Interview: A train and a child / Interviu: Un tren și un copil

Interviu emigrant M14

• Identificare

Intervievator.: Vârsta dumneavoastră?

M14: 26 de ani! 36 de ani, scuze, uite ce tânără mă făceam!

Intervievator.: Țara de rezidență?

M14: Spania. 

Intervievator: De câți ani sunteți plecată?

M14: Prima oară când am ieșit. În 2004. 2014. 16, 17 aproape.

Intervievator.: În țară mai aveți părinții?

M14: Da.

Intervievator Ce vârstă au părinții?

M14: Mama, 65.

Intervievator Frați, surori mai aveți?

M14: Am o soră, am două surori dintre care una e decedată, de curând și am o soră și un frate, în sat, cu aceiași părinți și încă un frate în Italia.

Intervievator.: 5 în total sunteți, nu?

M14: Cinci copii, da!

• Viața în România și motivul plecării

Intervievator.: Cum era viața dumneavoastră în România înainte de a pleca?

M14: Am plecat când aveam 18 ani împliniți. Am împlinit 18 ani în octombrie și în decembrie, pe 20 am plecat. Provin dintr-o familie săracă. Nu am reușit să termin liceul din cauză că nu s-a putut financiar. Și am plecat în Spania la momentul respectiv cu un prieten… iubit care îl aveam, cu gândul de a ne face un viitor, o casă. Și când am venit aici mi-am dat seama că el nu era ceea ce eu văzusem în România. Părinții lui îl acoperiseră foarte mult. Mi-am dat seama că bagă la aparate, bea, inclusiv fura din banii noștri, practic. Și am decis să îl las. Am muncit la câmp la portocale. Am avut norocul să lucrez cu o familie din România care era destul de aproape de unde eu am stat în țară și am rămas cu ei până când m-am căsătorit. La câţiva ani, 2 sau 3 ani m-am căsătorit, m-am mutat la un băiat spaniol. 

Intervievator.: Acum sunteți căsătorită cu un spaniol?

M14: Acum sunt cu același băiat pe care l-am cunoscut. Pe urmă, m-am căsătorit cu el acum trei ani, am o fetiță de doi ani, acum două zile și sunt cu el de 15 ani.

Intervievator.: Băiatul cu care ați plecat din România, îl cunoșteați din România sau nu îl cunoșteați înainte?

M14: Da, îl cunoșteam din România, am stat la el în casă, cum e la noi la țară. Vine, te cere de acasă cu părinții, te ia la el acasă. Te-ai măritat, practic. Acum 17 ani așa era atunci… Și da, a venit m-a luat de acasă, m-a cerut de la părinți, m-am mutat cu el. Decât că părinții lui, în țară, îl acopereau foarte mult. De exemplu, mi-aduc aminte o dată care au aflat mult prea târziu, venise cu salariul și-mi dăduse salariul mie. Eu îmi oprisem foarte puțin și-l dădeam la mama lui. Ca pe urmă să aflu că de fapt era salariul maică-sii. Că el băgase banii la aparate și maică-sa i-a dat banii ca să mi-i dea mie, ca să îl justifice într-un fel. Altă dată și-a spart mașina și a aruncat geaca la gunoi ca să justifice că i-au furat salariul din mașină. Plus niște bani din firmă. Eu toate astea le-am aflat târziu. Bunicii lui fiind dintr-un sat alături de satul părinților mei.

Intervievator: Și în Spania ați plecat doar voi doi, părinți erau în România, au rămas în România?

M14: Părinții au rămas în România.

Intervievator.: Cum era situația financiară?

M14: Nu, era rău. Eu când eram copil, mi-aduc aminte, în momentul ăla nu am realizat, îmi aduc aminte, o văd pe mama plângând efectiv. Noi mâncam ouă în tigaie cu brânză. Cinci copii. Ea plângea și eu îi spuneam: “Mami, mănâncă!” și ea săraca spunea: “Nu că am mâncat.” Și îmi aduc aminte că sora mea, Dumnezeu să o ierte, plângea și ea efectiv. Și târziu am realizat de ce plângeau: că nu aveau ce să mănânce! Târziu, foarte târziu…

Intervievator: Cum era atmosferă de familie? Vă înțelegeați?

M14: Era foarte bună. În afară de faptul că a fost o perioadă când frații mei se certau, chiar la un moment dat au ajuns să se și ia la bătaie, ca să zic așa, chiar dacă eram săraci, eram fericiți. Eu fiind și mai mică nu prea am simțit, așa, foarte mult greutățile. Era bună atmosfera. Cu toate că nu aveam haine, nu aveam încălțăminte, poate aveam o pereche de încălțăminte și o pereche de pantaloni, dar în momentul ăla nu realizăm poate și din faptul că majoritatea erau la fel. În mediul în care eram la țară, toți erau la fel, adică nu era nimeni să fi zis că e un pic mai ridicat. Sau să fi văzut la celălalt că el are și eu n-am. Eram toți la fel.

Intervievator.: Locuiați împreună cu părinții în acea perioadă, toți copiii, cu toții?

M14: Da, locuiam toți. Mama s-a recăsătorit când noi aveam 10 ani și atunci eu cu o soră mai mică ne-am mutat la tatăl, fratele cel mare a rămas în casă pe care mama a făcut-o, un frate deja era plecat era major plecase în Italia, iar sora se măritase.

Intervievator.: Ce făceați când erați împreună cu părinții? Câteva activități! Îi ajutați la muncile casei, la treburile casei?

M14: Mergeam la câmp! Chiar mergeam la câmp, la cules de porumb, floarea soarelui. Mi-aduc aminte odată într-un an, tata ne-a mințit că dacă mergem să culegem floarea soarelui și să o facem noi fără oameni, o să ne dea jumătate din bani. Și eu și cu sora mea mai mică am muncit anul ăla și n-am ieșit toată vara. Toți copiii se jucau, noi băteam la pite. Vânturam… Pentru că era bâlciul în septembrie și să avem bani de bâlci. Și ne-a șmecherit. Ne-am dus la acel om să ducem semințele de floarea soarelui și nu m-a lăsat să intru, a intrat singur. Atunci avem vreo 13, 14 ani cred, că începusem să ieșim în sat. Și a venit și ne-a dat… nu mai știu cât, ne-a dat acolo, foarte puțin. Și zicea: “Atât mi-a dat!” și eu nu am fost conform și zic: ” Nu, zic, cum să îți dea atâta pe atâta muncă? Nu are cum! Imposibil!” Mi-aduc aminte că mulți ani am avut chestia asta în sufletul meu și i-am reproșat-o pe urmă mult timp. 

Intervievator.: Dumneavoastră nu munceați în acea perioadă până să plecați, nu? Aveați un loc de muncă?

M14: Am muncit! Am muncit la un restaurant, în București 2 săptămâni și pe urmă șeful mi-a zis că dacă mai stau mult acolo trebuie să pun bani de acasă. Pentru că era o chestie ciudată. Chelnerii veneau la bar și ne plăteau nouă, cum ar fi, băutura. Erau mulți care ziceau: „Dă-mi 6 beri că-ți dau banii pe urmă!” Și uitam, de multe ori chiar avem pe cineva care, știind sigur că m-a fraierit, i-am zis: „Băi, nu mi-ai dat banii pe țigări.” El: „Nu, că ți i-am dat.” Și atunci nu erau camere, era cuvântul meu împotriva cuvântului lui. El lucra de ceva mai mult timp și a rămas că mi-a dat banii!

Intervievator.: Considerați că era nevoie să vă ajutați financiar părinții, în acea perioadă?

M14: Da! Da, pentru că în acea perioadă nu aveau decât, tata avea o pensie de handicap de două milioane. Iar mama nu avea nimic, nici ajutor social. De fapt, noi nu am avut niciodată ajutor social. Și trimitea fratele meu bani din Italia și în rest, alocația pe care, de multe ori mama ne-o dădea nouă, dar noi i-o dădeam înapoi că noi știam că nu avem. Da am ajutat, am ajutat și am considerat că trebuia.

Intervievator.: Cum ați luat decizia? Cum v-ați hotărât să plecați din România?

M14: Păi nu a fost decizia mea. Practic, băiatul cu care eram, a venit un verișor de-al lui și a zis că pleacă în Spania. A plecat el și la două săptămâni sau câteva luni, nu mai țin exact minte, am plecat și după el, dar practic nu a fost decizia mea, adică nu eu am luat hotărârea: “Plec în Spania.”

Intervievator.: Ați plecat pentru că erați oarecum măritată, nu? Și trebuia să vă duceți după soț.

M14: Exact. Nu eram cu acte, dar eram cu el și el plecând, ideea asta era. Dar a zis: „Plec eu să văd care e situația și pe urmă vii și tu.”

Intervievator.: Ați mai fost la muncă și în alte țări? 

M14: N-am fost nicăieri în afară de Spania.

Intervievator.: Ce au spus părinții despre ideea dumneavoastră de a pleca în străinătate?

M14: Nu au avut nimic de obiectat. Eu de mică am avut idei clare și mereu am făcut ce am vrut și nu au avut nimic de obiectat.

Intervievator.: Când v-ați hotărât să plecați, v-ați propus o perioadă anume după care să vă întoarceți? Sau v-ați propus să realizați ceva?

M14: Da, ideea era strângem bani, să ne facem o casă și să facem nuntă. Plecasem cu ideea asta în cap.

Intervievator.: Când ați plecat, ce știați despre țara respectivă, despre Spania?

M14: Nimic! Absolut nimic!

• Adaptarea în țara gazdă

Intervievator.: Vă amintiți prima zi în care ați ajuns în Spania. Ce vă mai amintiți din prima zi?

M14: Tot! Îmi amintesc că prima oară, primul miros, că mirosea a bălegar. Am intrat în Barcelona și mirosea foarte urât. Mi-a mirosit foarte urât. Prima impresie pe care am avut-o era că mirosea groaznic. Am ajuns la apartament. Ideea e că noi, cu mașina cu care am plecat, am plecat practic cu oameni din zona mea. Chiar era tatăl la o colegă de clasă și când am venit aici, am descoperit că satul în care eu m-am stabilit într-un final, erau, majoritatea, de la mine din comună. Deci erau oameni pe care îi cunoșteam de acasă. Când am venit prima oară, am descoperit că el era într-un apartament, “șeful”, cum ar veni între ghilimele, soția era o vecină de-a mea, care stătea patru case mai încolo. Şefa de câmp, soția șefului de câmp. Și erau într-un apartament, în care stăteam într-o cameră, două perechi. Deci 4 persoane într-o cămăruță. Am stat… nu mai știu, câteva luni. Pe urmă am plecat că se terminase de muncă aici și persoana la care el era mi-a zis că mergem în Lérida (Lleida) la cules de mere. Acolo am ajuns și nu era de muncă, aveam actele la altcineva…

Intervievator.: V-au luat actele când ați ajuns?

M14: Nu, nu, lucram pe actele la altcineva. De exemplu eu aveam un nume, lucram pe actul de la o fată care se chema Elena… nu mai țin minte exact celelalte date, dar aveam o hârtie în care știam toate datele la fată: câți ani avea, cum o chema, părinții, frații, bunicii. Nu… Era o poveste pe care trebuia s-o învăț, în cazul în care venea poliția. Eu eram persoana respectivă!

Intervievator.: Și asta din ce motiv? A, și dumneavoastră nu aveați acte.

M14: Eu nu aveam acte, pe timpul ăla se intra cu viză, se stătea 3 luni atunci. Și trebuia să lucrez cu contractul. Fata respectivă nu știu cine era, adevărul să-l spun, dar eu lucram pe actele ei și eu îi dădeam 100 de euro, știu că își lua 100 de euro pe lună, pentru faptul că foloseam actele ei… numele, că nu aveam nimic la mână să pot justifica că sunt persoana respectivă.

Intervievator.: Cum a fost prima săptămână a dumneavoastră acolo?

M14: Am fost la muncă, am muncit și nu a fost… Nu pot să spun nici că rea, nici… singura chestie care, îmi aduc așa aminte e că era foarte dificil cu baia. Mi-aduc aminte că mi-era foarte greu cu baia pentru că erau mulți în casă. Nu exagerez cred că eram 4,8,9,10… cred că vreo 15-16 persoane într-un apartament, cu o singură baie! Și atunci asta țin foarte mult minte… A și da, de la cineva am luat păduchi și când m-am dus în Spania mă pișca foarte mult capul și a trebuit să mă tund. N-am avut păduchi în țară și am avut păduchi aici…

Intervievator.: Dar cum ați plecat? Cu o mașină mică sau cu un microbuz? Cum ați plecat?

M14: Nu, cu mașină mică, de asta v-am zis… am avut norocul că am plecat cu oameni pe care-i cunoșteam, ” de-ai casei”.

Intervievator.: Ați avut încredere.

M14: Am avut încredere și-i cunoșteam de ceva (timp). Era tata la o prietenă de-a mea, o prietenă, o colegă cu care eu am copilărit și cu care țin legătura și în ziua de azi, o familie cu copii, care atunci erau mici.

Intervievator.: Au fost situații în care unele lucruri au fost mai rău decât vă așteptați?

M14: Da. Au fost în momentul în care m-am despărțit de fostul care era atunci. Eu am rămas la o familie, stăteam la o familie și am rămas la ei și în momentul când eu am decis să mă despart de el, familia respectivă mi-a zis că nu-i problemă, că pot să rămân în continuare la ei și el a început să mă amenințe că mă omoară, dacă mă prinde îmi taie picioarele, că pune țigani pe mine și atunci mi-era frică. Mă duceam la muncă și șefa cu șeful mă aduceau acasă în noapte. Pe timp de zi mă duceam singură cu autobuzul, dar pe timp de noapte veneau cu mine. Cobora șefa, era o doamnă în vârstă, spaniolă, cobora intra în scară cu mine. Aștepta până urcăm, că stăteam la etajul 1 și ieșeam pe balcon și le făceam cu mâna. Și atunci știau că trebuie să plece. Am stat așa o lungă perioadă de timp…

Intervievator.: Cât a durat relația dintre dumneavoastră și băiatul respectiv?

