Interviu migrant M2
Intervievator: Vârsta dumneavoastră?
M2: 41 de ani.
Intervievator: Țara de rezidență?
M2: Italia.
Intervievator: De câți ani ați plecat din țară?
M2: De 15.
Intervievator: Aveți în țară un părinte sau ambii părinți?
M2: Un părinte.
Intervievator: Vârsta părintelui din țară?
M2: 71 de ani.
Intervievator: Cum era viața dumneavoastră în România înainte de plecare? Aveați un loc de muncă? Cum era acesta?
M2: Da, aveam un loc de muncă. Era ok… pentru acele momente… am plecat pur şi simplu pentru altă viață.
Intervievator: Vă ajungeau banii câștigați la locul de muncă?
M2: Da, era super ok.
Intervievator: Cum era atmosfera în familie?
M2: Ok… foarte bine.
Intervievator: La acea dată locuiați cu părinții?
M2: Nu. Doar eu, soțul și copilul.
Intervievator: Și cât de des vă vedeați cu părinții?
M2: Foarte des… Cred că aproape în fiecare zi.
Intervievator: Și ce făceați când erați împreună?
M2: Ce făceam… ce… nu știu ce să spun.
Intervievator: Ca viață de familie. Vă întâlneați, luați masa sau aveați doar discuții?
M2: Da, luam masa împreună, munceam împreună, ei erau la țară în momentele acelea și mergeam să îi ajutăm. Era frumos… super frumos.
Intervievator: Aveți copii? Vă ajutau în creșterea copilului?
M2: Da, aveam un copil. M-au ajutat foarte mult cu creșterea copilului, au stat împreună până la vârsta de 7 ani, de la 2 la 7 ani.
Intervievator: Care era situația materială a părinților? Era stabilă sau trebuia să îi ajutați financiar?
M2: Nu, aveau o situație financiară foarte bună. Din contră, ei ne ajutau pe noi. Câteodată.
Intervievator: Cum v-ați hotărât să plecați din România?
M2: Ce întrebare! Cum ne-am hotărât? Doream să avem casa noastră, nu aveam o mașină personală și am zis că hai să încercăm, să facem, nu știu, un pas să ne luăm o mașină. După aceea am ajuns să avem banii de mașină, mai doream unul mai așa și tot așa. De aia am plecat.
Intervievator: Ați mai fost și în alte țări la muncă în afară de Italia?
M2: Nu.
Intervievator: Ce au spus părinții despre ideea de a pleca în străinătate?
M2: Îmi aduc aminte când i-am spus mamei prima oară, mi-a zis: „Eu nu cred că tu faci ceva bine, dar tu încearcă.” Prima oară am plecat fără copil și știa că o să fie foarte greu și am zis ok, o să încerc. Tata a zis la fel – pune mâna și încearcă, dar a zis, „să nu stați mai mult de maximum șase luni”.
Intervievator: Și ce s-a întâmplat când s-a prelungit?
M2: Ce s-a întâmplat? Cred că ne-am obișnuit cu viața de aici încet-încet. După, la mine a fost o schimbare bruscă când am aflat că mama mea e bolnavă, am zis că nu vreau să mai locuiesc în România, nu știu de ce, teama de, cum să zic eu, de a n-o vedea tot timpul, în fiecare zi, cum eram obișnuită. Și mi-am dorit enorm, deja venise al doilea copil, și am spus că vreau să plecăm. Noi fusesem un an de zile înainte. Și am zis că vreau să plecăm cu toți. Și asta a fost a doua decizie. După aceea au început să crească copii și am început să ne obișnuim.
Intervievator: Și părintele rămas acasă, cum a reacționat când a aflat că vreți să rămâneți în Italia?
M2: Cred că simțea și el, săracul, o durere, dar nu cred că… Nu ne-a arătat niciodată. De fapt, nu mi-a arătat niciodată.
Intervievator: A încercat vreodată părintele rămas acasă să vă schimbe părerea? Să vă schimbe părerea să rămâneți acasă?
M2: Da, asta după vreun an de zile, tot ne spunea: „Cred că ar fi bine să veniți acasă, că… ” și noi ziceam: „Bine! Bine! O să venim.” Dar uite că am amânat mereu, au început copii școala și tot așa. Credeam că e mai bine pentru ei aici.
Intervievator: Și acum să reluăm: când ați hotărât să plecați, v-ați propus o perioadă anume? Cât să rămâneți?
M2: Cam un an de zile.
Intervievator: Să rămâneți un an de zile în Italia. Și v-ați propus să realizați ceva în perioada asta?
M2: Da, să ne cumpărăm o mașină.
Intervievator: Când ați plecat, ştiaţi ce o să vă aștepte în Italia?
M2: Nu.
Intervievator: Care a fost prima amintire din prima zi a sosirii în Italia?
