bine. Mă gândeam cu niște probleme la România.
– Ce probleme?
– R: Legat de stat. Nu sunt multe locuri de muncă. Diverse lucruri. Se câștigă foarte puțin și e mai bine în străinătate; am și o mătușă care lucrează în Spania, sora mamei. Are doi copii, vărul meu și încă o fată mai mare, verișoara mea, dar e mai mare, are douăzeci și patru parcă, și un băiat, știu. Cam așa. Sunt destul de mulți ani în Spania, petrecuți. Mă rog. Și.
– Cine dintre rudele cu care stai are grijă de tine?
– R: Cam toate.
– Te simți bine că are lumea grijă de tine?
– R: Da, sunt cel mai mic din familie.
– Și cum te înțelegi cu dumnealor?
– R: Foarte, foarte bine.
– Alte rude în oraș aveți?
– R: Destule. Parcă în Transilvania aveam niște rude de la bunica… Sora ei. Chestii.
– Aici, în Buzău?
– R: Nu știu. (Râde.) Știu că mai am în Grecia vreo două verișoare, parcă, mai mari, sunt la facultăți.
– Să ne înțelegem: ai rude în România, în Grecia, în Spania… pe unde mai ai?
– R: Parcă a fost și o rudă, nu mai știu, verișoară de gradul doi, prin Italia, acum câțiva ani.
– Cât ai stat aici, fără mama, tata, au fost situații în care a trebuit să te duci la doctor, să te internezi?
– R: Nu, nimic. Am avut ceva probleme cu bunicul. Are ulcer la stomac, destul de urât. Și vara s-a simțit foarte rău. M-am dus cu ambulanța. Și bunica s-a plimbat pe la mai multe spitale. Dar acum se simte mai bine, ia medicamente. Asta a fost o situație mai specială. În rest, nimic.
– Colegii tăi, prietenii tăi, au și ei părinți sau rude care nu sunt în țară?
– R: Cred că da.
– Te simți mai apropiată de astfel de colegi, prieteni, decât de colegii, prietenii ale căror rude nu sunt plecate din țară.
– R: Nu. Mă simt apropiată de toți colegii mei.
– Nu există puncte comune de discuție comune cu cei care sunt în situația ta?
– R: Sunt, sunt, dar, totuși…
– Adică „eu am vorbit ieri cu mama, eu nu am vorbit ieri cu mama”….
– R: (Tace. Se uită în podea.)
– Și, colegii, prietenii tăi care nu au părinții plecați, au o atitudine specială față de tine? Te compătimesc? Te invidiază?
– R: Nu. Nimic special (în șoaptă).
– Știi cumva ce muncea mama ta aici înainte să plece?
– R: Nu.
– Și acolo ce muncește, îmi poți spune?
– R: A muncit, știu. Avea grijă de niște bătrâne. Un fel de asistent social, pot să spun? Cam așa. La fel, și mătușa. La fel. Câștigă niște bani.
– Îți trimite cadouri?
– R: Nu prea. Nu cer.
– Și dacă nu ceri nu îți trimite?
– R: Nu.
– Cu bani, te ajută?
– R: Da, normal.
– Sunt bani pe care îi trimite celor care au grijă de tine? Sau îți trimite ție în mod special?
– R: Da, și mie, în mod special. Da, dar nu prea cer în mod special ceva, sau… nu cer bani, de obicei. Dacă vrea ea.
– Ai haine mai multe și mai ok decât dacă ar fi stat în țară?
– R: Nu știu. Depinde ce ar fi muncit în țară. În primul rând nu se găsește de lucru. În primul rând… Parcă mama știu că a făcut liceul aici, în țară, școala, și pe la treizeci – patruzeci de ani a plecat… Știu că a fost la Liceul 8, parcă.
– Ce vârstă are dumneaei acum?
– R: Patruzeci și cinci, nu știu, patruzeci, cam așa.
– Ce zodie este?
– R: Gemeni, dar…
– A, prin mai, iunie…
– R: Chestia asta e cam o țeapă cu zodiacul.
– Corect. Dar tu în ce lună ești născută?
– R: În mai, șaisprezece.
– De ce crezi că chestia cu zodia e țeapă?
– R: Mmm. Pot să spun ceva chestii la nimereală și de exemplu să i se potrivească unei persoane.
– Așa este. Da. Este ceva ce îți dorești, speri, în mod special, să obții cu banii pe care ți-i trimite mama?
– R: Nu.