M14: Un an și ceva cred. A venit acasă, m-a cerut, am stat câteva luni la el. Pe urmă am plecat în Spania, am stat în Spania la foarte… la șase luni, cam ceva de genul ăsta. Am plecat în octombrie… în decembrie și undeva în iunie… iulie deja nu mai eram cu el, ne despărțisem și ce a mai fost acum un an… un an și ceva.

Intervievator.: Șase luni ați căutat un alt loc de muncă prin altcineva?

M14: La un moment dat când s-a terminat cu portocalele, pentru că aici, în februarie-martie se termină portocalele, am luat fiecare restaurant, fiecare magazin, fiecare… tot ce credeam, le-am luat la rând. Atunci nu știam să vorbesc foarte bine spaniolă, înțelegeam, dar nu vorbeam și am luat tot la rând, efectiv tot ce… tot. Deci tot am luat la rând, dintre care un restaurant foarte mare, pe plajă. Era la doi bătrâni, erau bătrâni și am vorbit cu șefa și mi-a zis: „Vino mâine să te vadă și soțul, să vorbești și cu el.” Le-am explicat tot și a doua zi m-am dus și mi-a zis: „Da, ok, mâine să vii că te învăț!” mi-a zis să vin în bluză albă/cămașă albă, pantalon negru și pantof negru. Și-mi aduc aminte că aveam pantofi cu toc negri că erau singurii pantofi pe care-i aveam și m-am dus cu niște pantofi cu un toc… și când m-au văzut mi-au zis: „Cum să…” i-am spus: “Nu am altceva dacă vrei vin în adidași de la câmp.” și s-a dus și mi-a cumpărat încălțăminte. Mi-a pus un pix în mână și o hârtie și mi-a zis „Pune-te la muncă!”. Și așa am apucat să muncesc…

Intervievator.: Și ce erați? Chelneriță, nu? La restaurant.

M14: Chelneriță. Am ajuns… făceam în final de toate: mă duceam și acasă la ei și le făceam baie la nepoți și călcam… A fost prima oară-n viață când am știut că roba interioară și pijamalele se calcă. Eu nu știam că se calcă așa ceva. Tot, deci călcam tot, tot și șosete… tot. Tot călca… adică nu călca, călcam eu. Da, dar totuși, am avut noroc pentru că am muncit la ei aproape doi ani au avut. Adică s-au purtat cu mine… m-au luat ca și cum aș fi fost un pic din familie. S-au purtat foarte frumos cu mine… un noroc…

Intervievator.: Și după aceea, care a fost parcursul dumneavoastră până la ce faceți astăzi?

M14: Păi, când eram la restaurant, soțul meu era taximetrist. Avea câteva luni de când începuse taximetria pentru că și el era… avea 19 ani și într-o seară șefii nu puteau să ne mai ducă acasă pentru că mă duceau pe mine și mai multe fete care lucram și a trebuit să iau un taxi. Ne plăteau ei. Și o prietenă care lucra cu mine zice: „Ai văzut ce taximetrist frumos?” după momentul ăla eram obosită, nu aveam intenții de a-mi face prieteni, nimic și zic: „Mă nu m-am uitat, de mâine mă uit dacă e…” M-am uitat a doua oară un pic și am văzut, eu în momentul ăla, obosită, că nu știu de ce l-am văzut brunet cu ochii verzi. El are ochii căprui. Nu știu, de la lumină, de la tricou, nu știu, l-am văzut cu ochii verzi. Și zic: „Da, e frumos.” Și mi-a dat numărul de telefon, zice: „Uite, îți dau telefonul meu, în cazul în care ai vreo problemă, să mă suni. Nu ai decât tu și familia” și de unde, că-l avea… tot orașul avea în telefonul lui și l-am sunat într-o seară. Am ieșit de două sau de trei ori la o cafea, la înghețată și la un moment dat, într-o noapte m-a sunat, era de noapte și zice: „Hai să bem o cafea!” Și era târziu, era 1-2 chiar și zic: „Nu merg eu la ora asta. Nu ies eu la ora asta afară din casă.” El: „Nu că hai că vin la tine.” În momentul ăla stăteam singură în apartament. Familia cu care locuiam plecaseră în țară, fiind pe timp de vară și chiar zic: „Mă eu nu merg.” El: „Nu, ai încredere!” și zic: „Păi nu am încredere!” Și el zice: „Îți dau buletinul!” Zic: „Dă-mi buletinul.” Și mi-a dat buletinul. Atunci nu era nici Facebook nu era nici WhatsApp, era mesaj normal și i-am trimis la șefa la care lucram atunci. I-am trimis un mesaj și i-am spus, zic: „Am ieșit cu băiatul ăsta” i-am spus datele după buletin, cum îl chema, tot. „Dacă mâine dimineață nu ajung acasă, nu ajung la muncă cu el să mă căutați că am stat cu el.” El atunci a râs și a zis „În viața mea nu mi s-a-ntâmplat ca o femeie să-mi ceară poză cu buletinul” și i-am explicat, i-am zis „Deci eu sunt singură, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva, pe mine nu are cine să mă caute. Și aici îmi putrezesc oasele.” Și băiatul a înțeles. A înțeles situația care e. Am ieșit, am băut o ciocolată caldă și de atunci am rămas împreună. 

Intervievator.: Frumoasă poveste!

M14: La un an de zile m-am mutat la el acasă. Am locuit cu el și cu părinții lui. Cred că doi ani, pe urmă părinții lui ne-au dat… bunicul, de fapt ne-a dat un apartament, ne-au împrumutat ca să zic așa. Am stat în apartament cu el șapte ani de zile, cam așa, ceva de genul. Șapte-opt ani, nu mai știu cât… și am stat în apartament până am decis să ne luăm ceva al nostru. Aveam, de fapt, aveam un apartament, dar nu era în orașul în care… Nu era unde voiam noi. Și atunci am preferat să-l închiriem și pe urmă ne-am luat o casă. Am început să aranjăm, a venit fratele meu din Germania, ne-a ajutat. Când aveam casă aranjată, am zis că nu mai îmi place, că vreau în alt oraș. Și am închiriat-o și ne-am mutat în alt oraș.

Intervievator.: Aveți un soț foarte înțelegător, foarte înțelegător!

M14: Și ne-am mutat în alt oraș. Am luat un apartament în alt oraș, la plajă la un oraș un pic mai mare. Eu am avut o perioadă în care a trebuit să merg foarte mult în țară pentru că am avut o soră bolnavă și a trebuit să stau cu ei, m-am internat, practic, la Fundeni cu ea o lună jumate. Am avut noroc că am dat peste domnul doctor C., care e director, și m-a ajutat într-un fel că am putut să mă internez, nu știu dacă e bine să spun. M-a internat, practic, cu ea în spital ca să pot să am grijă de ea, am stat o lună jumate cu ea internată și am avut un an de zile de „du-te, vino; du-te, vino”… numai în spitale. Da, România-Spania. Ajungeam vineri și plecam duminică.

Intervievator.: Dar ce avea sora dumneavoastră, dacă nu e prea incomod?

M14: Sora mea a avut o problemă cu inima, s-a născut cu o problemă cu inima și eu a trebuit să-i pună bypass, un ceas pentru inimă și la 7 ani trebuia să i-l schimbe și a luat stafilococul pe firul de la aparat și de asta a trebuit să-i bage antibiotice ca să scoată bacteria. Era… ori o omorau antibioticele ori o omora stafilococul, trebuia să încerce… Și de la stafilococ, de la antibiotice de fapt a făcut ciroză medicamentoasă și a murit.

Intervievator.: Era o decizie grea…

M14: Da, dar nu era altă soluție.

Intervievator.: Îmi cer scuze, am deschis o rană veche… dacă vreți să facem o pauză…

M14: Nu, nu, nu.

Intervievator.: E ok?

M14: Nu-i nicio problemă! 

Intervievator: Ce joburi ați mai avut dumneavoastră? De la… Deci primul a fost când ați plecat la acel contract, chelneriță…

M14: Am muncit prima oară la restaurant. Am muncit numai în restaurant. Pe urmă la câțiva ani de zile am decis să-mi deschid un magazin cu produse românești. Am deschis un magazin cu produse românești. L-am avut vreo doi ani sau trei ani. Am renunțat la el pentru că era obositor. Trebuia de lunea până duminică, între timp soțul meu și-a făcut firma lui de taximetrie. El era cu firma lui. Eu eram cu magazinul, era greu și am decis că nu… Am închis magazinul. Localul îl aveam închiriat și proprietarul de la local, soția lui este doctor și avea un cabinet particular și atunci mi-au propus să muncesc cu ea la magazin ca recepționistă… Luam telefonul, făceam agenda, făceam rețete pentru medicamente, scriam medicamente, tratamente, analize, tot ce era de hârtii și am lucrat cu ea 8 ani de zile. După opt ani de zile m-am oprit, am avut o altă afacere în Valencia timp de tot așa, câțiva ani și pe urmă am decis că vreau să-mi fac… Nu aveam nuntă. Am zis că vreau să fac nunta, am vândut afacerea și m-am dedicat. Am stat un an de zile, mi-am organizat nunta, mi-am organizat luna de miere că am stat o lună de zile prin Europa… voiajori. Pe urmă, după nuntă, la câteva luni a murit sora mea… a murit sora mea. La un număr de zile de când a murit sora mea, o lună, o lună și ceva, am rămas însărcinată și am născut și acum îmi cresc fetița și fac voluntariat de care sunt foarte mândră.

Intervievator.: Felicitări! Oamenii au nevoie de voluntari. Foarte mare nevoie de voluntari. Cunoșteați limbă înainte de a ajunge în Spania?

M14: Nu.

Intervievator: Acum la ce nivel credeți că sunteți ca spaniolă?

M14: Pff… Expert!

Intervievator.: Știți să și scrieți?

M14: Da, vorbesc valenciana. Noi suntem într-o parte, aici, în care majoritatea oamenilor vorbesc valenciana, care e total diferită și el (soțul) vorbește valenciană.

Intervievator.: Super! Mai aveți legături și cu alți români care sunt acum în Spania?

M14: Da. Țin legătura, nu cu foarte mulți, dar țin legătura pentru că știi care-i chestia? Oamenii aici sunt mulți care sunt… vin doar temporar. Adică vin muncesc în septembrie, octombrie, noiembrie și pleacă. Țin legătura cu oamenii care când eu am venit la început, erau aici și sunt din zona mea. Și atunci ne cunoaștem că suntem de atâția ani și știm. Și cu ei pot să spun că țin legătura, ne întâlnim pe stradă, ne oprim, vorbim, „Ce faci?”, nu știu ce. Am câțiva prieteni cu care ne vizităm, facem zile la copii, ne facem cadouri de Crăciun la copii, dar majoritatea… Majoritatea au plecat, sunt mulți care au plecat. Cei pe care noi îi știm, mulți au plecat!

Intervievator.: Unde au plecat?

M14: Păi majoritatea au plecat în Franța. Franța, Olanda, Danemarca, dar majoritatea în Franța. Majoritatea, din ce cunosc eu în Franța.

Intervievator.: Ce vă place cel mai mult în țara în care trăiți acum? Dacă vreți să vorbiți cu cineva, puteți vorbi, nu e nicio problemă.

M14: Cel mai mult îmi place… În primul rând, respectul. Momentul în care te duci, de exemplu la doctor. Dacă mă duc la doctor mă tratează bine, nu mi se țipă, nu se vorbește urât nu… Ceea ce în România am întâmpinat. De exemplu mi-aduc aminte cu o zi înainte să moară sora mea, mi-aduc aminte că într-o noapte m-am dus la asistentă și am rugat-o frumos să vină că se sufoca… Era cu aer și se sufoca și mi-a dat numărul la doctor și a zis că dacă eu îndrăznesc să-l sun să-l deranjez, să-l sun eu pe doctorul ca ea nu îndrăznește. Și l-am sunat și bine, doctorul mi s-a părut că s-a purtat foarte frumos, dar vreau să zic… Ceea ce aici nu există așa ceva adică eu am născut, soțul meu a avut cameră cu mine, a avut pat, a avut mâncare, a stat din momentul în care eu am intrat în spital, până când m-a băgat în sala de operație pentru că a trebuit să facă o cezariană de urgență, dar după zece minute când și-a făcut operația, pe urmă m-am întors cu ea adică a fost tot timpul lângă mine. Am avut camera mea, am avut totul. Mă duc la doctor: dacă am nevoie ca doctor, mă duc la doctor de 70.000 de ori o întreb de mii de chestii îmi explică Chestia asta îmi place foarte mult și în general nu… Bine sunt și oameni care sunt rasiști, că peste tot bănuiesc că sunt, sunt și chestiunile, dar în general evoluția țării cred că României îi trebuie mulți, mulți, mulți ani să se pună la nivel cu… La nivelul Spaniei

Intervievator.: Dar sunt și lucruri care nu vă plac în Spania?

M14: Da. Sunt departe de ai mei. Unul dintre lucruri. Sunt departe de familie că nu pot să fiu lângă ei. De exemplu eu spun că lipsește foarte mult verdele, îmi lipsește zăpada. Deci eu mă duc la zăpadă special. Lipsește… Îmi lipsesc și familia… Nu știu, la noi în țară suntem toți, e un du-te vino, la ăla, la ăla, nu te oprești. Aici nu. Aici de exemplu dacă soacra mea vrea să vină la mine mă sună înainte și îmi spune „Pot să vin și eu la tine pe la patru?”. „E bine, ai ceva de făcut?” Sau și eu m-am obișnuit și fac la fel dacă vreau să mă duc la cineva sun înainte. Pe când la noi nu. Eu când mă duc la rude, eu mă duc și mă duc. Nu e…

Intervievator.: Neanunțat, da. Neprogramat.

M14: Da, deci nu există… Dar în general așa, lucruri urâte de Spania… eu una nu am.

Intervievator.: Nu înțeleg exact. Faptul că este anunțată în Spania vizita e ok sau nu e ok din punctul dumneavoastră?