M2: Prima amintire? Nu văzusem niciodată măslini și doream să merg în măslini să mă plimb cu soțul și mi-a spus că nu, ne pot vedea carabinierii. Că eram oarecum fără acte și erau alte timpuri. Îmi doream foarte mult să merg în măslini, cred că plânsesem undeva la 10 ore pe drum și dormisem cred că în jur de alte 10 ore, dacă nu și mai bine, cu anumite somnifere, de dorul copilului. Nu-mi imaginam să-mi las copilul în România și să vin doar eu cu soțul și asta a fost prima treabă, frica de carabinieri. Asta li se implanta și lor în Italia, frica de carabinieri.
Intervievator: Ca impact social, când ai văzut lumea, țara, cum ți s-a părut?
M2: Foarte urât! Foarte, foarte urât!
Intervievator: Cum au fost primele zile acolo? Ce vă amintiți?
M2: Ce să-mi amintesc? Pentru mine au fost urâte. Îmi doream să merg să cunosc satul unde eram. Nu avem voie din cauza carabinierilor că nu avem voie să stăm în acea țară fără acte. Eram, cred că eram văzuți foarte rău aici, mai ales în satul unde eram noi prima oară. Ce să-mi aduc aminte? Foarte urât! Îmi aduc aminte că după alte cinci zile, băiatul care ne adusese în Italia, îl rugam să mă duc acasă că era o viață urâtă față de noi, foarte foarte urâtă. Nu ieșeai pe stradă să saluți pe nimeni. Ei nu sunt obișnuiți să vorbească cum suntem noi și tot așa. Un impact foarte urât între noi.
Intervievator: Au fost situații mai urâte decât te așteptai?
M2: Da.
Intervievator: Poți să-mi dai specific una care a fost urâtă, mai urâtă decât te așteptai?
M2: Am văzut că suntem tratați foarte urât. Probabil asta e rasism.
Intervievator: Nu te așteptai să fi tratată așa?
M2: Nu.
Intervievator: Au fost perioade în care a trebuit să faceți munci sub nivelul dumneavoastră de calificare și ați încercat să ascundeți lucrul acesta celor de acasă?
M2: Nu am ascuns niciodată, nu mi-a fost ruşine cu ce am făcut niciodată, pentru că au fost pe bani cinstiți și în continuare pot să fac aceeași treabă. Nu pot să zic că am fost vreun inginer. Sunt un om care a făcut confecții în România, iar aici am făcut curățenie în casă și, într-adevăr, pot să zic că am făcut și lucruri cu care câteodată îmi era jenă. Dar, m-am obișnuit.
Intervievator: Cunoșteați limba înainte de a veni în această țară?
M2: Nu. Nu o cunoșteam. Îmi plăcea cum se pronunța în filme, dar când am venit aici, mi-am dat seama că nu e chiar așa de simplu și încet-încet am început să învăț.
Intervievator: După 15 ani, cum vă descurcați acum cu limba italiană?
M2: Să spun sincer, nu mi-a plăcut limba italiană și cred că nu îmi place și n-am învățat-o chiar așa de bine, dar mă descurc. Mulțumesc lui Dumnezeu, mă descurc.
Intervievator: Aveți legături și cu alți români care trăiesc în Italia?
M2: Da.
Intervievator: Dar ai prietenii, un grup de prieteni români?
M2: Acum nu am un grup de prieteni români. Prietenii noștri, care erau prieteni pentru noi, au plecat în România definitiv. Am prieteni cu care pot să zic că merg la o cafea sau vin la o cafea. Nu mai suntem ca înainte oricum.
Intervievator: Ce fel de legături aveți cu românii care sunt acum în Italia?
M2: Ne salutăm pe drum și cam atât.
Intervievator: Ce vă place cel mai mult în țara în care sunteți?
M2: Ce îmi place cel mai mult? Cred că prima dintre toate, educația. Și… nu știu ce să mai zic, dar cred că educația este pe primul plan. Când vin în România rămân un pic dezamăgită de anumite treburi. În rest… ce îmi place? Nu îmi place mai nimic.
Intervievator: Și ce nu vă place?
M2: Ce nu-mi place? Aoleu! O viață prea punctuală. Asta m-a omorât din prima clipă! M-am adaptat cu programul de masă, pentru mine a fost foarte greu, acum îmi place și, când merg acasă, repet aceeași treabă cum am învățat. Și ce să nu-mi mai placă mie aici? Nu îmi place mai nimic.
Intervievator: Ați rămas mai mult decât v-ați propus? Ce v-a făcut să rămâneți atâta timp?
M2: Da.
Intervievator: Dar stați acolo de 15 ani. De ce?