– Telefon, haine…
– R: Nu, nu mă gândesc momentan la chestii din astea.
– Dar la ce te gândești?
– R: Nu știu, ce o să muncesc, la ce liceu o să fiu, și nu m-am decis, și asta e problema.
– Între ce eziți?
– R: Îmmm, nu știu. Mai întâi să văd ce notă voi lua la examenul dintr-a opta și voi analiza opțiunile. (Oftează.)
4. Mijloace de comunicare prin internet.
* Tehnic
– Ai acces la internet acasă?
– R: Da.
– Pe smartphone, pe calculator…
– R: Pe toate. Tabletă nu am. Am telefon și computer.
– Cine plătește abonamentul?
– R: Ăăăă, bunică-mea, cred.
– De când ai calculator, telefon?
– R: Telefonul știu că îl am de un an, nu prea îl folosesc; trebuie să mai vorbesc cu mama. Și un computer am și eu, de trei – patru luni.
– Cine l-a cumpărat?
– R: Mama.
– Cu o ocazie anume?
– R: Da, de ziua mea, parcă.
– Ți s-a întâmplat vreodată să scrii scrisori de mână?
– R: Nu. Am vrut o dată, dar bunicul… „las că-i o prostie”.
– Așa a zis bunicul tău?
– R: Da. Cam așa. „Las că-i o prostâie, sun-o! Mai cheltuiești bani pă scris, pă poștă!” (Oftează adânc.)
– Cu prietenii și cu colegii folosești programe de comunicare prin internet?
– R: WhatsApp, cu o colegă – două.
– Ai cont pe Facebook?
– R: Naa. Nu îi găsesc un rost. E pierdere de timp. Să văd pozele altora?
– Cum preferi să comunici cu mama ta? Prin telefon?
– R: Prin telefon.
– Prin calculator?
– R: Mama nu știe să folosească internetul; doar să sune.
– Doar vă auziți? Sau sunt și apeluri video, nu doar audio?
– R: Doar audio. Nu știe să facă ea…
– Sună dumneaei, sau suni tu de obicei?
– R: De obicei, și eu, și mama. Mă rog, acum nu prea are job, și are destul de mult timp liber. Își caută…
– Când anume ai învățat să folosești internetul?
– R: La cinci ani…
– Înainte să ai computer acasă.
– R: Da, mi-a arătat ceva unchiul meu; doar ca să știu, așa. Destul de ușor.
– La ce altceva folosești computerul?
– R: Trebuie să caut informații pentru la școală, imagini, mă uit la un film, cam așa.
– Deci spui că mama ta nu folosește Skype, Instagram…
– R: E! Nu știe!
– Dar de ce nu o înveți?
– R: N-am prea… N-am timp, nu pot s-o… dar când vine într-o zi, acasă, pot s-o-nvăț. E mai ușor. Și problema e că nu știe să le instaleze. Trebuie să le instaleze și după aia să umble pe ele.
– De instalat i le poate instala altcineva.
– R: …
*Conținut.
– Cine ține legătura cu școala?
– R: Tot bunica.
– Mama ta ține într-un fel legătura?…
– R (Mă întrerupe decis): Aaa, nu. Doar mă mai întreabă ce am mai făcut la școală, ce note am luat, de astea…
5. Cum a evoluat relația cu mama (etape importante/ momente semnificative)
– Cât de des vine mama ta în țară?
– R: O dată pe an.
– Ultima dată, când a fost?
– R: Acum doi… Na. N-a mai venit cam de doi ani, adică a fost o nebunie… S-au pierdut parcă multe locuri de muncă. Știu că a fost nu știu ce căcat de problemă în Grecia. S-au dat mulți afară. Și atunci s-a dus în Spania. A stat vreo doi ani. Și-a căutat de muncă. S-a mai certat cu niște oameni mai nesuferiți, așa, zice ea.
– Deci, de vreo doi ani nu a mai fost prin țară?
– R: Mi-a promis că vine anul acesta.
– Îți aduci aminte cum a fost ultima dată când a fost?
– R: A venit și cu tata. Și au băgat o grămadă în ei, ca sparții.
– Adică? Au mâncat?
– R: Da. O grămadă. Două farfurii de mâncare. (Râde.)
– La fiecare masă?
– R: Da. Și după aia m-am dus cu tata să aprindem niște artificii. La Revelion.
– A, au venit de sărbători?
– R: Da. Mă rog. Am mers cu vărul meu, cu tata, am luat o racheta de aceea, mare, așa, știți? Am băgat-o într-un morman de zăpadă, să zic așa, i-am dat foc. Și a fost destul de frumos. Artificii destul de mari…
– Și mama ta a stat acasă?
