I. Identificare
I. 1. Vârsta: 15 ani.
1. 2. Sex: F
1. 3. Care părinte este plecat? Mama. Amândoi, de fapt, unul în Germania, unul în Spania. Mama e în Spania.
1. 4. De când a plecat? De când aveam eu un și jumătate.
1. 5. Și cu cine ai locuit? Cu bunicii mei. Cu bunicii materni. În Gălbinași. Locuiesc și acum cu ei.
– Și tatăl tău de când a plecat?
– R: De când aveam un an.
2. Cum era înainte de plecarea părintelui.
– Cum se face că părinții tăi sunt în locuri diferite?
– R: Sunt despărțiți.
– Cu cine ții legătura mai des?
– R: Cu amândoi.
3. După plecare.
– Cum te înțelegi cu cei care au grijă de tine?
– R: Super. Niciodată nu s-a pus problema să am nevoie de ceva sau să cer un sfat și ei să nu mi-l dea mie. Exact ca și cum ar fi părinții mei. Nu am dus niciodată lipsă de nimic. Mă raportez la ei exact ca la niște părinți.
– Și aveți și alte rude? Tot în localitate?
– R: Da. Ne înțelegem super. E sora bunicii mele.
– Și mai ai pe cineva din familie plecat?
– R: Mai e sora tatălui meu, fratele mamei mele – tot în Spania – fratele bunicii mele. Sora tatălui meu e cu el, e în Germania.
– Ai prieteni care au și ei părinți plecați din țară? Prieteni, colegi…
– R: Da. Și locuiesc tot cu bunicii, deci nu e ceva nou.
– Și tot Spania?
– R: Și Spania, și Italia.
– Știi cumva ce muncea mama ta aici, înainte să plece?
– R: Unde au muncit și bunicii mei. Ceva cu bobinaj. La filatură. În Buzău. Făcea naveta. Am aflat asta de la bunicii mei.
– Știi ce face mama ta acolo?
– R: E barman-ospătar. Undeva spre Alicante. Sunt câțva kilometri.
– Mama te ajută cu bani?
– R: Da.
– Îți trimite cadouri?
– R: Da. Trimite pachete de-acolo, cam o dată la două-trei luni, depinde dacă am eu nevoie de ceva în mod special, bani în fiecare lună, nu s-a pus problema să…
– Cine te ajută la lecții, cine te duce la școală?
– R: Păi, la școală, nimeni. Ca să mă ajute cineva să fac lecțiile nu s-a pus problema decât în clasele I-IV. Din V-VIII, nu m-a mai ajutat nimeni. Singură. Pe cont propriu. În I-IV mă ajuta bunica mea. Atunci mai știa, mai își aducea aminte, dar apoi, când am trecut în clasa a cincea n-a mai…
– Ce îți place cel mai mult să îți trimită mama?
– R: Când eram mică, dulciuri. Acum nu am așa… preferințe. Da, îmi trimite haine, într-adevăr, dar mai întâi le face poză acolo, ca să nu trimită ceva ce să nu îmi placă. Și mai întreabă mărimea. Adică, practic, tot eu aleg. Doar că poate în România e un preț, iar în Spania e alt preț.
– Cum ți se pare că variază prețul?
– R: La anumite lucruri mai ieftin, la altele mai scump. Mai întâi o pun să măsoare talpa, că mi s-a întâmplat odată. Mi-a trimis mărimea treizeci și nouă și era mare. I-am trimis încălțămintea înapoi, a schimbat-o și mi-a trimis-o înapoi. Și s-au cam plimbat adidașii mei, mai mult decât trebuia. Asta s-a întâmplat în iarnă. Dar până acum, nu, știa mărimea exactă. Nu știu ce s-a întâmplat.
– Și ce preferi?
– R: Adiadși… la altceva nu am așa, o preferință. Să nu fie din piele. Că miroase urât. Prefer din textil. Nu un textil care să se rupă imediat, dar textil.
– Tot mama îți dă parfumuri?
– R: Da. Nu toate. Mama mai are o prietenă care se duce în Turcia. Și aduce testere. Se duce la cineva care le încarcă. Are sticluțe de plastic și când se termină, se duce, le încarcă iarăși. Sunt parfumuri originale dar nu în sticlă ca să poți să le vinzi în mall.
– Îți dorești să obții ceva anume cu banii pe care ți-i trimite mama, adică ai vreun obiectiv: „vreau să îmi iau…”
– R: Vreau să îmi iau obiectiv pentru Canon, pentru aparatul meu. Și costă, vreo patru sute de euro, și strâng, așa, încet, bani. Mi-am luat o pușculiță din care nu se pot scoate bani, și bag acolo. Am băgat odată prea mult și am rămas fără.