M14: E ok, e ok… Acum depinde cum te gândești. Dacă te gândești… Nu știu… îmi place să fiu anunțată că vine cu câți vine să mă pregătesc și nu știu ce, da, poți să spui că da, e ok pentru că uite: te anunță și te duci și-ți cumperi, îți faci și pregătești ceea ce tu. Dar pe de altă parte devine prea oficial, prea rece, prea… A nu știu ca și cum aș fi… Ca și cum ai cere permis să vin să te văd, știi? Deci e ceva mai rece. Cred că conceptul de familie aici a dispărut un pic. A dispărut. Bănuiesc că depinde și de familii, eu vorbesc de o familie în care eu sunt.

Intervievator.: Față de ce aveați de gând să faceți când ați plecat decât aveți de gând să rămâneți, ați rămas pentru totdeauna oarecum. Ce v-a făcut să rămâneți atât de mult?

M14: Sincer? În primul și în primul rând m-au făcut să rămân… banii. Faptul că ceea ce eu am reușit, ceea ce eu am realizat aici… În România nu aș fi realizat niciodată cred. Nu știu, dar aici am reușit să le fac o casă alor mei, casa bătrânească să o aranjez, să le fac niște condiții care clar nu aș fi putut dacă aș fi fost acolo. Să-i ajut cu orice… Situația financiară de aici e total diferită de care eu aș fi putut… sunt sigură, pe care aș fi putut să fiu acolo. Total.

Intervievator.: V-ați gândit în momentul în care v-ați despărțit de băiatul cu care erați să vă întoarceți în țară?

M14: Nu. Pentru că în momentul în care m-am despărțit de el nu aveam nimic și plecasem cu o idee chiar dacă m-am despărțit de el, dar plecasem cu o idee și nu puteam să mă întorc fără nimic. Da, nu exista.

Intervievator.: Ați putea spune că acum sunteți acomodată în locul în care trăiți?

M14: Nu. 

Intervievator: Nu v-ați acomodat nici acum?

M14: Nu. Cu toate că soțul meu încearcă să-mi facă tot ce vreau și toate condițiile și tot ce-mi trece prin cap, toate nebuniile le am, nu. Eu una nu. Eu una sper ca într-o bună zi să mă întorc acasă. Pentru mine când zic acasă… Când zic acasă zic acasă la mama și la tata. La găini și la curci, cum zic eu. Da, pentru mine acasă, după atâția ani în momentul de față am două apartamente și două case cumpărate aici, ale noastre și tot acasă pentru mine acasă e acasă la mama.

Intervievator.: Dacă ați fi să faceți din nou pasul, dacă ați fi în urmă cu 17 ani, ați mai pleca sau ați face lucrurile diferit?

M14: Aș pleca. Aș pleca pentru că repet eu… Fiind în Spania am putut să-mi ajut familia… Pe care eu în țară nu aș fi putut. Eu de exemplu înmormântarea surorii mele am suportat aproape tot. Aproape toate am suportat, de exemplu s-a operat tata, am suportat cheltuielile, am făcut casă, am făcut baie, bucătărie, casa aranjată toată afară, înăuntru, mobilată, turnată, am schimbat acoperișul… și multe chestii pe care nu aș fi putut să le fac acolo. Mi-am făcut nunta aici, fără să mă ajute nimeni și am făcut nunta cum am vrut, am făcut botezul la fată la fini în țară cum am vrut. Nu… Sunt lucruri pe care eu în țară nu aș fi putut efectiv să le fac. Eu în țară nu mi-aș fi putut permite să-mi cumpăr o rochie de 300 de euro. Nu aș fi putut. Sau nu aș fi putut, de exemplu să-i cumpăr lu mama lanțuri, cercei. Mamei în fiecare zi cumpăr câte o pereche de cercei de aur… nu aș fi putut așa ceva, nu…

• Familia multi-etnică [dacă e cazul] 

Intervievator.: Ceilalți frați ajută și ei familia?

M14: Nu, nu. Ceilalți frați.. Nu ajută. Unul dintre ei nu poate, îl ajut și eu, unul dintre ei nu poate. Am o soră care e căsătorită și are o situație bună, dar nu ajută pentru că eu mi-am luat deja angajamentul și părinții au pus casa pe numele meu. Și atunci am decis că eu… Nu știu. Așa a fost.

Intervievator.: Cum v-ați acomodat la obiceiurile din familia spaniolă?

M14: Nu, eu le fac obiceiurile mele, nu am treabă cu obiceiurile lor. 

Intervievator.: Cât ați stat în casa lor, cam care erau obiceiurile?

M14: Eu am stat în casa lor nu am avut… Vreau să spun că nu am avut probleme, eu găteam că soacră-mii nu-i place să gătească. Eu găteam, ea făcea curățenie. N-am avut probleme cu ei nu au fost. Nu este genul de cum este la noi soacra sau cum e. Nu am avut probleme, adică dacă am vrut să dorm până la două, păi am dormit până la două. Nu a venit nimeni să-mi zică: „Auzi, ce faci?” Sau nu, din contră socră-miu, săracu nu știu dacă mi-a zis vreodată „Dă-te mai încolo!” sau nu… n-am avut… La ei e diferit, adică soacră-mea săraca și socră-miu fac în așa fel încât să nu te deranjeze cu ceva. Tu să nu simți că te-a deranjat sau… nu, n-am avut neplăceri.

Intervievator.: Când găteați, găteați mâncare românească?

M14: Nu. Spaniolă, spaniolă. Am lucrat în restaurante și am învățat să gătesc și atunci gătesc în general mâncare spaniolă. Le-am mai românizat eu un pic mai… mai pun un Delikat. Și acum în casă gătesc mai mult mâncare spaniolă și eu m-am obișnuit

Intervievator.: Cam care sunt obiceiurile lor? Iau micul dejun prânzul cina împreună, au întâlniri?

M14: Da. Mâncarea cel puțin în familie la ei micul dejun, fiecare cam depinde cum se trezește așa se mănâncă la două toată lumea la masă și pe urmă seara la fel se mănâncă la 7-8, toată lumea la masă, aranjat cum trebuie, la ore fixe

Intervievator.: Care a fost reacția părinților când a aflat că urmează să vă căsătoriți chiar dacă erați cu acest băiat?

M14: Păi bună pentru că deja toată lumea cam aștepta, lumea cam aștepta și cam se întreba de ce nu facem copii că am stat undeva la 13-14 ani. Nici nu mai știu exact. 

Intervievator: Dar au fost de acord de la bun început cu soțul dumneavoastră?

M14: Da! Nu au avut nimic. Toată lumea se aștepta deci la noi a fost ceva care se aștepta. Nu era… n-a luat prin surprindere pe nimeni. Poate sarcina da, au rămas un pic… Până n-au văzut burta un pic mai mare cred că nimeni n-a crezut pentru că nu… n-am făcut copii prea mult timp. Eu știu din familie și din a mea și din a lui care ziceau „Nu pot să facă copii, de-aia nu fac.”

Intervievator.: Am înțeles. Au cunoscut… L-au cunoscut pe soțul dumneavoastră înainte de a vă căsători? Părinții l-au cunoscut?

M14: Da! Noi mergeam în țară, normal, din al doilea an de când am fost împreună, am început să mergem în țară cel puțin o dată pe an. Cel puțin o dată pe an. Au fost ani în care a trebuit să mergem de două ori sau de trei ori pentru că am avut nuntă, compromisuri așa de prieteni și a trebuit să mergem. Dar în general o dată pe an mergeam. Și înainte de nuntă la câteva luni. Câteva luni înainte de nuntă. Deci noi ne-am cununat în octombrie ne-am căsătorit în octombrie și în februarie părinții lui au venit acasă la părinții mei în România am fost cu toții ca să-i cunoască.

Intervievator.: Și cum a fost întâlnirea? Atunci s-au întâlnit prima dată?

M14: Da, atunci s-au întâlnit prima dată.

Intervievator.: După aproape 14 ani!

M14: Da. Se știau așa de pe telefon și așa. Bine, soacră-mea nu i-a plăcut nimica. Soacră-mea, dacă ar fi fost după ea ar fi schimbat tot pentru că ea ca femeie e învățată un anumit nivel. Și atunci la țară-i la țară oricât ai încerca oricât am aranjat eu și am schimbat mobilă. Soacră-mea zice „E murdar, e rahat peste tot, cum să…” e la țară, n-ai cum. Muște, alea… casa… era soacră-mea cu spray-ul după ea, pe la poartă se uitau românii la ea… dar a fost bine, oricum nu s-au înțeles între ei.

Intervievator.: Exact! Cum comunicau? Au comunicat? Au vorbit?

M14: Au comunicat prin mine. Am avut o durere de cap alea două săptămâni de nu le doresc la nimeni. Da, prin mine au comunicat.

Intervievator.: Dar soțul dumneavoastră cum comunică cu familia?

M14: Soțul meu înțelege românește.

Intervievator: Aha… A învățat românește. 

M14: A învățat românește vorbește puțin, dar de înţeles, înțelege tot.

Intervievator.: Și cu familia dumneavoastră cum comunică? În românește?

M14: Da, românește iar acum vorbește. La început, nu. La început, să-ți zic o poveste… Prima sau a doua oară când am venit la mine nu mai țin exact minte mi-a fost rău în ziua aia și m-am dus să mă culc. Și i-am lăsat la poartă pe mama și pe soțul meu. Și m-am trezit la o oră, două, nu mai țin exact minte și i-am găsit tot acolo și mi s-a părut așa straniu zic „Ce faceți aici de două ore?” și zic „Nu că vorbim.” și am întrebat-o pe mama zic „Ce vorbiți?” și mama zice „A, îmi povestește de Spania.” Și l-am întrebat pe al meu „De ce ați vorbit?” și-mi zice „A, îi povesteam de filmul de ieri.” Deci fiecare vorbea de câte o chestie total diferită, dar aveau timp, adică ei vorbeau, ei… îți dai seama, două ore.

Intervievator.: Da. Deci să-nțeleg că fiecare vorbea despre total altceva, dar ei oricum comunicau, se înțelegeau felul lor.

M14: Da. Și primele cuvinte ale soțului meu zic în română, am fost la un restaurant cu verișorii și când am terminat de mâncat al meu s-a ridicat și a zis la un verișor, un prieten de fapt, dar îl considera verișor, zice „Plătești tu.” 

Intervievator.: Da. Care sunt relațiile dintre soțul dumneavoastră și familia dumneavoastră?

M14: Nu pot să zic că ar avea o relație cine știe ce, nu se bagă în deciziile mele cu familia mea. El știe că e familia mea și știe de la început că ai mei sunt o prioritate pentru mine și nu se bagă foarte mult în ceea ce eu decid sau ceea ce eu fac cu ai mei.

Intervievator.: Dar dacă vine vorba de familia lui vă sfătuiți? Este altfel în relația dumneavoastră cu familia lui?

M14: Sinceră să fiu nici eu… Nu. Încerc să nu mă bag prea mult în treburile lui cu frate-su de exemplu este de familie așa încerc să nu mă bag prea mult.

Intervievator.: Copiii dumneavoastră? Fetița știe românește? Vorbește românește sau spaniolă?

M14: Fetiţa știe… Vorbește mai mult spaniolă dar înțelege românește perfect. E mică, are doi ani dar înțelege românește. 

Intervievator: Și de unde a învățat? 

M14: Fetița mea e botezată la români. E botezată în România.

Intervievator.: A, ați făcut botezul. Și nuntă ați făcut-o în Spania?

M14: Nunta am făcut-o în Spania, da.

Intervievator: Și botezul în România.

M14: Urma să facem și altă nuntă în România, dar a murit sora mea și n-am vrut să mai fac. 

Intervievator.: Și la botez în România au venit și socrii sau prietenii din Spania?

M14: Nu au venit decât socrii, atât. 

Intervievator.: Și fetița acum a învățat românește? Vorbiți dumneavoastră, în casă, românește cu ea?

M14: Da, eu vorbesc românește plus că vorbesc în fiecare zi cu sora mea, cu maică-mea. Vorbim pe telefon și… La televizor, televizorul pun desene și în română și în spaniolă.

Intervievator.: Cum se înțelege fata dumneavoastră cu bunicii? Comunică? Vorbesc?

M14: Mai puțin decât cu cei spanioli. Mai puțin adevărul e că… Când am fost acolo de exemplu îi căzuse o sticlă și mama i-a zis „Ridică sticla.” Și s-a dus și a ridicat sticlă sau așa înțelege. Dar deocamdată mai puțin foarte puțin că nu… Neavând.

Intervievator.: Nefiind așa aproape.

M14: Nefiind aproape… pe telefon, dar pe telefonul. Ea când pune telefon și vede că se uită la ea începe să sară, să urle, să atragă atenția.

Intervievator.: Da, da, da. A fost fata dumneavoastră în România să înțeleg?

M14: Da, am fost de una, două, trei, patru ori până acum.

Intervievator.: Și i-a plăcut? Știu că are doi anișori, dar i-a plăcut așa, viața din România?

M14: Sincer, să zic, e mică, nu știu, nu-mi dau seama. Nu, nu cred că… Nici nu cred că realizează.

Intervievator.: Că e altă țară și că…

M14: Mda, nu cred. 

•  Relația cu familia (mai ales părinții) 

Intervievator: Care dintre persoanele apropiate mai sunt acum în țară, lângă familia dumneavoastră, lângă părinți?

M14: Păi e sora mea, am un frate, cumnatul și cu nepoții. Am un nepot sau o nepoată. Și bine, sunt părinții… Mama ei, fratele, toată familia, practic.

Intervievator.: Îi ajutați financiar? Trimiteți bani acasă? Mai trimiteți și acum?

M14: Da

Intervievator: Cui trimiteți și pentru ce?

M14: Păi… trimit… ei acum au pensie amândoi și trimit când sunt cheltuieli un pic mai mari. De exemplu când e recalcularea la lumină au fost… nu mai știu…3 milioane, 6,8, nu mai știu… oricum, a fost o sumă mai mare. Acum le-am luat lemne… trei tone de lemne. De exemplu astăzi am trimis o prietenă să le facă cumpărături. Apă că… Ei nu dau banii pe apă, dacă e să cumpere ei apă ei zic „A, nu”. Dar o dată la câteva luni le cumpăr apă. 20 de baxuri de apă și cumpărături, ce au nevoie… Salam, brânzeturi, fructe, cu toate că își cumpără și ei. Dar câteodată, la ceva timp, mai fac.