M2: Au crescut copiii și am zis că să nu le stricăm viitorul școlilor. Am zis că terminăm. După, Dumnezeu m-a înzestrat cu un nepoțel, de care e un pic cam greu să mă îndepărtez, dar probabil la un moment dat o să o facem și… cam atât. Și viața… care ți-am spus, educația mi-a plăcut față de… Să mergi undeva în România și să ți se vorbească pe un ton și să fii aici, să mergi într-o primărie și să ceri o întrebare și să ți se vorbească frumos e cu totul altceva. Și mergi acasă, în România, și întrebi ceva și începe să urle și să ieșiți până vă chem și altele, urât.
Intervievator: Ați putea spune că acum v-ați acomodat în locul în care trăiți?
M2: Nu.
Intervievator: Dacă ați fi din nou acum 15 ani, înainte de plecare, ați mai pleca sau ați face lucrurile altfel?
M2: Nu. Niciodată n-aș mai pleca!
Intervievator: Cum se înțeleg copiii cu părinții? Au fost vreodată în România?
M2: Da, în fiecare an mergem.
Intervievator: Ce le-a plăcut acolo sau ce nu le-a plăcut în România?
M2: Fetiței mele îi plac absolut toate lucrurile în România, prieteni, școala, zice că e mult mai ușor decât aici, dar nu cred. Celălalt are familia lui, acum nu mai merge des în România. Speră și el să meargă cu soția să-i arate România, dar nu se știe când.
Intervievator: Dar ce-i plăcea în România înainte?
M2: Băiețelului îi plăceau vacanțele la bunici, cum îi plăceau și mamei lui, statul până la 5 dimineața, prostioarele pe care le făcea cu prietenii. Îi plăceau, față de aici. Aici, nu, nu sunt așa ceva!
Intervievator: Și ce nu le plăcea în România?
M2: Cred că niciodată nu mi-au spus că nu le place România. Cred că niciodată n-au zis că asta nu îmi place în România, nu cred. Absolut nimic. Nu mi-au spus niciodată.
Intervievator: Care este relația cu familia? Relația copiilor cu familia. Cu bunicul, cu voi, ca legătură?
M2: Cu bunicul: „Săru’mâna, tataia! Ce faci? Cum ești?” Nu e, cum să spun, aceeași relație, probabil dacă ar fi trăit și mama… să știe de bunicii din România. Nu. „Tataie, ce faci? Cum ești?”. Eu spun că e ok.
Intervievator: Trimiteți bani acasă, în România, familiei?
M2: Nu.
Intervievator: Trimiteți pachete sau cadouri?
M2: Nu.
Intervievator: Primiti pachete din țară și dacă da…
M2: Foarte rar.
Intervievator: Foarte rar și ce conțin acestea?
M2: Ce ducem noi dorul, la mâncarea noastră. Acum, de curând, l-am sunat pe tata și l-am rugat frumos să-mi trimită varză să o pun eu la murat aici.
Intervievator: Deci produse tradiționale românești?
M2: Da.
Intervievator: Vorbiți periodic cu familia sau doar cu prilejul unor evenimente speciale, cum ar fi aniversări sau știri ce trebuie transmise urgent?
M2: Nu. Eu vorbesc cât se poate de des cu tata. Uite, și în momentul ăsta văd că mă sună.
Intervievator: Cum comunicați cu cei de acasă? Pe telefon, pe WhatsApp, Skype, Facebook, ce folosiți?
M2: WhatsApp, în general.
Intervievator: Adică vă și vedeți?
M2: Da.
Intervievator: De obicei sunați dumneavoastră sau vă sună cei de acasă?
M2: Sun și eu, sună și ei. Mai mult eu pe tata. Restul, mai sunt câțiva verișori.
Intervievator: Au fost situații în care ați fi avut nevoie să luați legătura cu părintele și nu ați putut?
M2: Nu.
Intervievator: Părinților le-a fost greu să se obișnuiască cu tehnologia, cu noua tehnologie de comunicare?
M2: Nu. Chiar nu mă așteptam.
Intervievator: Folosește smartphone?
M2: Da.
Intervievator: Ce mai face cu el în afară de a vorbi la telefon?
M2: Am văzut că postează. Postează legumele lui și tot ce cultivă în grădina lui și nu știu… probabil vorbește la telefon. Nu știu, nu știu ce face el.
Intervievator: Cine l-a învățat să folosească un smartphone?
M2: Noi și cred că un alt vecin.
Intervievator: Despre ce vorbiți de obicei când luați legătura cu familia? De exemplu, ultima dată, ce discuții ați avut, despre ce?
M2: Despre gutui.
Intervievator: Despre activitățile pe care părintele le are acasă?
M2: Da, astea sunt primele. Așa se începe o conversație: „Măi, tati s-au făcut gutuile, s-au făcut strugurii” sau așa. Și după aceea începem să vorbim, întrebăm cine a mai făcut și ce. El mă ține întotdeauna la zi cu tot, cine a murit în sat, ce s-a mai întâmplat, vorbim de toate pentru toți.