– Faci poze?
– R: Da. Nu fac demult asta, cam în jur de o lună, dar a devenit o pasiune cu telefonul. Apoi tata a văzut că îmi place și de la el am primit cadou, de ziua mea, pe cinci iunie. Dar nu am primit chiar atunci, de ziua mea, am primit după.
– Tata în ce domeniu lucrează?
– R: În construcții. Dar e pe mașinării. E bine plătit.
– Și ce îți pace ție cel mai mult să fotografiezi?
– R: Copii mici. Am fost la un botez de curând și, gingășia lor, așa… e super-super drăguță… și le editez puțin, pe laptop, și se vede așa, frumos… Asta e ce îmi place cel mai mult.
– Și la botez te-ai dus pur și simplu, sau te-au chemat ca fotograf?
– R: M-au chemat ca fotograf.
– Iei și bani pentru asta?
– R: Da. Nu iau milioane, iau un preț… De fapt mi-a spus un prieten dacă mă bag la filmat. Și i-am spus că nu mă bag, dacă vrei mă bag la poze.
– Când a început pasiunea asta, cu fotografiatul, cu telefonul?
– R: De când am telefon mai bun… Cred că acum doi ani.
– Ai făcut vreun curs?
– R: Nu. Făceam poze în tren… Cea mai tare a ieșit că am pus o sticlă și prin ea se vedea soarele. Se vedea super de tot. Și am făcut-o cu telefonul. Și mi-a plăcut, și acum… bine, nu am să fac un curs, dar, când o să îmi iau obiectiv… Pe Facebook, dacă vă uitați, am și un album. Cu câteva poze.
– În ce program lucrezi cu fotografiile?
– R: Lightroom. Ceva de genul.
4. Mijloace de comunicare prin Internet.
*Tehnic.
– Ai acces la internet acasă?
– R: Am.
– Îl ai de mult?
– R: Da, îl am, de mult, de când aveam opt-nouă anișori, cam așa. Dar bine, că nu am început să învăț să umblu cu el de atunci. Dar ai mei aveau laptop de atunci, să vorbească cu mama cu video și nu aveam internet. Și-au băgat internet și apoi când m-am mai mărit eu, de am primit un telefon, de atunci am început să îl folosesc.
– Deci tu, înainte nu foloseai internetul, până să îți iei telefonul?
– R: Eu, decât pe laptopul bunicilor mei, care nu îl foloseam decât să mă joc. Jocuri cu Barbie…
– Cum comunicai cu mama?
– R: Prin Skype.
– Nu îți amintești o dată să nu fi fost prin Skype?
– R: La telefon. Mama a plecat. iar după vreo doi ani de când s-a stabilit acolo, a cumpărat un laptop, l-a trimis în România ca să putem vorbi pe Skype. Dar vorbim și la telefon, dacă am o problemă nu stau să deschid laptopul, să sun pe Skype, o sun pe telefon.
– Și prin telefon nu suni prin Skype sau prin Hangouts?
– R: Da, și prin WhatsApp, cu video… cu video în general.
– Și înainte să ai laptopul, prin Skype?
– R: Prin telefon, înainte să am laptopul.
– M-ar interesa foarte mult să știu… cum a fost prima convorbire cu mama pe Skype? pe care ți-o aduci aminte.
– R: Mi-a aduc aminte, înainte de convorbirea cu mama, că a venit acasă. A plecat când aveam un și jumătate, și a venit la cinci ani și jumătate, cinci ani… Și nu am cunoscut-o, nu am știut cine. A venit acasă, și eu m-am rușinat, și m-am dus la bunica mea și îi ziceam „cine e femeia?” și a zis că mama ta. Și atunci mi-am dat seama cine e. Și apoi, văzând-o, după ce a plecat am vorbit pe Skype. Dar până atunci nu am văzut-o niciodată. Decât în poze. În poze am o văzusem, dar în realitate, nu.
– Și mama ta cum a reacționat când a văzut că nu o recunoști?
– R: S-o fi simțit prost, nu prea știu. Nu îmi amintesc detalii. Aveam cinci ani.
– Și ce ați mai făcut după aceea, în prima vizită?
– R: Am ieșit afară, dacă îmi aduc bine aminte, și am ieșit în orășelul copiilor. Nu era iarnă, era de Drăgaică. Și nu era ceva nou pentru mine, că eu fusesem în fiecare an, cu bunicii mei, dar era așa, diferit că era ea și… nu știu ce am mai făcut așa, în mod special.
– Și v-ați împrietenit?
– R: Da. Nu am ținut cont că „nu te-am văzut”, nu.
– Și cât a stat atunci?