Intervievator.: Apelați la cineva care să le facă aceste cumpărături?

M14: Da. În general da.

Intervievator.: Fratele și sora sunt aproape de părinții dumneavoastră? Locuiesc în apropiere?

M14: Da, sunt aproape amândoi. Dar cel mare nu are o situație financiară… v-am zis, l-am ajutat, îl ajut și pe el mereu, iar cealaltă are o situație bună, chiar foarte bună. Dar nu… Nu… Nu că nu vor să apeleze la ea. Familia soțului și soțul nu prea… cum e la țară.

Intervievator: Da, da, da. Da. 

M14: Și atunci nu vreau să-i fac probleme că eu știu că ea rămâne acolo cu el și nu vreau să mă…

Intervievator.: Pachete sau cadouri trimiteți acasă din Spania?

M14: Am trimis mereu și trimit mereu decât că în ultimul timp. Copiii s-au făcut un pic mai mari, mai mai că nu mai vor și s-au schimbat mult lucrurile dinainte până acum adică de acum 10 ani de exemplu copiii deja nu mai… Vor bani și nu mai vor Deci copiii mei nu mai sunt pe o ciocolată și un corn, ca să zic așa. Sunt de telefoane, le-am luat telefoane la… De exemplu… La toți telefoane la cel care a murit sora mea, de ziua lui i-am luat un trening de la Nike, adidași de la Nike, ghiozdan de la Nike. Deci nu mai sunt cum eram noi că-ți dădea așa o minge și mamă ce bucuros. Nu mai.

Intervievator.: Dar părinților… Părinților le trimiteți pachete?

M14: Da, le trimit, le trimit așa… nu mereu. Nu le mai trimit cum le trimiteam înainte. Înainte le trimiteam și conserve și… Acuma numai, acuma prefer să fac cumpărăturile de acolo pentru că găsești și în țară tot ce avem și aici

Intervievator.: Dar ei vă trimit dumneavoastră pachete? Vă trimit ceva de acasă?

M14: Da, îmi trimit, îmi trimit brânză că nu am aici brânză care eu… îmi trimit brânză, când e de Crăciun, carne, șorici, cârnați și ultima oară de exemplu i-am aruncat tot. Pentru că nu se ține aici. Nu se ține și nu am loc în frigider… cât să bag, că nu am cum.

• Comunicarea cu părinții rămași acasă

Intervievator: Cât de des vorbiți cu părinții dumneavoastră?

M14: Zilnic. De două ori minim

Intervievator.: Și cum vorbiți? La telefon, pe WhatsApp, pe Messenger, ce folosiți?

M14: La telefon sau Messenger. Pe telefon.

Intervievator: De obicei sunați dumneavoastră sau vă sună ei?

M14: Nu… Sun și eu, sună și ei.

Intervievator.: Au fost situații în care ați avut nevoie să luați legătura cu părinții și nu ați putut?

M14: Da. Își uită telefon în casă. Și alertez toți vecinii.

Intervievator.: Și ei pleacă unde? La cumpărături, la…?

M14: Nu, nu că nu pleacă. Nu, pur și simplu își lasă telefoanele în casă și ies afară sau de exemplu astăzi. Astăzi trebuia să… o prietenă m-a sunat și mi-a zis „Vezi că spune-i la maică-ta că mă duc să le duc cumpărăturile și am sunat, am sunat, n-am reușit și pe urmă am sunat la un verișor care e la țară relatează „Spune-i”. Tata era cu ei acolo la bârfă și mama era cu altcineva într-o parte. Și amândouă telefoanele în casă.

Intervievator: Am înțeles. V-ați speriat vreodată, a fost vreo situație în care v-ați îngrijorat?

M14: Da. Au fost momente în care nu răspundea nici unul, nici altul, pe timp de iarnă și nu aveau semnal pe telefon din cauză că nu au acolo semnal. Și am sunat, am sunat și la vecini și eu credeam că s-a întâmplat ceva și zic „Vecinii nu vor să-mi spună, nu vor să-mi ia telefonul ca să nu spună și până la urmă l-am trimis pe un nepot. Am reușit să dau de el și s-a dus el și mi-a zis „Nu au semnal”. Nu aveau nici semnal, nici lumină, nici nimic.

Intervievator.: Era o defecțiune în zona respectivă?

M14: Da. Dar, de exemplu sora mea, cumnatul, au generatoare și atunci chiar dacă se ia lumină, ei continuă să aibă și internet și tot.

Intervievator.: Super, da. Spuneați că conversați și pe Messenger. Asta înseamnă că au un smartphone.

M14: Da, au telefoane moderne.

Intervievator.: Telefon modern. Da. Le-a fost greu să se obișnuiască cu aceste noi tehnologii? 

M14: Mamei i-a fost mai greu, dar totuși mama s-a obișnuit mai repede. A venit… Când am născut a venit la mine trei luni și eu am în casă… am în casă televizor cu internet. Și atuncea ea se uita foarte mult pe YouTube, la rețete, și când s-a dus acasă mi-a zis „Când m-oi duce acasă, să-mi iei și mie televizor așa pe internet că vreau și eu” și i-am luat televizor cu internet casă poată să… Și până s-au obișnuit ei să intre pe YouTube, să caute încep să mă sune. Mai mai că plângeau „Nu reușesc, nu reușesc”. De nervi, că nu reușesc. Și încet încet..

Intervievator.: Cam care au fost principalele dificultăți? La ce le-a fost greu să se acomodeze cu aceste tehnologii? Cu apelantul? Cu scrisul? 

M14: Cred că cu totul.

Intervievator: Cu totul, de la zero le-a fost greu.

M14: De scris nici în ziua de azi nu… Cu scrisul nu. Mai trimite câte o poză din când în când dar din greșeală cred. Dar cu scrisul nu, nu scrie. Decât să sune și atât

Intervievator: Ce fac cu telefonul în afară de a vorbi cu dumneavoastră? Mai fac fotografii? Filmează? Stau pe YouTube?

M14: Pe YouTube dar și pe telefon și pe televizor și au fiecare telefonul lui.

Intervievator.: Și mai fac fotografii? Mai filmează? Mai utilizează la altceva? Telefonul? Facebook au?

M14: Nu știu să-ți spun… au, Facebook au și mama folosește, se mai uită. Mai distribuie câteodată poze care n-au nicio legătură cu nimeni.

Intervievator.: Cine i-a învățat să folosească aceste telefoane performante?

M14: Păi telefonul… Am învățat-o eu cât a fost la mine atunci câteva uni când am născut și pe urmă ei, singuri, butonând.

Intervievator.: Despre ce vorbiți de obicei cu familia dumneavoastră? De exemplu, ultima discuție? Cam care sunt discuțiile pe care le aveți?

M14: Păi în general întreb ce face frate-miu, ce face sora mea, ce au mâncat, cum se simt, dacă au nevoie de ceva, ce mai e pe acasă. Dacă a vorbit cu mamaia

Intervievator.: Lucruri cotidiene, de zi cu zi, nu?

M14: Da.

Intervievator.: Despre ce anume se plâng cel mai des părinții dumneavoastră?

M14: De plictiseală. Că s-au plictisit, că e timpul urât, nu poate să iasă afară.

Intervievator.: Ce credeți că le lipsește acum cel mai mult părinților?

M14: Nu aș putea să spun.. cred că nu știu dacă au… Poate noi, poate copiii. Poate noi, familie. Dar în rest, nu. Nu le lipsește nimic.

Intervievator.: Vi s-a întâmplat să aveți și discuții în contradictoriu cu părinții dumneavoastră pe anumite subiecte?

M14: Da, da. Eu le zic să facă ceva și ei fac altceva. Ca de exemplu am trimis, le-am trimis haine de aici la… La copiii la fratele meu. Și i-am zis „Nu le da pe toate odată că le terfelesc și sunt multe.” Și ei „Da, bine, bine.” Și când a venit i le-a dat pe toate. 

Intervievator.: Și alte discuții, subiecte pe care vă contrariați mai sunt?

M14: Nu avem…

Intervievator.: De exemplu în educația, în educarea copilului. Vorbiți despre asta?

M14: Păi îmi zice mama că nu-i dau să mănânce, că… fetița mea e slăbuță. Și zice „A, că nu-i dai să mănânce, că nu e grasă că…” Dar nu, nu. Nu avem chestii din astea prea mult să ne.

Intervievator.: Să vă contrariați. Dacă ați putea să le oferiți părinților de acasă un obiect care să le facă viața mai ușoară și mai plăcută, la ce v-ați gândi?

M14: Un obiect?

Intervievator.: Da.

M14: Poate o mașină cu un șofer personal la poartă ca să se ducă și să se întoarcă ei când vor. Poate asta. Așa, altceva, nu…

Intervievator.: Aș vrea acum să facem un exercițiu de imaginație și să ne gândim că… Să ne imaginăm un obiect, o mașinărie, ca un fel de robot, dar care nu există în acest moment și care ar avea toate însușirile necesare pentru a satisface nevoile părinților. Puteți să îmi descrieți cam cum vi-l imaginați și cam ce ar face, cum ar arăta?

M14: Nevoile lor?

Intervievator.: Da.

M14: Nu aș ști să-ți zic pentru că… Poate dacă ar exista ceva să-i întinerească, de exemplu. Să-i întinerească, să le dea mai multă forță. Să le dea energia pe care o avea, de exemplu, maică-mea. Eu până nu am născut, nu mi-am dat seama că maică-mea a îmbătrânit. Pentru mine a fost o chestie ciudată. Când am născut, mi-am dat seama că maică-mea nu mai e așa tânără cum o credeam.

Intervievator.: Și cum ați realizat asta? Când a venit la dumneavoastră?

M14: Da. Când a venit… Când a venit la mine mi-am dat seama că nu… Eu o consideram o țineam de mamă tânără. Eu am mamă tânără eu… În momentul în care eu am avut copil mi-am dat seama că nu e atât de tânără. Și am realizat că mama are 60 și de ani și sunt mulți bătrâni care la 60 și de ani la noi în țară mor. Și atunci am realizat că mama e bătrână și că pot s-o pierd în orice moment. Și poate dacă ar exista ceva poate în asta… Să le dea energia și să-i întinerească.

Intervievator.: Îmi spuneați mai devreme că una din plângerile lor e că se plictisesc. Ar putea oare această mașinărie, acest robot să-i ajute în vreun fel?

M14: Da. Să-i ducă de exemplu dacă ar exista o mașinărie să se urce și să spună „Du-mă în Spania” la mine de exemplu. Să stea la mine câteva zile și pe urmă să zică „A, mă duc în vizită în Germania” la frati-miu. Ceva de genul o mașină a timpului, ceva de genul ăsta cred că ar fi… super!

Intervievator.: Dar un robot care… de exemplu să-i ajute… Să vorbească cu ei, cu inteligență artificială să răspundă la anumite întrebări sau să-i caute pe YouTube direct, să o ajute pe mama dumneavoastră să-i caute pe YouTube pe televizor sau nu știu.

M14: Nu cred, cred că mama s-ar certa cu el. Cred că ar găsi metoda să se certe cu el și i-ar spune „N-ai căutat cu litera care ți-am zis” sau cine știe… Nu cred, nu, nu știu, nu cred. În momentul de față nu. Poate mai târziu dacă ar fi un pic mai bătrâni în momentul în care nu ar mai putea să se mai descurce ei singuri poate. Dar ceva de genul ăsta le-ar fi util, dar în momentul de față nu cred. Nu cred pentru că se descurcă

Intervievator.: Și cum credeți că ar arăta un astfel de obiect ca să fie cât mai plăcut pentru părinții dumneavoastră?

M14: Cu un chip uman ca să… cât de cât să poți să-l accepți că și parte din familie sau ca și cineva… pentru că în momentul în care petreci mult timp cu un obiect așa, la un moment dat… Și mai ales să și vorbească. Cred că poate să devină nu știu parte din familie sau cel puțin să ai un pic de afecțiune cu el, cred, nu știu…

• Percepția asupra vieții celor rămași acasă

Intervievator.: Cât de des mergeați acasă înainte de pandemie?

M14: De două ori pe an. Și de trei am mers. Și mai mult.

Intervievator.: Ultima dată când ați fost?

M14: Ultima dată am fost în ianuarie.

Intervievator.: Cât ați stat? Ce ați făcut?

M14: Trei săptămâni.

Intervievator.: Și ce ați făcut în aceste trei săptămâni?

M14: În ziua în care eu trebuia să plec, eu trebuia să plec la 4 după amiază cred, la 8 dimineața m-a sunat mama și mi-a zis că tata avea pozitiv un Covid. Și atuncea mi-am stricat toate planurile pentru că am mers acasă, eu am făcut un proiect cu dat dulciuri și punguțe cu dulciuri la bătrânii din sat și la copii din patru sate. Și atunci mi-am schimbat un pic toate planurile pentru că a trebuit să mă duc să stau la cumnatul meu, la sora care a decedat și am stat la el două săptămâni. Și am stat decât o singură săptămână cu ai mei. De fapt nici o săptămână, am stat cinci zile pentru că ultimele două zile a trebuit să plec la București ca să-mi fac testul și voiam să mă întâlnesc cu o prietenă. Și atunci practic n-am stat cu ei decât cinci zile. Bine, i-am văzut în tot timpul pentru că mergea un vecin și prin gard. Dar la depărtare i-am dus mâncare zilnic, tot, medicamente, tot ce au avut nevoie. Dar nu-i același lucru. Dar totuși e bine că au făcut o formă ușoară și sunt bine amândoi.

Intervievator.: Dar în general ce făceați când vă duceați acasă? Cam ce faceți în general?

M14: Păi în general mergem, ne acomodăm, desfacem. Mergem pe la rude, la neamuri. Spre exemplu la București la Therme am fost cu ei, mergem la restaurante, mergem la cumpărături.

Intervievator.: Părinții dumneavoastră credeți că o duc mai bine acum decât înainte să plecați din țară? 

M14: Da. 