Intervievator: De ce anume se plânge părintele tău cel mai des?
M2: Cred că nu se plânge niciodată. Nu l-am auzit. Nu cred că se plânge niciodată nimic.
Intervievator: Dar tu ce crezi că-i lipsește cel mai mult?
M2: Mama. Sigur îi lipsește mama.
Intervievator: Vi s-a întâmplat să aveți discuții în contradictoriu cu părintele? Și pe ce subiect?
M2: Da. Ce subiect? Cred că s-a învățat să fie singur și când mergem noi acasă, unele treburi, unele chestii nu-i plac când le vede. Că, nu știu, s-a învățat singur, nu cred că îi place mult să fie deranjat. Cred, nu știu.
Intervievator: S-a învățat cu singurătatea?
M2: Da.
Intervievator: S-a obișnuit să fie singur?
M2: Da.
Intervievator: Și când ajungeți acasă, nu prea înțelege ce se întâmplă că nu mai e singur?
M2: Câteva zile e totul ok și după ne dăm seama că suntem în plus câteodată pentru el.
Intervievator: Dacă ai putea să îi oferi tatălui tău de acasă un obiect care să-i facă viața mai ușoară și mai plăcută ce i-ai oferi?
M2: Un obiect? Nu știu. Nu știu!
Intervievator: Nu ştiu: o mașină, o casă, un tractor, o remorcă, un obiect și nu o ființă?
M2: Da. Un obiect, cred că, cred că i-ar fi plăcut o mașină nouă.
Intervievator: Acum, o să facem un exercițiu de imaginație. Imaginați-vă o mașinărie, un fel de robot, care nu există la ora actuală, dar care ar avea toate însușirile necesare pentru a satisface nevoia tatălui. Încercați să descrieți acest obiect așa cum vi-l imaginați și ce crezi că ar putea să facă? Cum ar arăta?
M2: Păi, să-l ajute în gospodărie, să-i facă dulciurile pe care i le făcea mama, pentru că de câte ori ajung acasă și îmi spune să-i fac o plăcintă de mere, niciodată nu e mulțumit că nu e ca plăcinta lu’ mama. Ce să-i mai facă? Să-i țină companie, în rest, mă descurc.
Intervievator: Cam cum ar arăta acest obiect? Cum ar trebui să arate ca să-i placă și lui?
M2: E greu, greu. Cum să arate?
Intervievator: Să ne imaginăm: deci ar trebui să se descurce în bucătărie, da? Asta ar însemna că ar trebui să aibă două brațe?
M2: Da.
Intervievator: Să pornim de la asta. Cum ar arăta? Are două brațe. Cam cum ți-l imaginezi? Astfel încât să-i placă și tatălui, să nu fie o mașină de spălat și să se sperie de ea.
M2: Cum să arate? Un robot.
Intervievator: Da, asta încercăm să ne imaginăm cam cum ar arăta un robot în viitor, astfel încât să-i fie plăcut omului, de aceea facem acest exercițiu de imaginație, adică poate tu îl vezi înalt și slab. Poate altcineva îl vede pătrățos, să fie și pe post de masă, poate altcineva îl vede rotund. Încercăm să creăm imaginea unui robot pentru că noi chiar o să construim un robot și vrem să vedem cum e cel mai plăcut publicului. Da? Ok. Să fie un robot. Cum să arate robotul? Să fie înalt? Să fie scund?
M2: Să fie… scund.
Intervievator: Să fie mic? Rotund? Pătrat?
M2: Să fie… Să fie cât mai aproape de un trup omenesc.
Intervievator: Cât de des mergeți acum acasă sau cât de des mergeați înainte de Covid?
M2: Mergem o dată pe an acasă.
Intervievator: Părinții tăi cum o duc acum, mai bine sau mai rău decât înainte să plecați în străinătate?
M2: Mai bine.
Intervievator: Cum își petrec de obicei timpul părinții rămași acasă?
M2: Tatăl meu este pe piață. Toată ziua este la muncă. Așa spune el. Și cam atât. Cu timpul liber, în grădină.
Intervievator: Pe cine are mai apropiat acasă? Rude, prieteni, vecini?
M2: Cred că vecini. Da, vecini.
Intervievator: Dacă vreți să-i faceți o surpriză sau o bucurie, de exemplu, de ziua lui, cum procedați?
M2: Anul ăsta, i-am făcut o surpriză frumoasă. De când suntem plecați de acasă, nu cred că i-am făcut nicio surpriză, că de ziua lui noi nu prea am fost. Anul ăsta am cumpărat un tort și am mers la taraba lui împreună cu fata și a fost o surpriză foarte frumoasă.