– R: Habar nu am. Câteva luni. Cel mai mult a stat trei luni în România, cât s-a operat bunica mea.
– Și tatăl tău?
– R: Și tatăl meu. Tatăl meu a avut perioade în care a stat un acasă, a mai plecat. El e din Spătaru. A mai plecat, iar a venit, iar a plecat.
– Și locuiați împreună cât timp venea?
– R: Mă lua la Spătaru, venea pe la mine acasă, plecam la munte, nu zicea nimeni nimic. Locuiam într-adevăr și la el, și acasă, depinde.
– Mama ta a luat internetul; ea plătea abonamentul?
– R: Am avut abonament, și avem și în ziua de azi, abonament cu telefonie, internet și decodoare. Și având în vedere că e și internet și televiziune, au plătit ai mei (bunicii, e clar că ei sunt familia ei… n. i.)
– Cu prietenii, cu colegii, comunici prin internet? Prin ce aplicație?
– R: Da. Mai mult prin Facebook. Am prins și Yahoo.
– Mama ta are profil pe Facebook?
– R: Da. Și comunicăm și prin Facebook. La ordinea zilei e însă WhatsApp.
– Sunt lucruri pe care nu vrei ca mama să le vadă pe Facebook?
– R: Nu, pentru că ea știe, în primul rând știe bunica mea unde mă duc, și apoi află și ea. Ea află mai târziu. Nu sunt chestii pe care să le ascund de ei.
– Mama ta îți dă like-uri…
– R: Nu, mai mult îi dă bunicii mele, că i-am făcut și ei profil, și-și comentează una alteia. I-am făcut bunicii Facebook, de când și-a luat un telefon mai performant… Cea mai mare greșeală. (Râde.) Comentează la toate pozele mele.
– Și mama ta nu face asta?
– R: Nu, mama nu.
– Ai frați? Surori?
– R: Vitreg. Am acolo. De doi ani. Dar e bulgar. Ne înțelegem prin semne. Din partea mamei. S-a recăsătorit. Nu cu rochie de mireasă, dar în Bulgaria a făcut cununia civilă. Soțul ei este bulgar și s-au întâlnit în Spania.
– Și te înțelegi bine, l-ai cunoscut bine, pe frățior?
– R: Da, foarte bine, frățiorul meu e mai mare decât mine, are optsprezece ani. Ei s-au cunoscut, s-au logodit de doi sau trei ani. Mă înțeleg bine cu el dacă ne vedem ne înțelegem, prin semne.
– Fratele stă în Spania?
– R: Stă în Bulgaria, la mama lui. Ei doi stau în Spania…
– Și prin ce dispozitiv preferați să comunicați? Prin telefon, laptop, tabletă…
– R: Prin orice. Telefon mai mult, acum. Laptop, depinde. Nu am preferințe.
– De obicei, suni tu sau sună mama?
– R: Depinde. Și chestia asta depinde.
– Ce altceva faci la computer?
– R: Mă joc, editez poze, învăț să descarc programe, adică să le folosesc.
– Ai încercat și editare de film?
– R: Să pun cap la cap, pe telefon, nu pe laptop. E greu.
– Dar te tentează?
– R: M-ar tenta. Și am și camera, care și filmează. Aș putea.
– Instagram folosești?.
– R: Da.
– Și mama are și ea Instagram?
– R: Are, dar nu îl folosește.
– Snapchat?
– R: Am. Nu prea îl folosesc
– Au fost situații în care ai fi vrut să vorbești cu mama dar nu ai putut în momentul respectiv?
– R: Nu, nu au fost.
– Să fie o urgență și ea să nu răspundă?
– R: O urgență, nu. Poate au mai fost dăți când nu a răspuns pe moment, dar a răspuns peste o oră, ca să zic așa, dar o urgență, nu.
– În afară de comunicare instant, prin internet, ce alte mijloace de comunicare mai folosești? Mailuri? Scrisori?
– R: (Râde, dă din cap, neagă.)
* Conținut.
– Cât de des vorbiți?
– R: Zilnic.
– De câte ori pe zi?
– R: De câte ori avem nevoie. Poate vorbim așa, după amiază, „ce faci? ce ai făcut?” – dar poate o sun seara „am nevoie de nu știu ce” „pot să mă duc nu știu unde?”
– Și când vrei să ieși undeva ceri voie și mamei?
– R: Nu. Bunicii mele îi cer. Ea, dacă mă sună și mă întreabă ceva, „sunt în oraș”, nu o sun și o întreb „pot să mă duc în oraș?” …nu.
– Despre ce vorbiți de obicei?