Intervievator.: Din ce punct de vedere credeți că o duc mai bine?

M14: Păi în primul rând financiar. Când eu am plecat din țară nu aveam decât pensia tatălui care era 2 milioane de cea de handicap iar acum au banii lor. Acum atât cât le intră undeva la… nu ştiu, cel puțin 15-16-18 nici nu știu exact, dar peste 15 milioane acuma le intră casă lunar și atunci indiferent când ai banul tău și vrei să faci ceva sau să îți cumperi ceva, îți cumperi. Pe când înainte trebuia să le trimit eu… Poate au fost momente în care am putut să le trimit în momentul ăla sau poate au fost momente în care pur și simplu, din anumite motive, poate n-am avut în momentul ăla sau poate nu se putea pentru că aici de exemplu cu sărbătorile sau după amiezile băncile nu sunt și poate că n-am putut să trimit chiar în momentul ăla. Am trimis a doua, a treia zi. Din punct de vedere financiar clar le merge bine. Pe urmă condițiile. Au baie, au bucătărie au internet în casă, au telefoane cu internet, au tehnologie.

Intervievator.: Dar credeți că le lipsește ceva? Mai au nevoie de ceva?

M14: Ca și casă sau ca și personal?

Intervievator.: Orice.

M14: Păi da, ar avea nevoie de exemplu anul ăsta aș vrea să fac un foișor nu că ar avea nevoie neapărat că nu e. Dar am văzut și știu că le plac și au văzut și ei și știu că le place. Și mai ne trebuie și un aer condiționat din punctul meu de vedere. Ei zic că nu dar eu cred că da.

Intervievator.: Cum își petrec părinții dumneavoastră timpul acasă?

M14: Acasă se trezesc, mănâncă, dacă e timpul frumos ies un pic afară, în curte, la poartă, dacă nu în casă.

Intervievator.: Pe cine mai au apropiat acolo aproape de casă părinții dumneavoastră?

M14: Păi au pe fratele, pe soră, nepoții, vecini.

Intervievator.: Dacă vreți să le faceți surprize sau cadou, un cadou de ziua lor de exemplu cum procedați?

M14: Păi până acum ceva timp normal foloseam eMAG-ul. EMAG normal de ani de zile folosesc eMAG dar am început să-mi… Bine, am avut o problemă cu cardul și a trebuit să îl blocheze. Mi-au blocat toate cardurile și atunci… Ultima de exemplu, de Ziua Mamei. Am o fată de la o florărie. De Ziua Mamei.. de 1 Martie am oferit flori și o ciocolată stil Mărțișor la toate doamnele din comună de la noi. Eu cu… Bine eu nu că eu sunt plecată, dar eu am organizat și atunci aceeași florărie care am făcut comandă de garoafe, i-am cerut să-mi facă un buchet și pentru mama. Aparte. Și i l-a dus ea. Mi l-a dus cineva, nu știu cine. Ea l-a trimis. Un buchet de flori, cu prăjituri și șampanie. 

Intervievator.: Ținând cont de experiența dumneavoastră de-a lungul anilor care credeți că este principalul avantaj al migrării dumneavoastră în Spania?

M14: Păi eu în primul rând financiar. Financiar și pe urmă și ca persoană. Îți dai seama că există altă lume. Că se poate mai mult. Îți dai seama că. Cel puțin din punctul meu de vedere mă uit la prietene care le am și viața care o am și-ți spun sincer că eu nu aș putea. De ce nu aș putea? Sunt lucruri pe care nu aș putea deci nu aș putea ca să zic așa să știu că soțul meu trăiește cu alta și vin acasă să o mai și bată să o mai și înjure și să. Nu, deci nu aș putea. Deci sunt lucruri pe care eu nu aș putea să trec. Nu aș putea.

Intervievator.: Credeți că sunt și dezavantaje ale migrării în Spania?

M14: Da. Sunt dezavantaje pentru că ești singur. Adică singur. Depinde cu cine ești. Eu din punctul meu de vedere eu sunt singură, eu nu am pe nimeni. Sunt momente în care pur și simplu mă mai cert cu soțul meu sau am chestii care mă deranjează la el. Şi atunci nu pot să spun nici acasă pentru că eu i-aș îngrijora. Îi mai spun lu soacră-mea „uite ce face fi-tu”. Dar e copilul ei, oricât ar încerca ea să-mi arate mie, să-l certe eu știu că-l ceartă de ochii mei sau așa că e de față cu mine. Dar e copilul ei și indiferent cum e tot al ei rămâne. Și da, prin chestia asta e un șantaj. De exemplu mă mai cert cu el și îi spun „dacă aș fi fost la mine în țară te-aș fi lăsat și-aș fi plecat la mama” dar nu pot s-o fac. 

Intervievator.: V-ați gândit vreodată să plecați în altă țară?

M14: Da. Am fost… Am fost în Germania de câteva ori la frati-miu și mi-a plăcut foarte mult.

Intervievator.: Și ați vrea să plecați în Germania? În ce condiții ați vrea?

M14: Nu, nu. M-am gândit eu așa, ce frumos ar fi să locuiesc acolo dar nu. Nu pentru că aveam viața aici. Avem o afacere, avem case, avem.. nu, n-aș… Nu știu ce ar putea să se întâmple ca să luăm decizia să plecăm.

• Proiecte

Intervievator: V-ați gândit vreodată să vă aduceți părinții definitiv în Spania?

M14: M-am gândit dar în același timp nu. M-am gândit dar nu pentru că ar fi ar fi egoist din partea mea pentru că ei au viața acolo. Au nepoți, au familii, au veri, neamuri și nu, n-aș putea să le cer așa ceva. Cu toate că știu că dacă rămâne unul dintre ei și aș insista ar reveni dar nu pot. Pentru că ar fi egoist din partea mea să le fac să-i aduc aici ca să ce? Să-i țin în casă? Pentru că nu ar avea pe nimeni aici. Pe mine și atât dar nu

Intervievator.: Ați discutat cu ei despre asta? Ei ce părere au?

M14: Nu, nu am discutat. Nici nu le-am propus nici eu. Adică am mai… Nu, dar nu

Intervievator.: Vă gândiți vreodată să reveniți în România definitiv?

M14: Da. Da.

Intervievator.: Când și cum credeți că ați putea să o faceți?

M14: Păi ideea ar fi când… pe la 10 15 ani încolo când fata deja ar avea 18 ani și ar putea de exemplu să zică mă duc să studiez oriunde ideea ar fi să ne retragem în România. Nu în partea de unde eu sunt pentru că nu… Într-o zonă de munte și să combinăm să venim și aici pe timp de vară și în țară. Dar în momentul în care ca să zic așa ai trei patru cinci apartamente plătite și atunci din chiria de aici am putea trăi acolo perfect. Iar afacerile pe care le avem să zici măi închiriezi sau le vinzi direct 

Intervievator.: Cum credeți că va fi peste cinci ani de acum înainte viața dumneavoastră?

M14: Sper că mai bună. Voi da fata la grădiniță doar să scap un pic. 

Intervievator.: Știu ce înseamnă. O să aveți timp și pentru dumneavoastră.

M14: Pentru că m-am îngrășat foarte mult. Nu ai mai făcut absolut nimic. Mi-e foarte greu, e foarte greu. Să crești un copil singur e foarte greu. Dacă m-aș fi gândit înainte aș fi făcut-o când aveam 20 și ceva de ani. Mă întrebai… Mă întrebai ce lucru aș fi făcut înainte vezi asta aș fi făcut așa fi făcut-o mai înainte.

Intervievator.: Copilul la tinerețe.

M14: Aș fi făcut-o mai devreme. Eu am crescut o fetiță a lu’ soacră mea, fratele ei. A făcut copil pe la 50 și ceva de ani și, fiind bătrân și el, i-am crescut-o eu de mică de la 2 săptămâni până la un an și vreau să zic că am crescut-o total diferit adică mie nu mi-a fost greu deci nu mai am nici… Nici răbdarea. E foarte… deci mie mi-e foarte greu. Sinceră să fiu, copilul pentru mine nu era o chestie care mă… Vai domne, să am copil, să am copil. Dar dacă aș fi dat timpul înapoi aș fi făcut-o până pe la 20 și ceva de ani.

Intervievator.: Ce credeți că se va schimba în cinci ani pentru părinții dumneavoastră?

M14: Pentru ei nu cred că se va schimba nimica pentru că ei deja indiferent de orice ai face ei sunt bătrâni și ca să zic așa nu prea mai au ce să schimbe pentru ei. Adică nu văd o schimbare care lor să… Indiferent ce aș face sau ce s-ar face, ei deja nu mai.

Intervievator.: Pe final de interviu aș vrea să considerați că tot ce mi-ați povestit astăzi este o carte nescrisă și acum vreau să facem fotografia, coperta cărții. Cum vă imaginați dumneavoastră că ar arăta această copertă.

M14: Ar putea fi, de exemplu, un tren și un copil, o fată adolescentă sărind pe tren, ceva… pe deasupra. Ceva de genul. Cred că așa ceva.

Intervievator.: Mulţumesc mult.

Interview migrant M14

• Identification

Interviewer: Your age?

M14: 26 years old! 36 years old, sorry, look how young I was pretending to be!

Interviewer: Country of residence?

M14: Spain. 

Interviewer: How long have you been living abroad?

M14: Since I first left. In 2004. 2004. Almost 16, 17 years.

Interviewer: Are your parents still in the country?

M14: Yes.

Interviewer: How old are your parents?

M14: My mother is 65.

Interviewer: Do you have any siblings?

M14: I have a sister, I have two sisters, one of them has recently passed away, and I have a sister and a brother in the village with the same parents and another brother in Italy.

Interviewer: You are 5 in total, right?

M14: Five children, yes!

• Life in Romania and the reason for leaving

Interviewer: What was your life like in Romania before you left?

M14: I left when I was 18 years old. I turned 18 in October, and I left on December 20th. I come from a poor family. I couldn’t finish high school because I couldn’t afford it. And I went to Spain at that time with a friend… a boyfriend I had, thinking we could build a future together, a home. And when I came here, I realized that he wasn’t what he’d seemed in Romania. His parents had been covering up for him a lot. I realized he was gambling, drinking, even stealing our money, basically. And I decided to leave him. I worked in an orange field. I was lucky enough to work with a Romanian family pretty close to where I lived in the country, and I stayed with them until I got married. A few years later, 2 or 3 years later, I got married, I moved in with a Spanish boy. 

Interviewer: Are you married to a Spanish man now?

M14: I’m still with the boy I met. I married him three years ago, I have a daughter who turned two two days ago, and I’ve been with him for 15 years.

Interviewer: The boy you left Romania with, did you know him in Romania, or did you not know him before?

M14: Yes, I knew him in Romania, I was living with him, like it is in the countryside. He comes with his parents, asks for your parents’ blessing, takes you home. You’re married, basically. That’s how it was 17 years ago… And yes, he came to take me away from home, asked for my parents’ blessing, I moved in with him. Except that his parents, in the country, covered up for him a lot. For example, I remember one time they found out too late, he’d brought the salary, and he’d given it to me. I kept very little for myself and gave his mother the rest. Only to find out later that it was actually his mother’s salary. That he had gambled the money away and his mother gave him the money to give to me, to hide what he’d done. Another time, he broke into his own car and threw away his jacket so he could say his salary had been stolen from his car. Along with some money from the company. I found out all these things much later. Because his grandparents lived in a village next to my parents’ village.

Interviewer: And only the two of you went to Spain, your parents were in Romania, they stayed in Romania?

M14: My parents stayed in Romania.

Interviewer: What was your financial situation?

M14: No, it was bad. When I was a child, I remember, I didn’t realize it at the time, I remember my mother actually crying. We would eat scrambled eggs with cheese. Five children. She would cry and I would say, “Mommy, eat!” and she’d say, “No, I already ate.” And I remember that my sister, God rest her soul, was actually crying, too. And I realized why they were crying much later: they had nothing to eat! Later, much later…

Interviewer: What was the family dynamic like? Did you get along?

M14: It was very good. Apart from the fact that there was a time when my brothers were arguing, at one point they even got into a fight, so to speak, although we were poor, we were happy. Since I was little, I didn’t really feel the hard times we were going through. It was a good dynamic. Even though we didn’t have clothes, we didn’t have shoes, maybe we had a pair of shoes and a pair of trousers, but at that moment I didn’t realize it, perhaps because most people were the same. Where I lived, in the countryside, everyone was the same, I mean no one could say they had a higher status. I never saw someone who had something I didn’t. We were all the same.

Interviewer: Were you all living with your parents at that time, all the children?

M14: Yes, all of us. My mother remarried when we were 10 years old and then my younger sister and I moved in with my father, my older brother stayed in the house my mother built, one brother had already left, he was an adult and he’d left for Italy, and my sister was married.

Interviewer: What did you use to do when you were with your parents? A few activities! Did you use to help them with the housework, with the house chores?

M14: We would work the field! We would really go to the field, picking corn, sunflowers. I remember one year, my father lied to us that if we went to pick the sunflowers without any help, he would give us half the money. And my younger sister and I worked that year and didn’t go out all summer. All the children were playing, we were beating sunflower heads. Winnowing… Because the fair was coming in September and we wanted money for the fair. And he tricked us. We went to that man to take the sunflower seeds and he wouldn’t let me in, he went in alone. I was about 13, 14 years old, I think, we had started going out into the village. And he came out and gave us… I don’t know how much, he gave us very little. And he said, “That’s all he gave me!” and I wasn’t satisfied, and I said: “No, how could he give pay so little for so much work? He can’t! It’s impossible!” I remember this thing stayed with me for many years after and I blamed him for it for a long time. 

Interviewer: You didn’t have a job before you left, right? Did you have a job?

M14: I had a job! I worked at a restaurant in Bucharest for 2 weeks and then the owner told me that if I stayed there much longer I would have to contribute my own money. Because there was something odd going on. The waiters came to the bar and paid the drinks for us, so to speak. There were many who said, “Give me 6 beers, I’ll give you the money later!” And I forgot, it often happened that I knew for certain someone had tricked me, and I said to him: “Dude, you didn’t give me money for the cigarettes.” He said, “No, I did give it to you.” And there were no cameras back then, it was my word against his. He had been working there longer and the owner was convinced he’d given me the money!