– R: Daa…
– Nu a vrut să vină cu voi?
– R: A venit, dar i-a fost cam frică că „vai de mine, ne explodează în mână.” Aaa, i-am mai dat și ei să aprindă o pocnitoare; dar tot i-a fost frică. (Râde.)
– Și ce ați mai făcut? Fiind sărbători de iarnă…
– R: Am băut șampanie de aceea de copii. Fără alcool.
– Un fel de spumant… Asta tu. Și dumnealor?
– R: Tot din aceea. (Râde.)
– Din solidaritate cu tine?
– R: Cam așa, da.
– Ați fost în vizite, au venit oameni la voi, v-ați uitat la televizor?
– R: Ne-am uitat la un film. Indian. „Mica mireasă”. Mă rog. Și s-a mai uitat și la „Bahar” parcă, ea cu bunica. Tata s-a uitat la un meci de baschet și a băut niște whisky. Filmul acela, „Bahar”, a durat trei ore. Și după aceea am putut și eu să mă uit la un film, ceva. Și am stat parcă până la două. Cam așa.
– Ai fost vreodată la mama, în Spania?
– R: Nu.
– Nu ai fost niciodată la dumneaei?
– R: Nu.
– Știi ceva despre locul în care stă acum? Ți-a povestit?
– R: Daa, stă la mătușa mea. Nu. Stă la tata, parcă. Un apartament și… nu știu, nu prea mi-a povestit. Casa lor obișnuită. Mă rog și… pot să spun ceva despre tatăl meu?
– Te rog.
– R: Mă rog. El, când era cam pe la patrusprezece ani, i-au cam murit părinții. Și a trebuit să muncească și el singur. Să învețe o meserie.
– Și?
– R: Nu știu. E ciudat. Nici măcar nu am apucat să îi cam întâlnesc pe ceilalți bunici. Mă cam întreb cum erau, sincer. Eu în afară de bunicii aceia din Grecia mai am pe bunica și cam a fost ca o mamă pentru mine ca să zic așa. M-a crescut de la vreo trei – patru luni. Și cam așa.
– Ți-ar plăcea să mergi acolo?
– R: Daa, de ce nu? Am văzut niște imagini, sunt destul de frumoase.
– Ai vrea să mergi în vacanțe?
– R: Daa, în vacanțe.
– …sau te-ai muta de tot?
– R: Nu cred că m-aș muta de tot.
– De ce?
– R: Nu scapă țara asta de mine!
– Foarte tare! Din câte ți-a spus, sau din câte ți-au spus celelalte rude, au plecat definitiv?
– R: Da, cam da. Mai vine în vacanțe aici. Nu prea ai ce face aici. Job… Ea, mă rog, s-a calificat ca bucătăreasă, mai mult, ea: acolo, la Liceul 8. Eu i-am zis să își facă o pizzerie, ceva, dar „nu, îmi place să o mănânc, las-o!” Mă rog. Problema mai mare cu mama e că fumează. Mie nu prea îmi plac oamenii care fumează. E o risipă de bani și de sănătate. Bunicul meu a fumat câțiva ani și de aceea are ulcer. Și de la mâncarea destul de nesănătoasă.
– Adică? Ce mănâncă?
– R: Slănină (râde), normal. Ce mai mânca? Nu mai știu. Era încă un fel de oase, zici că erau. Coaste. Și era atâta. (Arată.) Și mânca.
– Asta cu fumatul o înțeleg…
– R: Mama când e supărată fumează vreo două – trei – cinci țigări, una după alta, una după alta.
– Din câte am băgat de seamă se fumează mult în Grecia.
– R: Da. Și tata fumează. Amândoi. Fumează destul de mult. Cheltuiesc destul de mulți bani pe țigări. Mama avea o dată o sută de euro și, de vreo cinci zeci, și-a luat țigări. De cinci zeci. Jumătate din banii aceia. Putea să facă altceva. Să se ducă cu metroul. Știu că pe atunci se ducea la un interviu, pentru muncă. N-a acceptat-o și de supărare, și-a luat acolo-șa niște țigări. Și a fumat una după alta.
– Crezi că există avantaje ale faptului că mama ta e plecată?
– R: O situație financiară ceva mai bună, presupun. Câștigă mult mai mulți bani în Spania decât în România, normal. O sută de euro înseamnă patru milioane. E bun.