– R: Despre… ce facem… ce am făcut în ziua respectivă, cum ne simțim, dacă apare ceva de povestit, povestim, dacă am făcut ceva mai interesant, tot așa…
– Și ultima dată ce ați vorbit? Când ați vorbit ultima dată?
– R: Înainte să vin aici. I-am spus ce trebuie să fac, a spus că i se pare interesant, și i-am zis „mă grăbesc, trebuie să mă duc la interviu” și a zis „te angajezi?” „nu mă angajez, începe școala, unde să mă angajez?” (Râde.) I-am dat-o pe mamaia la telefon și am plecat.
– Și cam cât durează convorbirile, de obicei, care-i cea mai lungă?
– R: Am avut și convorbiri de două ore, trebuia să vină în România, și-i explicam ce să-mi aducă. Avem planuri, vor să destrame de tot casa în care stăm acum, să facă alta, de la zero, și vorbeam cum va fi totul: ce mobilă… planuri.
– Și faceți des planuri.
– R: Da.
– Și îți povestește despre viața ei, acolo?
– R: Da. Știu în ce domeniu… știu unde stă, îmi povestește, e mult de muncă. Lucrează și noaptea și ziua și e aiurea. E obosită. Eu pot să o sun doar după ora unu la mine, adică după doisprezece la ea. Dar mai mult aștept să mă sune ea. Ca să știu când se trezește. Și să nu o trezesc eu, mă sună mai mult ea.
– Și lucrează și în weekend?
– R: Duminica, nu. Sâmbăta, da.
– Mai e cineva în cameră, de obicei, când vorbești cu ea? E conversație de familie?
– R: A, nu. Nu e o conversație gen pe speaker, e o conversație între mine și ea. După ce vorbesc eu cu ea, ce e de vorbit, îmi duc telefonul… de obicei, ea când sună, sună pe fix. Și după ce termin eu, i-l duc bunicii mele, și mai vorbește și bunicul meu… dar nu vorbim niciodată toți în același timp.
– Când erai tu mică, erau conversații de grup?
– R: Atunci nu puteai, nu aveai speak. Și nu te puteai plimba cu telefonul prin casă. Chiar țin minte, era o măsuță de sticlă, și lângă am pus un scaun. Avea un fir. Galben. Am făcut multe când eram mică. Cel puțin… cu prietenele mele am dat foc la o șiră de paie.
– Intenționat, sau neintenționat?
– R: Învățasem și noi să ne jucăm cu chibritul. Am pus un băț de chibrit așa, și dădeam așa. (Arată cum.) Am dat trei în același timp. Căldură mare, mare, și pfuuu, până jos.
– Și era a familiei tale sau a familiei lor?
– R: A familiei lor.
– Și mama ta a aflat?
– R: Da, a aflat atunci. Nu mai avea ce să mai zică. Am dat foc la o șiră… I-a spus bunica mea, că dacă aveți nevoie de paie veniți la noi să luați. Casele stăteau față în față.
– Te-a certat mama ta?
– R: Da, mi-a spus că „de ce ai făcut așa ceva, că dacă nu te puteai da jos de pe șiră și luai foc” … chestii de genul…
– Sunt lucruri pe care simți că le poți discuta doar cu mama ta?
– R: Nu. Sincer, nu. Am impresia că de multe ori discut mai mult cu bunica decât cu mama.
– Sau sunt lucruri pe care le discuți doar cu bunica ta dar ai vrea să nu le discuți cu mama ta?
– R: Discut cu amândouă în aceeași măsură. Dacă uit să-i zic ceva, chestia asta bănuiesc că nu se pune, nu? Dacă uit să îi spun că am fost răcită de curând… Mă sună, ne luăm cu vorba și eu nu îi spun chestia asta, asta nu e o problemă.
– De pildă, dacă te cerți cu o colegă, te duci la bunica sau îi povestești mamei…
– R: Mai mult îi povestește bunica mamei. Chestiile astea mai așa, mai… care necesită așa mai multă ceartă între noi două, povestește bunica, dar nu… nu e nici ea gen pârâcioasă.
– Deci dacă vrei să spui ceva bunicii ea nu o să spună mai departe, decât dacă vrei tu.
– R: Decât dacă vreau eu, da.
– Ai simțit vreodată că unele lucruri pot fi spuse doar față în față? nu prin tehnologie? în raport cu mama ta?
– R: Nu. Nu am avut un secret așa mare să îi spun.
– Ai zis că mama ta te întreabă ce să îți aducă și îți face poze. Ți le trimite în timp real, nu? Adică a făcut poza în magazin…
– R: …și mi-o trimite tot atunci. Dacă nu îi răspund mă sună: „intră urgent pe WhatsApp” și intru și…
– Ați încercat și cu video? Prin Hangouts, Skype?
– R: Nu. Doar cu poze.