Interviewer: Do you think your parents needed financial help at that time?

M14: Yes! Yes, because at that time they only had, my father had a disability pension of two hundred. And my mother had nothing, not even social assistance. In fact, we never had social assistance. And my brother used to send money from Italy and other than that, we had our allowance, which mother often gave to us, but we gave it back because we knew we didn’t have enough money. Yes, I helped, I helped, and I thought it was necessary.

Interviewer: How did you make the decision? How did you decide to leave Romania?

M14: Well, it wasn’t my decision. Basically, a cousin of the boy I was with came and said he was going to Spain. He left and two weeks or a few months later, I don’t remember exactly, I followed him, but it wasn’t exactly my decision, I mean, I didn’t make the decision: “I’m going to Spain.”

Interviewer: You left because you were married in a way, right? And you had to follow your husband.

M14: Exactly. We didn’t have any documents, but I was with him and he was leaving, that was the idea. But he said, “I’ll go see what it’s like, and you come later.”

Interviewer: Have you been to work in other countries? 

M14: Only in Spain.

Interviewer: What did your parents say about your intention to ​​go abroad?

M14: They didn’t object. Since I was a child, I had clear goals and I always did what I wanted, and they didn’t object.

Interviewer: When you decided to leave, did you intend to return after a specific period of time? Or did you set out to accomplish something?

M14: Yes, the idea was to make money, build a house and have a wedding. That’s why we left.

Interviewer: When you left, what did you know about that country, about Spain?

M14: Nothing! Nothing at all!

• Adaptation to the host country

Interviewer: You remember the first day you arrived in Spain. What do you remember from that day?

M14: Everything! I remember the first time, the first smell, that it smelled of horse dung. I entered Barcelona and it smelled really bad. It smelled really bad. My first impression was that it smelled awful. We arrived at the apartment. The thing is that we basically shared a car with people from my area. The father of a classmate of mine was there, in fact, and when I came here, I discovered that most people in the village where I eventually settled were from my commune. So, I knew these people from home. When we first arrived, I discovered that he had an apartment, the “owner”, so to speak, his wife was a neighbour of mine, who lived four houses away. The owner of the field, the wife of the owner of the field. And we were two couples living in an apartment. So, 4 people in a small room. We stayed… I can’t remember, for a few months. Then, we left because work here was over and the person he was with told me we were going to Lérida (Lleida) to pick apples. We arrived there and there was no work for us, someone else had my documents…

Interviewer: Did they take your documents when you arrived?

M14: No, no, I was using someone else’s documents to work. For example, I had a name, I was using documents from a girl named Elena… I don’t remember the other details anymore, but I had a paper with all the details about this girl: how old she was, her name, parents, siblings, grandparents. No… I had to memorize these things in case the police came. I had to be that person!

Interviewer: And why was that? Oh, you didn’t have any documents of your own.

M14: I didn’t have any documents, at that time you needed a visa, the wait took 3 months back then. And I had to work with the contract. I don’t know who that girl was, to be honest, but I was using her documents to work, and I was paying her 100 euros, I remember she was taking 100 euros a month, for letting me use her documents… her name, because I had nothing on me to prove I was that person.

Interviewer: How was your first week there?

M14: I went to work, I worked, and it wasn’t… I can’t say it was bad or… the only thing I remember is that using the bathroom was very difficult. I remember I had a hard time using the bathroom because there were a lot of us living together. I’m not exaggerating, I think we were 4, 8, 9, 10… I think about 15 or 16 people in the same apartment with only one bathroom! So, that’s what I remember very well… And, oh yes, I got lice from someone and when I went to Spain my head was very, very itchy and I had to cut my hair. I didn’t get lice in the country and I got lice here…

Interviewer: But how did you leave? With a small car or a minibus? How did you leave?

M14: No, with a small car, that’s why I told you… I was lucky to go with people I knew, people from home.

Interviewer: You trusted them.

M14: I trusted them, and I’d known them for a while. It was the father of a friend of mine, a friend, a classmate I grew up and keep in touch with even today, a family with children, who were small then.

Interviewer: Were there any situations where some things were worse than you expected?

M14: Yes. When I broke up with my ex. I was living with a family, I was living with a family and I didn’t move away and when I decided to break up with him, that family told me that it wasn’t a problem, that I could stay with them and he started threatening to kill me, that he’d cut off my legs if he caught me or have gypsies beat me and I was scared. I would go to work, and the owners would bring me home at night. During the day I took the bus on my own, but during the night they came with me. The owner would come down, she was an old Spanish lady, she would walk me inside. She’d wait until I went upstairs, because I was staying on the 1st floor, and I would go out to the balcony and wave at them. And that’s when they knew they could leave. It was like this for a long while…

Interviewer: How long did the relationship between you and the boy last?

M14: Over one year, I think. He came to my house, asked for my parents’ blessing, I stayed with him for a few months. Then, we went to Spain, we stayed in Spain very… six months, something like that. We left in October… in December and somewhere in June… July I wasn’t with him anymore, we’d broken up and that lasted about… a little over a year.

Interviewer: You spent six months looking for a job through someone else?

M14: At one point when the oranges ran out, because here, in February-March, the oranges run out, I tried every restaurant, every store, every… everything I could think of, I tried them all. Back then I didn’t speak Spanish very well, I understood it, but I didn’t speak it and I tried everything, really… everything. So, I tried everything, including a very large restaurant on the beach. The two owners were old, and I talked to the owner and she said, “Come meet my husband tomorrow, so you can talk to him, too.” I explained everything to them and the next day I went and they said, “Yeah, okay, come tomorrow for training!” They told me to come in a white blouse or shirt, black trousers and black shoes. And I remember I had black heel shoes that were the only ones I had, and I wore high heels… and when they saw me, they said, “How can you…” I said, “It’s all I have, other than the sneakers I wore on the field.” And they went and bought me shoes. They put a pen and paper in my hand and said, “Get to work!” And that’s how I found work…

Interviewer: And what were you? A waitress, right? At the restaurant.

M14: A waitress. I was… in fact, I was doing all sorts of things: I went to their house and bathed their grandchildren and ironed… I found out for the first time in my life that underwear and pyjamas could be ironed. I didn’t know people ironed those things. Everything, I ironed everything, everything, even socks… everything. They ironed everything… I mean, they didn’t, I did. Yes, but still, I was lucky because I worked for them for almost two years. I mean, they treated me like… like I was family, in a way. They were very nice to me… I was lucky…

Interviewer: And after that, how did you get to where you are today?

M14: Well, when I was at the restaurant, my husband was a taxi driver. He’d been a taxi driver for a few months because he was also… he was 19 years old and one night the owners couldn’t take us home because they were taking me and other girls who worked there and I had to take a taxi. They paid for us. And a friend of mine from work said, “Did you see how handsome the driver was?” At that moment I was tired, I had no intention of making friends or anything, and I said: “I didn’t look, maybe I’ll look tomorrow…” I looked a little the second time and I noticed, I was tired in that moment, I don’t know why I thought he had brown hair and green eyes. He has brown eyes. I don’t know, because of the light, or the T-shirt, I don’t know, I thought he had green eyes. And I said, “Yeah, he’s handsome.” And he gave me his phone number, he said, “Look, here’s my phone number, in case you have a problem, call me. Only you and my family have it.” When in fact, the entire city had his phone number, and I called him one night. I went out two or three times for coffee, ice cream, and at one point, one night he called me, he was working the night shift, and he said, “Let’s get a coffee!” And it was late, it was 1 or 2 in the morning, and I said, “I’m not going anywhere this late. I’m not leaving home this late.” He said: “No, I’ll come pick you up.” I was living on my own in an apartment at that time. The family I lived with had returned to the country for the summer and I said, “I’m not going.” He said: “No, trust me!” and I said, “Well, I don’t trust you!” And he said, “I’ll give you my ID!” I said, “Give me your ID,” and he gave me his ID. There was no Facebook or WhatsApp back then, it was a regular message and I sent it to my boss at the time. I texted her and said, “I’m going out with this boy.” I sent her the information on the ID, his name, everything. “If I don’t get home or to work tomorrow morning, look for me, I was with him.” Then, he laughed and said, “I’ve never had a woman ask me for my picture and ID,” and I explained, I said “I’m alone, if God forbid something happens to me, I have no one to look for me. I’ll be left to rot.” And the boy understood. He understood my situation. We went out, we had a hot chocolate, and we’ve been together ever since. 

Interviewer: Beautiful story!

M14: A year later I moved in with him. I lived with him and his parents. For two years, I think, then his parents gave us… his grandfather, actually, gave us an apartment, they lent it to us, so to speak. We shared an apartment for seven years, something like that. Seven or eight years, I can’t remember… and we stayed in the apartment until we decided to get something of our own. Actually, we had an apartment, but it wasn’t in the city where… It wasn’t where we wanted it. So, we preferred to rent it and then we got a house. We started furnishing the house, my brother came over from Germany, he helped us. When the house was furnished, I said I didn’t like it anymore, that I wanted to live in another city. And we rented it and moved to another city.

Interviewer: You have a very understanding husband, very understanding!

M14: And we moved to another city. We got an apartment in another city, near the beach in a slightly bigger city. For a while, I had to go back to the country a lot because my sister was sick and I had to stay with them, I was practically admitted into Fundeni Hospital with her for a month and a half. I was lucky Doctor Ciodin was the head there, and he helped me so that I was able to be admitted, I don’t know if I should be saying this. I was practically hospitalized with her so that I could take care of her, I was hospitalized with her for a month and a half, and it was an entire year of going back and forth… between hospitals. Yes, Romania – Spain. I arrived on Friday and left on Sunday.

Interviewer: But what was your sister’s illness, if it’s not too uncomfortable?

M14: My sister had a heart problem, she was born with a heart problem, and they had to give her a bypass, a heart clock and she had to get it changed every 7 years, and she got staph infection from the machine wires and so they had to give her antibiotics to get rid of the bacteria. It was… either the antibiotics or the staph would kill her, they had to try… And because of the staph, the antibiotics, actually, the drugs gave her cirrhosis and she died.

Interviewer: It was a difficult decision…

M14: Yes, but there was no other solution.

Interviewer: I’m sorry, I’ve opened an old wound… if you want to take a break…

M14: No, no, no.

Interviewer: Is this okay?

M14: No problem! 

Interviewer: What other jobs have you had? Since… So, the first one was when you had that contract, as a waitress…

M14: I worked at a restaurant at first. I only worked at the restaurant. Then, a few years later I decided to open a store with Romanian products. I opened a store with Romanian products. I had it for about two or three years. I gave it up because it was tiring. I had to work there from Monday to Sunday, meanwhile my husband set up his own taxi business. He had his own company. I had the store, it was hard and we decided not to… I closed the store. The place was rented and the owner of the place, his wife is a doctor who had a private practice and then they offered me a job with her at the store as a receptionist… I would pick up the phone, prepare the agenda, make prescriptions for medicines, write medicines, treatments, analysis, all the papers, and I worked with her for 8 years. I stopped after eight years, I had another business in Valencia for a while, also for a few years, and then I decided I wanted to… We hadn’t had a wedding. I said I wanted to have a wedding, I sold the business and I dedicated myself. For a year, I organized my wedding, I organized our honeymoon, and we spent a month in Europe… we travelled. Then, after the wedding, a few months later, my sister died… my sister died. A few days after my sister died, a month, a month or so, I got pregnant and gave birth and now I am raising my little girl and I work as a volunteer, which I am very proud of.

Interviewer: Congratulations! People need volunteers. We are very much in need of volunteers. Did you know the language before you arrived in Spain?

M14: No.

Interviewer: What do you think is your Spanish level now?

M14: Pfft… Expert!

Interviewer: Can you also write?

M14: Yes, I speak Valencian. We are in an area, here, where most people speak Valencian, which is totally different, and he (the husband) speaks Valencian.

Interviewer: Great! Do you have connections with any other Romanians now living in Spain?

M14: Yes. I keep in touch with some, not with many, but I keep in touch with some because you know what the thing is? Many people here… they’re not here to stay. I mean, they come to work in September, October, November and they leave. I keep in touch with people who were here when I first came and who I knew from home. So, we’ve been here for many years, and we know each other. And I can say I keep in touch with them, we meet on the street, we stop, we talk, “How are you?”, things like that. I have a few friends we visit, our kids celebrate their birthdays together, we give the kids Christmas presents, but most of them… Most of them left, many left. Many of the people we know left!

Interviewer: Where did they go?

M14: Well, most of them went to France. France, the Netherlands, Denmark, but mostly in France. Most of the people I know about went to France.

Interviewer: What do you like most about the country you live in now? If you want to talk to someone, you can talk, there’s no problem.

M14: What I like about it the most… First of all, the respect. When you go to the doctor, for example. If I go to the doctor they treat me well, they don’t shout at me, they aren’t rude, no… Which isn’t the case in Romania. For example, I remember the day before my sister died, I remember one night I went to the nurse and asked her nicely to come because she was suffocating… She was connected to machines, and she was suffocating, and she gave me the doctor’s number and told me to call and bother him if I dare, because she doesn’t. And I called him and, well, I thought the doctor was very nice, but I mean… There’s no such thing here, I mean, I gave birth, my husband stayed in the same room as me, he had a bed, a he had food, he stayed there from the moment I entered the hospital, until they sent me to the operating room because I had to have an emergency C-section, but ten minutes later, after I came back, I mean, he was with me the whole time. I had my own room, I had everything. I go to the doctor: if I need a doctor, I go to the doctor 70,000 times, I ask her a thousand things, and she explains them to me. I like that very much and usually, there aren’t… Well, some people are racist, I assume there are people like that everywhere, there are some issues, but the evolution of the country in general… I think Romania needs many, many, many years to catch up with… the level of Spain.

Interviewer: But are there also things you don’t like in Spain?