– Te simți mai independentă, mai în largul tău, pentru că dumneaei e plecată?
– R: Nu prea știu să răspund la asta. Presupun. Bunica îmi dă destul de multă libertate.
– Zici că vorbești cu mama ta doar la telefon, da? Există lucruri pe care nu i le spui?
– R: Chiar. Dacă nu m-am înțeles cu cineva. Note proaste, mai ascund. Ce să fac? Mai spun a doua zi, a treia zi. Sau bunicii. Cam așa. În rest, cam nimic.
– Care crezi că sunt părțile negative ale faptului că dumneaei e departe de tine?
– R: Păi am cam uitat cum arată mama. Nu mai știu. Nici nu mai știu ce culoare are părul ei, parcă. Se vopsește întruna. Asta e problema. Nu prea mai știu cum arată. Și. Hm. Cum mai e ea? Ca persoană? Nu știu.
– Ai făcut sărbători fără dumneaei?
– R: Au. Am făcut destule (accentuează pe destule) sărbători fără mama. Ziua mea, Paștele, și restul sărbătorilor, cu sfinții, cu nu știu ce. Cam așa. Destule am făcut fără mama.
– Și cum e?
– R: Ok… Măcar o am pe bunica. Alți copii nu au nici măcar atât.
– De unde știi asta?
– R: Tv…
– În jurul tău sunt asemenea cazuri?
– R: Nu am văzut. Momentan. Mai auzim de incidente la televizor.
– Mulțumesc frumos.
PS: după interviu, Ana m-a provocat la o discuție despre Dumnezeu, biserică etc. Transcriu aici ce am înregistrat. Și-a dat acordul să înregistrez.
– R: Dacă există Dumnezeu… cine știe? E, se petrec lucruri rele. Dacă ar fi chiar așa puternic, presupun că ar putea să facă ceva.
– Probabil.
– R: Mă rog. Și Biserica din România are niște probleme. Cu… era un preot, parcă. Pomohaci. Nu știu ce spectacol… Și l-au dat afară din biserică. Și pe încă unul… Huși… Avea o funcție ceva mai mare și biserica i-a (accentuează) sugerat să nu mai țină slujbe. Asta e cam corect?
– Nu e corect, evident.
– R: Avea funcție ceva mai mare.
– Ți se pare că Biserica se poartă altfel decât alte instituții din România?
– R: Cam da.
– Mă tem că Biserica se poartă ca toate celelalte instituții.
– R: Da. Și, de ce ne trebuie Catedrala Mântuirii Neamului? Sunt multe biserici din lemn. Acelea-s destul de frumoase. Pictate. Parcă am vrut să merg cu bunica și vărul meu, și nu am mai apucat. Am răcit.
– Când ai vrut să mergi?
– R: Acum cinci ani. Și bunica are și ea niște probleme de sănătate. Cum să zic eu? Are niște probleme cu sistemul digestiv. Mai ales cu măruntaiele. Și niște probleme cu inima. Picioarele. Și e bătrână. Are vreo șaizeci și cinci de ani bunica, așa… Și mă mir că mai e încă în picioare. Muncește mult. A avut grijă de noi. Bunica a avut grijă. Și de mine. Și de vărul meu. Și are încă cinci copii. A avut. Nu, patru. Patru. Și mai unchiul acela. Am avut doi; unul a murit. Eu am mai întrebat, na, că sunt curioasă. Și bunica îmi zice de fiecare dată altceva. Ciudat. Ba că l-a călcat trenul, ba că nu știu ce…
– De crezi că îți dă mai multe variante?
– R: Nu știu. Poate… (Tăcere lungă.) Presupun că e destul de supărată și… nu prea mai vrea să mai vorbească despre asta. Un fel de… protecție?
– Probabil. Da.
– R: Sau nici ea nu mai știe. Bunica mea nu mai știe nici ce a mâncat acum cinci minute. Îi mor neuronii. O văd. Cam așa. Uneori își amintește chestii. Și nu e foarte rău. Nu e chiar rău. Eh. Mă rog. Bunicului îi e cam frică de moarte. Să moară. Mamă cum țipa când l-a dus cu ambulanța! „Aoleu, mor! mor!” Asta-i viața. Mori, te naști… Te naști? Trăiești viața, mori.
– Crezi că există om căruia nu îi e frică de moarte?
– R: Nu. Nu știi ce e acolo. E Dumnezeu? Sau nimic. Nimic. Nimic! Putrezești acolo, așa, în pământ. După o viață.