Intervievator: Dar atunci ați fost acasă. Asta a fost surpriza lui, dar dacă nu erați acasă? Cum procedați să-i faceți o surpriză?
M2: Nu prea. Nu prea. Îl sunăm, îi cântam, „La mulți ani!” și cam atât.
Intervievator: Care sunt principalele avantaje ale emigrării în Italia și care sunt dezavantajele?
M2: Avantajele? La o viață mai bună.
Intervievator: Din ce punct de vedere? Financiar? Social? Psihic?
M2: Psihic, nu. Cred că financiar. Și dezavantaje… ăsta e psihicul.
Intervievator: În ce mod te afectează: că ești printre străini, că ești departe de familie sau de ce te afectează psihic străinătatea?
M2: În primii ani, pe mine m-a afectat dorul de casă și când spui dorul de casă… Și, vorba aceea, când ajungeam la vamă și simțeam prima groapă întotdeauna ziceam: „suntem acasă”. După aia, psihicul ăla te termină. Este altfel, altfel, altfel. Nu ieși ca la tine pe stradă să saluți lumea, să vorbești, s-o inviți la o cafea. Aici nu e așa.
Intervievator: V-aţi dorit să plecați în altă țară?
M2: Da.
Intervievator: Care ar fi condițiile? De ce ați pleca în altă țară?
M2: În primul rând, am avea neamuri pe lângă noi, verișori, și îmi place viața de acolo.
Intervievator: În ce țară?
M2: Spania.
Intervievator: V-ați gândit vreodată să vă aduceți părintele definitiv în Italia?
M2: Nu.
Intervievator: Vă gândiți serios să reveniți în România? Ce ar trebui să se schimbe sau ce ați vrea să se întâmple ca să reveniți în România?
M2: Civilizația de aici.
Intervievator: Cum credeți că va fi în 5 ani de acum înainte? Ce se va schimba pentru dumneavoastră și ce se va schimba pentru tatăl dumneavoastră?
M2: Tatăl meu va îmbătrâni din ce în ce, iar pentru mine, nimic.
Intervievator: În încheiere facem din nou un exercițiu de imaginație și aș vrea să ne imaginăm o copertă a unui album al vieții de până acum. Ce ar apărea pe această copertă?
M2: A vieții de familie sau a vieții…
Intervievator: A vieții în străinătate.
M2: A… a vieții în străinătate. Ce va apărea pe copertă… Nu știu.
Intervievator: Atunci haideți să facem o imagine pentru relația cu părintele de acasă. Ca o fotografie, o imagine, relația de 15 ani cu părintele de acasă. Cum ți-o imaginezi?
M2: Cred că un pic ștearsă… E normal… Da, cred că un pic ștearsă.
Intervievator: Și în fotografie ce anume apare? În această copertă, ce apare? Voi doi, toată familia? Voi vorbind la telefon, la calculator, distanță, apropiere?
M2: Cred că distanță… Da, cred că distanță. E normal, cred că pentru toată lumea. Sunt atâția ani și e normal.
Migrant Interview M2
Interviewer: Your age?
M2: 41 years old.
Interviewer: Country of residence?
M2: Italy.
Interviewer: How many years ago did you leave the country?
M2: 15.
Interviewer: Do you have one parent or both in the country?
M2: One parent.
Interviewer: The age of the parent in the country?
M2: 71 years old.
Interviewer: How was your life in Romania before leaving? Did you have a job? What was it like?
M2: Yes, I had a job. It was ok… at the time… I simply left to change my life.
Interviewer: Did you earn enough money?
M2: Yes, it was more than ok.
Interviewer: What was the family dynamic like?
M2: Okay… very good.
Interviewer: Did you live with your parents at that time?
M2: No. Just me, my husband and the baby.
Interviewer: And how often did you see your parents?
M2: Very often… I think almost every day.
Interviewer: And what did you do when you were together?
M2: What did we do… what… I don’t know what to say.
Interviewer: As a family. Did you meet, dine or just talk?
M2: Yes, we ate together, we worked together, they were in the country at that time, and we would go to help them. It was nice… very nice.
Interviewer: Do you have children? Did they help you raise your child?
M2: Yes, I had a child. They helped me a lot with raising the child, they took care of him until he was 7, from 2 to 7 years old.
Interviewer: What was your parents’ material situation? Was it stable or did you have to help them financially?
M2: No, they had a very good financial situation. On the contrary, they were the ones who helped us. Sometimes.
Interviewer: How did you decide to leave Romania?
M2: What a question! How did we decide? We wanted to have our own house, we didn’t have a personal car and we said let’s try, let’s, I don’t know, take a step towards getting a car. Once we had the car money, we wanted something else, and so on. That’s why we left.
Interviewer: Have you been to work in countries other than Italy?
M2: No.
Interviewer: What did your parents say about your going abroad?