M14: Yes. I’m far from my family. That’s one thing. I’m far from family and I can’t be with them. For example, I feel I miss the green very much, I miss the snow. So, I go home especially for the snow. I miss… I miss my family, too… I don’t know, in our country, people are always coming and going, to one person or another, they never stop. Not here. Here, for example, if my mother-in-law wants to visit me, she calls me first and says, “Can I come visit you around four?” “Is it okay, are you busy?” And I also got used to it and I do the same. If I want to visit someone, I call beforehand. That doesn’t happen in our country. There, I visit my relatives whenever I feel like it. It’s…

Interviewer: Unannounced, yes. Unscheduled.

M14: Yes, so, there’s no… But overall, things I don’t like about Spain… I don’t have any.

Interviewer: I don’t quite understand. Is the fact that visits are announced in Spain okay or not from your point of view?

M14: It’s okay, it’s okay… It depends on your way of thinking. If you think about it… I don’t know… I like to be told when and how many people are coming, so I know to prepare and stuff like that, yes, you can say it’s okay because look: they let you know and you go and buy, you make, you prepare what you need. But on the other hand, it becomes too official, too cold, too… I don’t know, as if… As if you’re asking for permission to come see me, you know? So, it’s a little colder. I think the concept of family has faded a bit here. It has faded. I suppose it also depends on the family, I can only speak for my own.

Interviewer: Compared to what you intended to do when you left, how long you were going to stay, you stayed forever, in a way. What made you stay so long?

M14: Honestly? First and foremost, what made me stay was… the money. The fact that what I have managed to do, what I have achieved here… I never could have done that in Romania, I think. I don’t know, but here I managed to build a house for my parents, to fix the family home, to offer them some conditions that I definitely couldn’t have if I’d stayed there. I was able to help them with anything… The financial situation here is totally different from what I could have had… from what I could have had there, I’m sure. Definitely.

Interviewer: When you broke up with the boy you were with, did you think about returning to the country?

M14: No. Because when I broke up with him, I had nothing, and I’d left with a goal in mind. Even though I broke up with him, I’d left with a goal in mind, and I couldn’t go back empty-handed. No, it wasn’t an option.

Interviewer: Could you say that you have now adapted to the place where you live?

M14: No. 

Interviewer: You haven’t adapted yet?

M14: No. Although my husband tries to give me everything I want and offer me every comfort and everything that goes through my head, I have everything I could want, no. I don’t feel adapted. I hope to return home one day. For me, when I say home… When I say home, I mean home to my mother and father. To my chickens and turkeys, as I say. Yes, when I say home, after so many years I have two apartments and two houses here at the moment, which are ours, and my mother’s house is also home.

Interviewer: If you were to take that step again, if you could go back to that moment 17 years ago, would you leave or do things differently?

M14: I would leave. I would leave because, like I said… Being in Spain allowed me to help my family… Which I couldn’t have done in the country. For example, I covered almost all expenses for my sister’s funeral. I covered almost all expenses, for example my father had surgery, I paid for it, I built the house, I took care of the bathroom, the kitchen, the outside of the house, the inside, the furniture, I replaced the roof… and many other things I couldn’t have done there. I had my wedding here without any help and I did it the way I wanted, I baptised my girl in the country at my godchildren’s like I wanted. No… There are things I simply couldn’t have done in the country. I couldn’t have afforded to spend 300 euros on a dress in the country. I couldn’t have. Or, for example I couldn’t have bought my mother necklaces, earrings. I buy my mother a pair of gold earrings every day… I couldn’t have done these things, no…

• The multi-ethnic family [if applicable] 

Interviewer: Do your siblings help your family, too?

M14: No, no. My siblings… They don’t help. One of them can’t, I help him as well, one of them can’t. I have a sister who is married and she’s doing well, but she doesn’t help because I have already made a commitment and my parents have put the house in my name. And then I decided that I… I don’t know. That’s just how it was.

Interviewer: How did you adjust to the habits of the Spanish family?

M14: No, I keep my own habits, I haven’t picked up theirs. 

Interviewer: While you were living with them, what were their habits?

M14: When I was living with them, I didn’t have… I mean, I didn’t have any problems, I did the cooking because my mother-in-law doesn’t like to cook. I was cooking, she was cleaning. I had no problems with them. She wasn’t like our idea of a mother-in-law. I didn’t have any problems, I mean, if I wanted to sleep until two in the afternoon, well, I slept until two in the afternoon. No one came to tell me, “Hey, what are you doing?” Or no, on the contrary, I don’t think my poor father-in-law ever said to me, “Get out of my way!” or no… I didn’t… It’s different for them, I mean, my poor mother-in-law and my father-in-law are always careful not to bother me with anything. So that you never feel bothered or… no, they didn’t give me any trouble.

Interviewer: When you cooked, did you cook Romanian food?

M14: No. Spanish, Spanish. I worked in restaurants and learned to cook and so I usually cook Spanish food. I turned it a bit more Romanian… I use Delikat sometimes. And now I cook Spanish food at home more often, and I got used to it.

Interviewer: What are their habits? Do they have breakfast, lunch, dinner together, do they get together?

M14: Yes. For meals, at least. Breakfast in their family depends on when everyone wakes up. Everyone has lunch together at two and then in the evening they also have dinner together at 7 or 8, everyone is around the table, they always make sure to have their meals at the same hour.

Interviewer: How did your parents react when they found out you were going to marry, even though you were with this boy?

M14: Well, they reacted well, because everyone was already expecting it, they were expecting it and wondering why we weren’t having children because we’d been together for about 13 or 14 years. I can’t even remember. 

Interviewer: But did they approve of your husband from the beginning?

M14: Yes! They had nothing against him. Everyone was expecting it, so it was something to be expected for us. It wasn’t… it didn’t take anyone by surprise. Maybe the pregnancy, they were a little… I don’t think anyone believed it until they saw my belly get bigger because… I’d waited too long to have children. I know from my family, both mine and his that they were saying, “They can’t have children, that’s why they don’t.”

Interviewer: I see. Did they meet… Did they meet your husband before you got married? Did your parents meet him?

M14: Yes! We would visit the country, of course, from the second year we were together, we started visiting the country at least once a year. At least once a year. There were years when we had to go two or three times because we had our wedding, we had to compromise for our friends and we had to go. But we usually went once a year. And a few months before the wedding. A few months before the wedding. So, we got married in October and in February his parents came home to my parents in Romania, they all met.

Interviewer: And how was the meeting? Was that when they first met?

M14: Yes, that was when they first met.

Interviewer: After almost 14 years!

M14: Yes. They had spoken on the phone before. Well, my mother-in-law didn’t like anything. My mother-in-law would have changed everything if she had it her way, because she is a woman is used to a certain level. And then the countryside is still the countryside, no matter how hard I tried and arranged and changed the furniture. My mother-in-law said, “It’s dirty, there’s filth everywhere, how am I supposed to…” That’s just the countryside. Flies and all that… the house… my mother-in-law always carried around bug spray, the Romanians stared at her from their gates… but it was okay, they didn’t understand each other anyway.

Interviewer: Exactly! How did they communicate? Did they communicate? Did they talk?

M14: They communicated through me. I had a headache for those two weeks that I wouldn’t wish on anyone. Yes, they communicated through me.

Interviewer: But how does your husband communicate with your family?

M14: My husband understands Romanian.

Interviewer: Uh-huh… He learned Romanian. 

M14: He learned Romanian, he speaks it a little, he understands everything.

Interviewer: And how does he communicate with your family? In Romanian?

M14: Yes, he knows Romanian and now he speaks it. He didn’t at first. At first, let me tell you a story… The first or the second time we came home, I don’t remember exactly, I felt sick that day and I went to bed. And I left my mother and husband at the gate. And I woke up an hour or two later, I can’t remember exactly, and I found them still there, and I thought it was so strange, I said, “What have you been doing here for two hours?” and they said, “We’re talking,” and I asked my mother, “What are you talking about?” and my mother said, “Oh, he’s telling me about Spain.” And I asked my husband, “What were you telling her?” and he said, “Oh, I was telling her about the movie yesterday.” So, they were talking about completely different things, but they had time to spare, I mean, they were chatting, they… for two hours, if you can believe it.

Interviewer: Yes. So, they were each talking about something completely different, but they were communicating anyway, they understood each other.

M14: Yes. And my husband’s first words in Romanian, we went to a restaurant with my cousins ​​and when we finished eating, my husband got up and said to a cousin, a friend in fact, but he considered him a cousin, he said, “You’re paying.”

Interviewer: Yes. What is the relationship between your husband and your family?

M14: I can’t say they have a substantial relationship, he doesn’t interfere in my decisions about my family. He knows they are my family, and he’s known from the beginning that my parents are my priority and he doesn’t get very involved in what I decide or what I do with my parents.

Interviewer: But do you give him advice when it comes to his family? Is your relationship with his family different?

M14: To be honest, I don’t… No. I try not to interfere with his business with his brother, for example, it’s a family matter, so I try not to get too involved.

Interviewer: What about your children? Does your little girl speak Romanian? Does she speak Romanian or Spanish?

M14: My little girl speaks… She mostly speaks Spanish, but she understands Romanian perfectly. She is small, she is two years old, but she understands Romanian. 

Interviewer: And where did she learn it? 

M14: My little girl was baptized in Romania. She was baptized in Romania.

Interviewer: Oh, she was baptized. And did you have the wedding in Spain?

M14: We had our wedding in Spain, yes.

Interviewer: And the baptism in Romania.

M14: We were going to have another wedding in Romania, but my sister died so, I didn’t feel like it anymore. 

Interviewer: And did your in-laws or your friends from Spain come to the baptism in Romania?

M14: Only my in-laws came, that’s it. 

Interviewer: And how did your little girl learn Romanian? Do you speak to her in Romanian at home?

M14: Yes, I speak Romanian, and I talk to my sister and my mother every day. We talk on the phone and… On TV, she watches both Romanian and Spanish cartoons.

Interviewer: How does your daughter get along with her grandparents? Do they communicate? Do they talk?

M14: Less than with the Spanish ones. To be honest, less so… When we were there, for example, she’d dropped her bottle and my mother said, “Pick up the bottle.” And she went and picked up the bottle, she understands a little. But for now, they talk little, very little, because… They’re not able to.

Interviewer: Because they’re not so close.

M14: They aren’t close… they talk on the phone, on the phone. When she uses the phone and sees that they’re looking at her, she starts jumping, screaming, to draw attention.

Interviewer: Yes, yes, yes. I gather that your daughter has been to Romania?

M14: Yes, we’ve been there one, two, three, four times so far.

Interviewer: And did she like it? I know she’s only two years old, but did she like life in Romania?

M14: Honestly, she’s small, I don’t know, I can’t tell. No, I don’t think… I don’t even think she realizes it.

Interviewer: That she’s in a different country and…

M14: Yeah, I don’t think so. 

• The relationship with the family (especially the parents) 

Interviewer: Which of your loved ones are still in the country, with your family, with your parents?

M14: Well, there’s my sister, I have a brother, my brother-in-law and my grandchildren. I have a nephew and a niece. And, well, there are the parents… Her mother, her brother, the whole family, basically.

Interviewer: Do you help them financially? Do you send money home? Do you still send money?

M14: Yes.

Interviewer: Who do you send it to and what for?

M14: Well… I send… they’re both retired now, and I send money when their expenses are a little higher. For example, when they recalculated the water bill, there were… I don’t know… 3 hundred, 6, 8, I don’t know… anyway, it was a bigger sum. Now, I bought them wood… three tons of wood. For example, I sent a friend today to shop for them. Water… Because they don’t spend money on water, when it comes to buying water, they say, “Oh, no.” But I buy them water once every few months. 20 six packs of water and groceries, whatever they need… Salami, cheese, fruits, although they also buy things for themselves. But sometimes, every once in a while, I do the shopping for them.

Interviewer: Do you ask someone to do the shopping?

M14: Yes. I usually do.

Interviewer: Are your brother and sister close to your parents? Do they live nearby?

M14: Yes, they are both nearby. But the older one doesn’t have a financial situation… like I said, I’ve been helping him, I always help him, too, and the other one has a good situation, a very good one, in fact. But no… No… It’s not that they don’t want to turn to her. Her husband’s family and her husband don’t really… you know how it is in the countryside.

Interviewer: Yes, yes, yes. Yes. 

M14: So, I don’t want to get her in trouble, because I know she lives there with him and I don’t want to…

Interviewer: Do you send packages or gifts home from Spain?

M14: I always have and I always do, except lately… The children have grown a little older, they almost don’t want to anymore and things have changed a lot over time, I mean, 10 years ago, for example, the children already no longer… They want money, not… So, my children don’t want chocolate and bagels anymore, so to speak. They want phones, I got them phones… For example… I got them all phones. For his birthday, I got my late sister’s son a Nike sweat suit, Nike sneakers, a Nike backpack. So, they’re not the way we used to be, when we were over the moon receiving a ball. Not anymore.

Interviewer: But your parents… Do you send packages to parents?

M14: Yes, I do, I do… not always. I don’t send them things as often as I used to. I used to send them canned food and… I don’t do that anymore, now I prefer to go shopping there because you can find everything we have here in the country as well.

Interviewer: But do they send you packages? Do they send you anything from home?

M14: Yes, they do, they send me cheese, because I can’t find the cheese I want here… they send me cheese for Christmas, meat, pork rinds, sausages and last time, for example, I threw them all away. Because they spoil here. They spoil and I don’t have room in the fridge… I can’t fit everything in there.

• Communication with parents left at home

Interviewer: How often do you talk to your parents?

M14: Daily. At least twice.

Interviewer: And how do you talk? On the phone, on WhatsApp, on Messenger, what do you use?

M14: On the phone or messenger. On the phone.

Interviewer: Do you usually call, or do they call you?

M14: No… I call, they call, too.

Interviewer: Were there situations in which you needed to contact your parents and you were unable to?

M14: Yes. They forget their phone inside the house. And I call all the neighbours.

Interviewer: And where do they go? Shopping, or…?

M14: No, no, they don’t leave. No, they just leave their phones inside the house and go out or, for example, today. They were supposed to… a friend called me and said, “Look, tell your mother I’m going to bring them their groceries and I called, I called, they didn’t pick up,” and then I called a cousin in the countryside and told him, “Go tell them”. Dad was there with them, gossiping, and Mom was with someone else to the side. And both their phones were inside the house.