– Și asta doar la haine sau și la dulciuri?
– R: La dulciuri, nu. La dulciuri știe ce îmi place, dar la haine, poate e o chestie, care mă deranjează într-un anumit mod, și…
– Și îți plac mai mult hainele din Spania sau din România?
– R: Nu am preferințe. Sunt mărci internaționale și nu… Dacă găsesc o bluză aici, într-un magazin, și știu că are și ea magazin acolo, poate să se ducă să îmi spună cât costă. Și să vedem unde e mai convenabil.
– Păi să știi că Mango, de pildă e mult mai ieftin acolo decât aici.
– R: Păi și Zara e tot la fel. Când au venit ai mei de curând, au fost la Ploiești. Fratele mamei mele. Să ia fetiței lui, de școală. Și am fost și eu să-mi cumpăr ce mai aveam nevoie. Și am fost în Zara. Și au spus că au văzut bluza respectivă cu nouăzeci și nouă de lei, iar în Spania era zece euro. Adică exact pe jumătate, patruzeci și cinci de lei. Ce diferență!
– Corporații. Și, alte activități comune, cu mama ta? În afară de cumpărături.
– R: Nimic.
– Jocuri?
– R: Nu are timp.
– Îți spunea povești? Când erai mică?
– R: Nu. Atât timp cât era bunica mea…
– Tu i-ai arătat vreodată pe internet ce ai făcut la școală, sau dacă aveai nevoie de ajutor ai întrebat-o și pe mama?
– R: Nu.
– Se întâmplă ca mama ta să te certe, când vorbiți? S-a întâmplat vreodată să te certe, serios, așa…
– R: Când eram neascultătoare. Când comentam. (Subliniază.) Adică așa i se părea bunicii mele, că eu comentam la orice. Și acum, dacă nu iese ceva ca ea, gata, începe. Ridică tonul și apoi…
– Și mama a aflat?
– R: Da, că bunica mea zicea „ori îi zici tu, ori îi zic eu”. Și ea îmi zicea să îi zic eu.
– Și mama te certa pentru bunica.
– R: Da. Logic.
– Concret, cum adică comentai?
– R: Răspundeam adică, dacă ea zicea ceva eu ziceam „da, da, da”, și chestia asta o enerva.
5. Cum a evoluat relația cu mama (etape importante/momente semnificative)
– Tu știi cum arată locuința mamei?
– R: Da.
– Ai fost acolo?
– R: În locuința în care stă acum, nu. Am fost acum patru ani în Spania, în locuința veche, înainte să se cunoască cu Vasia – Vasia îl cheamă – și am fost acolo. Dar în rest, mi-a trimis poze, după ce s-au mutat, după ce au aranjat totul, și am văzut despre ce e vorba.
– Dar prin Skype ți-a arătat?
– R: Prin video nici nu i-am cerut. Că dacă îi ceream…
– De câte ori ai fost acolo?
– R: O dată. Acum patru ani. Trebuia să plec și vara asta dar s-a operat bunica mea și n-am mai putut să plec.
– Și a venit mama ta aici?
– R: Da. A fost mama aici, în iunie.
– Și a stat mai mult?
– R: Nu a stat mai mult acum. Bunica mea s-a operat de patru ori, pentru aceeași chestie. Și… data trecută…
– Și, dacă nu sunt indiscretă, ce are?
– R: Prapur la burtă. I s-a rupt prapur la burtă. Și s-a forțat, nu s-a păstrat, ca să se prindă foarte bine și a ajuns la a patra oară.
– Și tu ai grijă de bunica, atunci când e…
– R: Da. Cel puțin acum n-am lăsat-o să ridice, să se aplece….
– Câți ani are bunica ta?
– R: Cincizeci și șase.
– Mama ta a plecat definitiv? Sau crezi că se va întoarce în țară? Are planuri?
– R: Nu. Nu cred, nu știu. Aici unde stăm noi, nu. Nu cred că o să mai vină pentru că a spus că nu are ce să lucreze în România, și să stea degeaba, nu îi vine. Și, ei au o casă în Bulgaria, pe numele lor, și a spus că nu se vede nici să stea în Bulgaria, nici în Spania, doar la bătrânețe, dacă e ceva, dar oricum eu o să plec de aici, la facultate.
– Din țară?
– R: Cred că da.
– Unde?
– R: Cred că o să fac în America facultatea, nu știu sigur. Și dacă eu o să plec de aici, nu știu dacă ar veni să stea aici, să locuiască aici.
– Ziceai ceva de o casă. Nu pentru tine ar vrea să o refacă?