M2: I remember when I first told my mother, she said, “I don’t think you’re doing the right thing, but try it.” The first time, I left without the child, and she knew it would be very difficult and I said ok, I will try. Dad said the same thing – go ahead and try, but he said, “don’t stay more than six months at most”.
Interviewer: And what happened when you stayed longer?
M2: Well… what happened? I think we slowly got used to life here. Afterwards, there was a sudden change for me when I found out that my mother is ill, I decided that I didn’t want to live in Romania anymore, I don’t know why, the fear of, let’s say, not seeing her all the time, every day, as I was used to. And I really wanted it, I’d already had my second child, and I said I wanted us to leave. We had spent a year there before. And I said I wanted us all to go. And that was the second decision. After that, the children started to grow up and we started to get used to it.
Interviewer: And the parent who stayed at home, how did he react when he found out that you wanted to stay in Italy?
M2: I think it pained him, too, my poor dad, but I don’t think… He never let it show. In fact, he never showed it to me.
Interviewer: Has the parent who stayed home ever tried to change your mind? Change your mind about staying home?
M2: Yes, after about a year, he kept saying to us: “I think you should come home, because…” and we would say: “Okay! Okay! We will come.” But then we always put it off, the kids started school and so on. I thought it was better for them here.
Interviewer: And now let’s go back: when you decided to leave, did you have a certain period in mind? How long did you intend to stay?
M2: About a year.
Interviewer: Stay in Italy for a year. And did you intend to achieve something during this time?
M2: Yes, buy a car.
Interviewer: When you left, did you know what awaited you in Italy?
M2: No.
Interviewer: What is your first memory from the first day of your arrival in Italy?
M2: My first memory? I had never seen olive trees and I wanted to walk through the olive groves with my husband and he told me no, the Carabinieri might see us. Because we were somewhat undocumented and those were other times. I really wanted to go to the olive groves, I think I had cried for about 10 hours on the trip, and I think I had slept about another 10 hours, if not longer, with some sleeping pills, because I missed my child. I could not imagine leaving my child in Romania and leaving alone with my husband and that was the first issue, the fear of the Carabinieri. They also induced it to the Italians, the fear of the Carabinieri.
Interviewer: What was the social impact? When you saw the people, the country, how did you feel?
M2: Very ugly! Very, very ugly!
Interviewer: How were the first days there? What do you remember?
M2: What should I remember? They were bad days to me. I wanted to go and see the village where I was. We couldn’t because of the Carabinieri, because we were not allowed to stay in that country without documents. People here, I think, had a very low opinion of us, especially in the village where we stayed the first time. What should I remember? It was very bad! I remember five days later, the boy who had brought us to Italy, I asked him to take me back home because it was an ugly life for us, very, very ugly. You couldn’t go out on the street to greet anyone. They don’t usually talk the way we do and so on. A very ugly impact for us.
Interviewer: Were there any situations worse than you expected?
M2: Yes.
Interviewer: Can you tell me about one in particular that turned out badly, worse than you expected?
M2: We noticed that we were treated very badly. That’s probably racism.
Interviewer: You didn’t expect to be treated that way?
M2: No.
Interviewer: Were there times when you had to take jobs for which you were overqualified, and did you try to hide it from those at home?
M2: I never hid, I was never ashamed of what I did, because I was making honest money and I can still do the same. I can’t say I was much of an engineer. I am someone who made clothes in Romania, and here I was a house cleaner and, indeed, I can say that I also did things that sometimes embarrassed me. But I got used to it.
Interviewer: Did you know the language before coming to this country?
M2: No. I didn’t speak it. I liked the way it sounded in the movies, but when I came here, I realized that it’s not that simple and I slowly started to learn.
Interviewer: After 15 years, how well so you speak Italian now?
M2: To be honest, I didn’t like Italian and I think I don’t like it and I didn’t learn it that well, but I get by. Thank God, I get by.
Interviewer: Do you have connections with other Romanians living in Italy?
M2: Yes.
Interviewer: But do you have friends, a group of Romanian friends?
M2: I don’t have a group of Romanian friends now. Our friends, who were friends to us, left for Romania for good. I have friends with whom we get coffee or who visit for coffee. It isn’t like before, anyway.
Interviewer: What kind of connections do you have with Romanians who are now in Italy?
M2: We say hello on the street and that’s about it.
Interviewer: What do you like most about the country you are in?
M2: What do I like most? I think first of all, the education. And … I don’t know what else to say, but I think education is at the forefront. When I visit Romania, I am a little disappointed by certain things. Otherwise… what do I like? I don’t really like anything.
Interviewer: And what don’t you like?
M2: What don’t I like? Oh, my! Life is way too punctual. That killed me from the very beginning! I adapted to the meal schedule, it was very difficult for me, now I like it and, when I go home, I have meals the same way I got used to here. And what else don’t I like here? I don’t really like anything.