Interviewer: I see. Have you ever been scared, was there a situation where you became worried?

M14: Yes. There were times when neither one answered in the winter, and they had no phone signal because they had no signal there. And I called, I called my neighbours as well, and I thought something had happened, and I thought, “The neighbours don’t want to tell me, they won’t pick up so they won’t tell me”, and in the end I sent a nephew over. I managed to reach him and he went there and told me, “They have no signal.” They had no signal, no electricity, nothing.

Interviewer: Was there a malfunction in that area?

M14: Yes. But, for example, my sister, my brother-in-law, they have generators, so, even if there’s a blackout, they still have internet and everything.

Interviewer: That’s great, yes. You said you also communicate on Messenger. That means they have a smartphone.

M14: Yes, they have modern phones.

Interviewer: Modern phones. Yes. Was it hard for them to get used to these new technologies? 

M14: It was harder for my mother, but my mother got used to it faster, though. She came… When I gave birth, she came to me for three months and I have… I have a smart TV at home. And she was watching YouTube a lot then, for recipes, and when she went home she said to me, “When I go home, get me one of those smart TVs, I want one, too,” and I bought her a smart TV, so she could… And until they got used to YouTube, to searching for videos, they kept calling me. They were all but crying, “I can’t, I can’t.” They were nearly crying in frustration. And little by little…

Interviewer: What were the main difficulties? Why was it hard for them to adapt to these technologies? Was it making calls? Texting? 

M14: I think it was everything.

Interviewer: It was everything, they found everything difficult.

M14: They don’t even text to this day… They don’t text. They send me pictures from time to time, but I think it’s by mistake. But they don’t text. They only make calls.

Interviewer: What do they do with their phone other than talk to you? Do they take photos? Make videos? Watch YouTube?

M14: They watch YouTube, but both on the phone and the TV, and they each have their own phone.

Interviewer: And do they take photos? Do they make videos? Do they use anything else? The phone? Do they have Facebook accounts?

M14: I don’t know… yes, they have Facebook accounts, and my mother uses it, she browses it from time to time. She sometimes shares pictures that have nothing to do with anyone.

Interviewer: Who taught them how to use these modern phones?

M14: Well, the phone… I taught her how to use it while she was here with me for a few months when I gave birth and then they learned on their own, tapping at it.

Interviewer: What do you usually talk about with your family? For example, your last conversation? What kind of conversations do you have?

M14: Well, I usually ask how my brother is doing, how my sister is doing, what they ate, how they feel, if they need anything, what things are like at home. Whether she spoke to Grandma.

Interviewer: Everyday things, right?

M14: Yes.

Interviewer: What do your parents complain about most often?

M14: Boredom. That they’re bored, that the weather’s bad and they can’t go out.

Interviewer: What do you think your parents miss the most now?

M14: I couldn’t say… I think I don’t know if they have… Maybe us, maybe their children. Maybe us, their family. But otherwise, no. They lack nothing.

Interviewer: Have you ever had arguments with your parents over certain topics?

M14: Yes, yes. I tell them to do one thing and they do another. For example, I sent clothes from here… To my brother’s children. And I said, “Don’t give him all of them at once, because they’ll wear them out and there are many of them.” And they said, “Yes, okay, okay.” And when he came, they gave him all of them. 

Interviewer: And are there any other topics you argue about?

M14: There aren’t any…

Interviewer: For example, the education, your child’s education. Do you talk about it?

M14: Well, my mother tells me I don’t feed her enough, because… my little girl is skinny. And she says, “Oh, you don’t feed her enough, she isn’t fat…” But no, no. We don’t really…

Interviewer: Argue about it. If you could offer your parents something to make their life easier and more enjoyable at home, what would you think of?

M14: An object?

Interviewer: Yes.

M14: Maybe a car with a personal driver at the gate so they could come and go whenever they want. Maybe that. Otherwise, something else, no…

Interviewer: I would now like to do an imagination exercise and imagine that… Imagine an object, a machine, like a kind of robot, but which doesn’t exist at the moment, and which would have all the qualities necessary in order to meet your parents’ needs. Can you describe to me how you would imagine it and what it would do, what it would look like?

M14: Their needs?

Interviewer: Yes.

M14: I couldn’t say, because… Maybe if there was an object that could make them young again, for example. Make them young, give them more strength. Give them the energy my mother used to have, for example. It wasn’t until I gave birth that I realized that my mother had grown old. It was a strange thing to me. When I gave birth, I realized that my mother wasn’t as young as I thought she was.

Interviewer: And how did you realize that? When she came to you?

M14: Yes. When she came… When she came to me, I realized that she wasn’t… I used to think of her as a young mother. I have a young mother, I… When I had a baby, I realized she wasn’t that young. And I realized that my mother is 60 years old and there are many old people in our country who die at a little over 60 years old. And I realized then that my mother was old and that I could lose her at any moment. And maybe if there was something to fix that… To give them energy and make them young again.

Interviewer: You were saying earlier that one of their complaints is that they are bored. Could this machine, this robot, help them in any way?

M14: Yes. It could take them, for example, if there was a machine they could get into and say, “Take me to Spain,” to me, for example. They could visit me for a few days and then say, “Oh, I’m going to Germany,” to visit my brother. Something like a time machine, something like that I think would be… great!

Interviewer: But a robot that… for example, that would help them… Talk to them, use artificial intelligence to answer certain questions or to search videos on YouTube for them, to help your mother watch YouTube on TV or I don’t know.

M14: I don’t think so, I think my mother would argue with it. I think she’d find a way to argue with it and say, “You didn’t type the letter I told you to,” or who knows… I don’t think so, no, I don’t know, I don’t think so. Not at the moment. Maybe later, if they are a little older and they can’t manage on their own anymore, maybe. Something like that would be useful to them, but I don’t think so at the moment. I don’t think so, because they can manage.

Interviewer: And how do you think such an object should look like in order to be as pleasant as possible for your parents?

M14: With a human face so that… you would be able to somewhat accept it as part of the family or as someone… because at some point, when you spend a lot of time with an object, at some point… And especially if it can speak. I think it may become part of the family, I don’t know, or you could at least feel a little affection towards it, I think, I don’t know…

• Perception of the life of those left at home

Interviewer: How often did you go home before the pandemic?

M14: Twice a year. Even three, sometimes. Even more.

Interviewer: When was the last time you went?

M14: Last time was in January.

Interviewer: How long did you stay? What did you do?

M14: Three weeks.

Interviewer: And what did you do in those three weeks?

M14: The day I was supposed to leave, I was supposed to leave at 4 in the afternoon I think, at 8 in the morning my mother called me and told me that my father had tested positive for Covid. And so, my plans were ruined because I went home, I was doing a project which involved giving sweets and bags of sweets to the village elders and children from four villages. And so, I changed my plans a little bit because I had to go and stay with my brother-in-law, my late sister’s husband, and I stayed with him for two weeks. And I only spent one week with my family. In fact, less than a week, I spent five days with them because I had to go to Bucharest for the last two days to get tested and I wanted to meet a friend. And so, I only spent five days with them, in fact. Well, I saw them all the time because a neighbour went and gave them things through the fence. From a distance, I sent them food every day, everything, medicine, everything they needed. But it’s not the same. But it’s still good that they only had a mild case of Covid and they’re both fine.

Interviewer: But what did you usually do when you went home? What did you do in general?

M14: Well, we usually go, adjust, unpack. We visit family, relatives. For example, we went with them to Therme in Bucharest, we go to restaurants, we go shopping.

Interviewer: Do you think your parents are doing better now than before you left the country? 

M14: Yes. 

Interviewer: From what point of view do you think they’re doing better?

M14: Well, first of all, financially. When I left the country, we only had my father’s pension, which was 2 hundred, the disability pension, and now they have their own money. Now, they have money going into their account… I don’t know, at least 15, 16, 18 I don’t even know exactly, but over 15 hundred goes into their account every month and so, with their own money, no matter what you want to do or buy, you can. As opposed to before, when I had to send them money… Maybe there were times when I was able to send it to them right away or maybe there were times when I simply couldn’t for some reason, maybe I didn’t have enough at that time or maybe I couldn’t because the banks here aren’t open on holidays or in the afternoons, for example, and maybe I couldn’t send them money at that very moment. I sent it to them the next day, or the day after that. From a financial point of view, they are clearly doing well. Also, the conditions. They have a bathroom, they have a kitchen, they have internet in the house, they have internet on their phones, they have technology.

Interviewer: But do you think they lack anything? Do they need anything else?

M14: Around the house or as staff?

Interviewer: Anything.

M14: Well, yes, they would need, for example, I would like to build them a gazebo this year, not that they necessarily need it. And we also need air conditioning, from my point of view. They don’t think so, but I do.

Interviewer: How do your parents spend their time at home?

M14: At home, they wake up, they eat, if the weather is nice, they go out for a while, in the yard, to the gate, if they leave the house.

Interviewer: Who else do your parents have close to home?

M14: Well, they have my brother, my sister, their grandchildren, neighbours.

Interviewer: If you want to give them a surprise or a gift, a birthday present, for example, how do you do it?

M14: Well, I usually used eMAG until a while ago. I’ve been using eMAG for years, but I started… Well, I had a problem with the card, and it had to be blocked. They blocked all my cards and then… Last time, for example, was on Mother’s Day. I know a girl who works in a flower shop. On Mother’s Day … on March 1st, we offered flowers and a mărțișor-style chocolate to all the ladies in our commune. (translator’s note: Mărțișor is a Romanian tradition: on March 1st, female family and friends are offered trinkets to which a red and white thread tied into a bow is attached) I… Well, not me, because I’m abroad, but I hired the same flower shop I ordered carnations from, I asked her to make a bouquet for my mother. A special one. And she gave it to my mother. Someone gave it to my mother, I don’t know who. She sent it. A bouquet of flowers, with cakes and champagne. 

Interviewer: Given your experience over the years, what do you think is the main advantage of your migration to Spain?

M14: Well, the financial one, first and foremost. The financial aspect and then the personal experience. You realize there is another world out there. That you can have more. Of course… At least from my point of view, I look at some of my friends and the life I have, and I can honestly say that I couldn’t live like that. Why not? There are things I couldn’t live with, so, I couldn’t, let’s say, know that my husband has someone else and when he comes home, he even beats me and swears at me and… No, I couldn’t. There are things I couldn’t overlook. I could not.

Interviewer: Do you think there are disadvantages to migrating to Spain?

M14: Yes. There are disadvantages because you are alone. Well, alone. It depends on who you’re with. In my case, I am alone, I have no one. There are times when I simply argue with my husband or there are things that bother me about him. And then I can’t even tell the people at home because I would make them worry. I tell my mother-in-law sometimes, “Look what your son is doing.” But he’s her child, no matter how hard she tries to show me, to scold him, I know she’s only scolding him for show, because I’m there. But he is her child, and he will always be her child, no matter what. And yes, it’s like a sort of blackmail. For example, I argue with him sometimes and I tell him, “If I were in my country, I would leave you and go to my mother’s,” but I can’t do that. 

Interviewer: Have you ever considered moving to another country?

M14: Yes. I’ve… I’ve visited my brother a few times in Germany, and I liked it very much.

Interviewer: And would you like to go to Germany? Under what circumstances would you want that?

M14: No, no. I thought to myself it would be nice to live there, but no. No, because my life is here. We have a business, we have houses, we have… no, I wouldn’t… I don’t know what could possibly happen that would make us decide to leave.

• Projects

Interviewer: Have you ever considered bringing your parents to Spain permanently?

M14: I’ve thought about it, but at the same time, no. I’ve thought about it, but it would be selfish of me because their life is there. They have grandchildren, they have families, they have cousins, relatives and no, I couldn’t ask that of them. Although I know that if one of them was left and I insisted, they would come, but I can’t. Because it would be selfish of me to bring them here, what for? To keep them in the house? Because they would have no one here. Only me, but no…

Interviewer: Have you talked to them about it? What do they think?

M14: No, we haven’t talked about it. I haven’t suggested it, either. I mean, sometimes, I… No, but no.

Interviewer: Do you ever consider returning to Romania for good?

M14: Yes. Yes.

Interviewer: When and how do you think you could do it? 

M14: Well, the idea is that… around 10 or 15 years from now on, when my girl would already be 18 years old and she could, for example, say she’s going to study wherever she wants to, the idea would be for us to retire to Romania. Not to the area where I’m from, because… In a mountainous area and then we would alternate, spend summers here and in the country. But since we have, let’s say, three or four or five paid apartments and the rent here, we could live there perfectly. And the businesses we have, we could rent or simply sell them.

Interviewer: What do you think your life will be like five years from now?

M14: I hope it will be better. I’ll send the girl to kindergarten so I can get away a little.

Interviewer: I know what that means. You will have time for yourself.

M14: Because I gained a lot of weight. I’ve been doing nothing at all. It’s very hard for me, it’s very hard. Raising a child alone is very difficult. If I’d thought about it before, I would have done it when I was 20 or so. You were asking me… You were asking me what I would have done before, see, this is what I would have done, I would have done it earlier.

Interviewer: You would have had the child when you were younger.

M14: I would have done it earlier. I raised a little girl, my mother-in-law’s brother’s daughter. He had a child around the age of 50 and because he was old, I raised her since she was little, from 2 weeks to one year old and I have to say that I raised her completely differently, I mean, it wasn’t difficult for me. Now, I… I don’t have the patience anymore. It’s very… so, it’s very hard for me. To be honest, having children wasn’t like… God, let me have a child, let me have a child. But if I could go back in time, I would have done it at twenty something.

Interviewer: What do you think will change for your parents in five years?

M14: I don’t think anything will change for them because they are already old. No matter what you do, so to speak, not much could change for them. I mean, I don’t see any change that… No matter what I do or what is done, nothing would change for them.

Interviewer: At the end of the interview, I would like you to imagine that everything you told me today is an unwritten book and now I want us to create the photo, the cover of the book. The way you think this cover would look like.

M14: It could be, for example, a train and a child, a teenage girl jumping on the train, something… from above. Something like that. I think so.

Interviewer: Thank you very much.