– R: Da, și pentru mine, cu toate că ea știe că eu nu o să stau aici. Când o să mă mărit nu o să stau aici. Mai ales la țară. Dar, cred că da, pentru mine, pentru… ca să o treacă pe numele meu, dar atât. Nu ca să locuiesc eu în ea. Să locuiesc cât mai e de locuit. Cei patru ani de liceu.
– Cum a fost vizita ta în Spania? Care a fost impresia ta? Poți să îmi descrii prima zi?
– R: Prima zi. Am ajuns noaptea. A venit ea și m-a luat cu mașina, stătea cam la două sute de kilometri, așa… Ne-a luat de fapt, că am fost cu bunica mea. Am fost la ea acasă. Imediat la somn, că am ajuns dimineață, am despachetat, ne-am aranjat lucrurile… Am stat undeva la o lună, cred. A fost ok. Stătea super-super, aproape de plajă. Ne duceam în fiecare zi la plajă. Mă duceam cu bunica mea. Ea era la muncă. Seara ieșeam pe faleză, „paseu”. Ieșeam să ne plimbăm, ieșeam la cumpărături. Am fost vara și trebuia să încep școala, mi-am cumpărat de acolo tot pentru școală, și haine, și rechizite, și toate. Am trimis pachet în România, s-a dus bunicul meu, l-a ridicat, noi am venit doar cu geantă de mână, că am venit cu avionul, și le-am despachetat, și asta a fost.
– Și cu ce ați trimis pachetul?
– R: Este o doamnă, stă pe „Transilvaniei”, care ea, acasă la ea, face chestia asta, cu pachete. Din Spania… Da, are niște autobuze cred. De când eram mică puneam pachete la ea.
– Și aveai, câți ani?
– R: Unsprezece ani.
– Vezi vreun avantaj al plecării mamei în Spania? Pentru tine, pentru ea…
– R: Pentru amândouă. Dacă mama nu era acolo, nu știu cum ne-am fi descurcat, pentru că bunica mea s-a pensionat pe caz de boală în 2007. Acum zece ani. Aveam șase ani. Bunicul meu e hipertensiv de gradul trei. Ai mei oricum s-au despărțit. Ea… cât să muncească în România să ne întrețină pe toți? Pensia lor ca pensia lor. Ea nici nu era super-inteligentă, gen, cu facultate, să lucreze într-un domeniu, la bancă, chestii de genul. Plecând, câștigăm cam cât câștigă un român în trei luni. Și așa are bani și să îmi trimită mie, și să ne trimită nouă acasă să ne descurcăm, și să se întrețină pe ea, chiria – plătesc chiria la comun – nu cred că ne-am fi descurcat cum ne descurcăm acum. Nu cred că mi-aș fi permis eu să îmi cumpăr, dacă ea era aici.
– Și, dezavantajele plecării?
– R: Probabil că dacă pleca după ce făceam patru-cinci ani, vedeam dezavantaje, dar așa nu prea știu cum ar fi fost dacă ea ar fi fost aici. M-am obișnuit așa. Dacă vine în România, eu consider că vine să se relaxeze, nu consider „mamă, nu te-am văzut demult”. Dacă pleacă, nu am așa… mamaie plânge, nu am așa o durere că pleacă. A devenit ceva… (Ridică din umărul drept.)
– Pentru ai tăi crezi că sunt părți negative ale plecării?
– R: Pentru bunicii mei? Nu cred.
– Părinții s-au despărțit înainte să plece amândoi? Sau după ce au plecat?
– R: Din ce mi s-a povestit, ei nu se mai înțelegeau și au plecat amândoi în Spania inițial , dar s-au despărțit. Tata s-a dus în Italia parcă, ca să o uite pe mama, să nu se mai vadă, și de atunci, gata, s-a terminat.
– Mama ta vorbea cu învățătoarea, profesorii?
– R: Da. O sunau. Și acum, suna dirigintele, dacă era vreo problemă. Dirigintele a devenit de curând director. Și tot îl suna. Eu eram fata lui. Nu a fost o chestie să spună că fac ceva rău, nu. Suna să vorbească. Îi spunea notele, că îl suna când era la școală.
– Deci ea îl sună, nu invers, sau se întâmplă și invers.
– R: Nu.
– Cam cât de des vine mama în țară?
– R: O dată pe an. Acum, poate și de două ori. Cel puțin acum trebuie să vină în Bulgaria la mama lui Vasi, că vor să pună niște uși la casa lor. Au două săptămâni la dispoziție. Și nu știe sigur dacă poate să ajungă și în România, o zi, două, nu știu exact.
– Și vine de sărbători?
– R: Nu. Sinceră să fiu nu am petrecut niciodată vreo sărbătoare gen Crăciun sau Paște cu mama.
– Și atunci comunicați prin internet?