Interviewer: Did you stay longer than you intended? What made you stay so long?
M2: Yes.
Interviewer: But you’ve been living there for 15 years. Why?
M2: The children grew up and we didn’t want them to lose the future they had at school. We thought we should see their education through. Then, God blessed me with a grandson, and it would be difficult to part with him, but at some point, we probably will and… that’s about it. And life… it’s like I said, I liked the education here compared to… When you go somewhere in Romania and you’re spoken to in a certain manner and then you go to a town hall here, ask a question and are answered nicely, it’s something else entirely. And when you go home, to Romania, and you ask something and they start yelling at you to get out until they call for you, it’s ugly.
Interviewer: Could you say that you have now settled in the place where you live?
M2: No.
Interviewer: If you could go back 15 years, before you left, would you still leave or would you do things differently?
M2: No. I would never leave!
Interviewer: How do your children get along with their parents? Have they ever been to Romania?
M2: Yes, we go there every year.
Interviewer: What did they like there or what did they not like in Romania?
M2: My little girl likes absolutely everything in Romania, her friends, the school, she says it’s much easier than here, but I don’t think so. The other one has his own family, now he doesn’t go to Romania as often. He also hopes to take his wife to Romania and show her the country, but he doesn’t know when.
Interviewer: But what did he like about Romania before?
M2: The boy liked spending holidays with his grandparents, same as his mother, staying up until 5 in the morning, the silly things he did with his friends. He liked it, unlike here. Here, no, there’s none of that!
Interviewer: And what did they not like in Romania?
M2: I think they never told me they don’t like Romania. I don’t think they ever said they don’t like this and that in Romania, I don’t think so. Nothing at all. They never told me.
Interviewer: How is the relationship with the family? The children’s, that is. With your grandfather, with you, as a link?
M2: With their grandfather: “Hello, grandpa! How are you? Are you well?” It’s not, let’s say, the same relationship, maybe if my mother were alive… to know about their grandparents in Romania. No. “Grandpa, how are you? Are you well?”. I’d say that’s okay.
Interviewer: Do you send money home to Romania, to your family?
M2: No.
Interviewer: Do you send packages or gifts?
M2: No.
Interviewer: Do you receive packages from the country and if so …
M2: Very rarely.
Interviewer: Very rarely and what do they contain?
M2: What we miss, our food. Now, recently, I called my father and kindly asked him to send me cabbage to pickle here.
Interviewer: So traditional Romanian products?
M2: Yes.
Interviewer: Do you speak regularly with your family or only on the occasion of special events, such as anniversaries or news that need to be shared urgently?
M2: No. I talk to my father as often as possible. Look, he’s calling me right now.
Interviewer: How do you communicate with those at home? Via phone, WhatsApp, Skype, Facebook, what do you use?
M2: Mostly WhatsApp.
Interviewer: That is, you also see each other?
M2: Yes.
Interviewer: Are you usually the one who makes the call or is it your family?
M2: I call them, they call me. I’m usually the one who calls my father. Other than that, there are some cousins.
Interviewer: Were there situations in which you would have needed to contact the parent and you could not?
M2: No.
Interviewer: Was it difficult for your parents to get used to the technology, to new communication technology?
M2: No. I really wasn’t expecting it.
Interviewer: Does he use a smartphone?
M2: Yes.
Interviewer: What does he use it for, other than talking on the phone?
M2: I saw him post online. He posts pictures of his vegetables and everything he grows in his garden, and I don’t know… he probably talks on the phone. I don’t know, I don’t know what he does with it.
Interviewer: Who taught him to use a smartphone?
M2: Us and a neighbor, I think.
Interviewer: What do you usually talk about when you contact your family? For example, last time, what did you discuss?
M2: About quince.
Interviewer: About your parent’s activities at home?
M2: Yes, they’re the first to come up. This is how a conversation begins: “Hey, daddy, are the quinces ripe, are the grapes” or something like that. And then we start talking, we ask who did what. He always keeps me up to date with everything, who died in the village, what happened lately, we talk about all kinds of things.
Interviewer: What does your parent complain about most often?
M2: I think he never complains. I haven’t heard him. I don’t think he ever complains.
Interviewer: But what do you think he misses the most?
M2: My mother. He definitely misses my mother.
Interviewer: Have you ever had arguments with your parent? And on what topic?
M2: Yes. What topic? I think he’s grown used to being alone and when we go home, some things, some things he doesn’t like seeing. Because, I don’t know, he’s used to being on his own, I don’t think he likes to be bothered. I think so, I don’t know.
Interviewer: He’s used to loneliness?
M2: Yes.
Interviewer: He’s used to being on his own?
M2: Yes.
Interviewer: And when you visit home, he can’t really adjust to not being alone anymore?
M2: Everything is fine for a few days and then we realize that our presence is somewhat redundant.