– R: Da.
– Și îți arată pregătirile de la ea de acasă…
– R: Nu face cine știe ce pregătiri. Fiind doar ea cu Vasi, ori se duc să mănânce la restaurant, ori, dacă o apucă pe ea un chef mai mare de gătit, atunci gătește, dacă nu, nu. Nu.
– Câți ani are mama ta?
– R: Treizeci și șase. Lumea spune că suntem surori dacă suntem pe stradă.
– Voi îi trimiteți mamei pachete?
– R: Da. De Crăciun, atunci când se taie porcul, îi trimitem. Printr-o altă firmă. Înainte îi trimiteam prin Atlassib. A avut odată mama un colet, șapte cutii. A ajuns astăzi o cutie, peste o săptămâna alta, peste două, alte două cutii. Și de atunci nu am mai pus niciodată. Erau la început serioși.
– Și ce conțin pachetele?
– R: Produse pentru Crăciun. Dacă are nevoie de ceva, o întreb. În Spania nu găsești botoșei de casă, nu papuci. Eu îi găsesc, și ei și lui Vasi, și îi trimit, lac de unghii, tot așa…
– Și cât de des îi trimiți pachete?
– R: Când are nevoie. Acum, dacă a venit fratele ei, s-a tăiat un porc și un vițel. S-au făcut grătare peste grătare, și neamuri… Și chiar a spus că vrea și ea niște carne, și i-am spus că vine în august fratele ei și atunci îi trimitem, bineînțeles, ca să nu mai plătim la femeia aia.
– Mama cât de des trimite pachete?
– R: Când am eu nevoie de ceva, de Paște, de Crăciun, la sărbători…
– Deci tu te gândești să pleci în America. De ce în America?
– R: Pentru că în domeniul în care vreau eu să lucrez, e mult mai… dotată…
– Acesta fiind?
– R: IT.
– Ai făcut informatică și în generală?
– R: Da. Proiecte, diferite programe… nu știe cine ce. Dar nu se compară deloc ce e în liceu cu ce e în școala generală, cel puțin la informatică.
– Te-ai gândit vreodată să te muți la mama ta?
– R: Nu. Învățământul din Spania e așa cum e, și nu… Mi-a povestit verișoara mea. Are unsprezece ani. E acolo de când s-a născut. Și cam știu. Nu mi se pare ok.
– Ea vorbește română?
– R: Da. Și spaniolă.
– Mama ți-a propus vreodată să pleci în Spania?
– R: Da. Și nu am vrut pentru că am zis așa: „dacă nu m-ai luat de când am fost mică, să încep acolo clasa I, n-are sens să mă iei acum. Mi s-a strica tot rostul.
– Și când te-a întrebat prima dată?
– R: Când am trecut în clasa a V-a.
– Tatăl tău ți-a propus să te muți în Germania?
– R: Da. În Germania învățământul e mai ridicat puțin. Dar nu am plecat.
– Când ți-a propus el să te muți?
– R: În iarnă. Ca să fac liceul acolo.
– Spaniolă, știi?
– R: Înțeleg ce se vorbește.
– Te-a învățat mama?
– R: Am învățat eu, fugitiv. Dacă e venea acasă și vorbea la telefon, o întrebam „ce înseamnă aia? ce înseamnă aia?”
– Pe verișoara ta cât de des o vezi?
– R: Nu am mai văzut-o de doi ani.
– Și vorbiți prin Skype?
– R: Da. Nu zilnic. Dar vorbim.
– Facebook?
– R: Nu. Nu are ea vârsta.
– Poți să îmi descrii un moment de criză? Din viața ta? Un moment dificil. Care se leagă sau nu de mama.
– R: Dacă m-am operat, e dificil? De polipi și amigdale. Am făcut-o pe viu. Am făcut anestezia cu două ore înainte, și era alt copil înaintea mea. Am dormit și m-am trezit exact când a zis: „domnișoara M.”. Și m-am dus acolo pe viu. Am simțit tot. Am văzut tot. Și nu vreau să descriu ce am văzut. Și asta când eram mică, aveam șase ani și jumătate.
– În Buzău sau în București?
– R: În Buzău. La CFR.
– Și bunica ta a fost cu tine?
– R: Da, a fost și internată cu mine în spital.
– Alt moment?
– R: Aveam nouă ani și dormeam cu bunica mea, nu îmi plăcea să dorm singură. Și bunicul meu dormea singur. Și am găsit-o căzută. M-am speriat, trăgeam de ea, nu se ridica. M-am dus repede la bunicul meu, l-am trezit – se panicase și el. Am sunat la 112, l-a întrebat pe bunicul meu adresa, a venit salvarea, s-a dus el cu ea. Am rămas singură acasă. Pot să zic că asta m-a traumatizat așa, puțin. Nu singură, am rămas cu mama bunicului meu, care a murit de curând. Optzeci și nouă de ani.
– Și ai sunat-o și pe mama ta, să îi spui atunci? Ai simțit nevoia să vorbești cu ea?
– R: Nu. Nu mai știam ce e cu mine. M-am pus într-o poziție de aceea în vârful patului, și am stat așa până dimineață. Rămăsesem așa, blocată. Apoi a venit bunicul meu acasă – ea a rămas internată – a venit cu primul autobuz, nu autobuz, tren, pe atunci nu erau autobuze, a venit acasă, a zis că e bine, că făcuse un preinfarct, parcă. Nu știu ce a fost cu mine, cum de m-am trezit și am văzut-o, dormisem până atunci; m-am trezit să beau apă, eram mică, mă mai trezeam noaptea, și… (ridică din umărul stâng.)
– Până la ce vârstă ai dormit cu bunica?
– Acum nu mai dorm, pentru că eu dorm foarte nașpa, mă mișc în pat. Și ea fiind și cu burta, mi-e să nu o lovesc… Doarme cu bunicul meu acum. Ei, mai mă ia lângă ea…
– Și frici majore… De ce îți e ție cel mai frică?
– R: Nu știu. În ce domeniu frică?
– De exemplu, mie îmi e frică de moartea celor foarte apropiați.
– R: Am vise super-tâmpite. Aseară, ai văzut ce a fost. Și am ieșit cu băieți și fete. Și cu verișoara mea. Când am plecat, era încă lumină. Am plecat afară și undeva, pe la unsprezece, când începuse să fulgere, ne-am întors în casă. Când am ajuns acasă bunica ne-a spus că îi era frică fiindcă în seara trecută bunicul avusese un vis.
Ea crede în tot felul de chestii, pisici negre, chestii de genul. Și a visat bunicul meu o cucuvea cu nouă pui, care nu-l lăsau în pace. Eu la fel. De vreo trei-patru săptămâni, aud o cucuvea în continuu. De la unu, la unu și cinci. Cântă de câteva ori și pleacă. Nu știu dacă e adevărat sau nu. Și îi era frică, „dacă se întâmplă ceva… și cu visul lui tac-tu mare”… Când am ajuns acasă, atât de speriată… a avut o sută nouă puls. A fost problema că dacă fulgeră… „bine, dar tu ce credeai că pe mine, fix pe mine, din toți copiii ăia mă trăsnea?”
– În ordinea preferinței, cum comunici cu mama?
– R: WhatsApp, Facebook, Skype, apel și atât.
– Și mai des internet decât apel?
– R: Apel pe internet.
– Telefonic, dar zic apel obișnuit din acesta, pe cartelă.
– R: În aceeași măsură.
– Și tu cum preferi, video sau…? Ți s-a întâmplat vreodată să nu vrei să te vadă?
– R: Când plângeam. Eu sunt genul de persoană care nu arată ce simte. Eu nu plâng decât, Doamne ferește, se întâmplă ceva. Atunci nu pot să mă abțin. Ea mă cunoaște bine, dacă sunt supărată, dacă sunt plânsă, și dacă aveam ochii roșii, nu voiam să mă vadă și mă suna pe video și am închis, și am sunat-o cu apel și i-am zis că nu e lumină în cameră… vrăjeală.
– Și de ce nu ai vrut să te vadă?
– R: Ca să nu vadă că am plâns. Ca să mă întrebe.
– Ca să nu te întrebe, sau ca să nu o protejezi, să nu se întristeze…
– R: Ca să nu mă întrebe mai mult, nu neapărat ca să o protejez.
– Și ce se întâmplase?
– R: Nu mai știu. Bunicul nu e un om rău la suflet. Dar trântește câte va vorbe, și pe mine, când eram mai mică, mă dureau. Făcea în așa fel încât să mă scormonească într-un fel. Și cred că de asta… mă pusesem eu pe plâns, și… nu mai vorbeam cu el. O săptămână.
– Câți ani aveai când i-ai închis videoul, știi?
– R: Acum doi-trei ani.
– Și preferi să comunici anumite lucruri prin chat? prin scris?
– R: Nu neapărat. Îmi e mai simplu pentru că dacă mă uit așa în ochii ei și e ceva mai personal, mai de rău, mai să îi cer ceva, așa se uită la mine. (Mimează.) Chestiile mai grave le scriu. Și apoi mă sună pe video: „ce ai făcut?”. Și gata, trece tot. Dar dacă zic,„mami, vrei să îți povestesc ceva?” „da, te ascult”.
– Mersi mult de tot.