Interviewer: If you could give your father an object at home that would make his life easier and more enjoyable, what would you give him?
M2: An object? I don’t know. I don’t know!
Interviewer: I don’t know: a car, a house, a tractor, a trailer, an object and not a being?
M2: Yes. An object, I think, I think he would like a new car.
Interviewer: Now, we’re going to do an imagination exercise. Imagine a machine, a kind of robot, which does not currently exist, but which would have all the necessary features to meet your father’s needs. Try to describe this object as you picture it and what do you think it could do? What would it look like?
M2: Well, it would help him in the household, make the deserts mother used to for him, because every time I go home and he asks me to make him an apple pie, he’s always unsatisfied because it’s not like my mother’s. What else would it do? Keep him company, other than that, I can manage.
Interviewer: What would this object look like? How would he like it to look?
M2: It’s hard, it’s hard. What would it look like?
Interviewer: Let’s picture it: so, it should work in the kitchen, right? Does that mean it should have two arms?
M2: Yes.
Interviewer: Let’s start with that. What would it look like? It has two arms. How do you imagine it? So that your father likes it too, and it’s not some washing machine that scares him.
M2: What does it look like? A robot.
Interviewer: Yes, that’s what we’re trying to do, imagine what a robot would look like in the future, so that it’s pleasant, that’s why we are doing this imagination exercise, that is, maybe you think it’s tall and thin. Maybe someone else thinks it’s square, so it also serves as a table, maybe someone else thinks it’s round. We are trying to create the image of a robot because we are actually going to build a robot and we want to know how it would be most pleasing to the public. Yes? OK. It should be a robot. What does the robot look like? Tall? Short?
M2: It should be… short.
Interviewer: Small? Round? Square?
M2: It should be… It should be as similar as possible to a human body.
Interviewer: How often do you go home now or how often did you go before Covid?
M2: We went home once a year.
Interviewer: How are your parents doing now, better or worse than before you went abroad?
M2: Better.
Interviewer: How do your parents usually spend their time at home?
M2: My father works at the market. He works all day. That’s what he says. And that’s it. He spends his free time in the garden.
Interviewer: Who is he close with home? Relatives, friends, neighbors?
M2: I think neighbors. Yes, neighbors.
Interviewer: If you want to surprise or make a nice gesture, for example, on his birthday, how do you do it?
M2: This year, we made him a nice surprise. Ever since we left home, I don’t think we’ve surprised him, since we’re not usually there for his birthday. This year I bought a cake and went to his stall with my daughter, and it was a very nice surprise.
Interviewer: But you were home then. That was his surprise, but what if you hadn’t been home? How would you have surprised him then?
M2: We don’t really do that. We don’t. We call him, we sing, “Happy birthday!” to him and that’s about it.
Interviewer: What are the main advantages of emigrating to Italy and what are the disadvantages?
M2: The advantages? A better life.
Interviewer: In what way? Financially? Socially? Mentally?
M2: Not mentally. I think financially. And the disadvantages… those are mental.
Interviewer: How does it affect you: being among strangers, far from family or why does living abroad affect you mentally?
M2: In the first years, I was affected by homesickness and when you say homesickness… And, you know, whenever I arrived at customs and felt the first pothole I always thought: “this is home”. Then, the mental strain is awful. It’s different, different, different. You can’t go out on the street like you do at home to greet people, to talk, to invite them for a coffee. We don’t do that here.
Interviewer: Did you want to go to another country?
M2: Yes.
Interviewer: What would be the conditions? Why would you go to another country?
M2: First of all, we would have relatives there, cousins, and I like life there.
Interviewer: In what country?
M2: Spain.
Interviewer: Have you ever considered bringing your father to Italy for good?
M2: No.
Interviewer: Are you seriously thinking of returning to Romania? What should change or what would you like to happen to return to Romania?
M2: The civilization here.
Interviewer: What do you think things will be like 5 years from now? What will change for you and what will change for your father?
M2: My father will get older and older, and for me, nothing.
Interviewer: Finally, we will do an imagination exercise again and I would like us to imagine the cover of an album of your life so far. What would be on this cover?
M2: Family life or life…
Interviewer: Life abroad.
M2: Oh, life abroad. What would be on the cover… I don’t know.
Interviewer: Then let’s paint a picture that describes your relationship with the parent at home. Like a photo, a picture, your relationship with the parent at home in the past 15 years. What would it look like or how would we draw it, paint it? How do you imagine it?
M2: I think it’s a little faded… It’s normal… Yes, I think it’s a little faded.
Interviewer: And what exactly is there in the photo? On this cover, what is there? You two, the whole family? You talking on the phone, on the computer, from a distance, close?
M2: I think from a distance… Yes, I think from a distance. It’s normal, I think, for everyone. It’s been so many years and it’s normal.