Interviu părinte P5
Intervievator: Vârsta dumneavoastră?
P5: 63 de ani.
Intervievator: Sunteți pensionară?
P5: Da.
Intervievator: De câți ani?
P5: De doi ani.
Intervievator: Câți copii aveți plecați?
P5: 2.
Intervievator: Țara în care au plecat copiii dumneavoastră?
P5: În Italia și în Londra, Anglia.
Intervievator: De câți ani au plecat?
P5: Din 2008.
Intervievator: Mai aveți copii care au rămas în țară?
P5: Da, fiica cea mică.
Intervievator: Cu cine locuiți în acest moment?
P5: Eu și soțul.
Intervievator: Cum îi cheamă pe copiii dumneavoastră plecați în străinătate?
P5: P. și I. [numele copiilor sunt menționate]
Intervievator: Și câți ani au copiii dumneavoastră?
P5: Fiica cea mare are 42 de ani și băiatul 40.
Intervievator: Aveți o fotografie cu copiii pe care o țineți aproape?
P5: Da, da, în toată casa sunt fotografii cu ei.
Intervievator: Unde anume le țineți?
P5: În sufragerie, pe mobilă.
Intervievator: Înainte de plecare, locuiați împreună cu copiii?
P5: Da…
Intervievator: Erau căsătoriți înainte de a pleca din țară, aveau copii?
P5: Nu, nu.
Intervievator: Erau singuri.
P5: Da.
Intervievator: Ce munceau copiii dumneavoastră când erau în țară?
P5: Cea mare lucra la Electrica și băiatul în cadrul armatei.
Intervievator: Era un serviciu stabil, se descurcau cu banii?
P5: Da. La Electrica începuseră să facă disponibilizări și cea mare a plecat într-un concediu în Italia, la o cunoștință, și de acolo s-a îndrăgostit de Italia, a venit și a făcut lichidarea aici, tot și s-a mutat în [Italia]. Întâi și-a găsit serviciu acolo, s-a dus la loc sigur și pe urmă, soarta a făcut să întâlnească un băiat din Italia și s-au îndrăgostit și s-a căsătorit.
Intervievator: Și știți care a fost primul ei loc de muncă acolo?
P5: La un hotel.
Intervievator: Recepționeră sau cameristă…
P5: La recepție.
Intervievator: Cât de des vă vedeți cu copiii? Înțeleg că locuiți împreună, dar aveați activități împreună? Ce făceați când locuiți împreună? Care era viața de familie atunci?
P5: Era frumoasă.
Intervievator: Puteți să-mi povestiți?
P5: Eram toți la masă, râdeam, spuneam… noi am fost o familie foarte veselă… și foarte deschiși cu copiii.
Intervievator: Spuneți că „eram”. Acum considerați că nu mai sunteți?
P5: Suntem, dar… [pauză] Cum să zic… Nu e fizic.
Intervievator: Este această distanță. Dar veselia s-a păstrat în familie, nu?
P5: Da, da, da, da, când mă sună. Adică mă sună de nu știu câte ori pe zi și… tot la fel. Glumele care erau în familie, râdem la telefon, ne facem atmosferă… Și ei ne fac să râdem, să ne înveselească, și noi pe ei.
Intervievator: Despre ce vorbeați când erau copiii acasă?
P5: Orice. Noi și necazuri și bucurii, noi am împărțit în familie.
Intervievator: Erau activități la care vă ajutau? La ce anume?
P5: Da. Curățenie, mâncare, cumpărături…
Intervievator: Dumneavoastră îi ajutați cu ceva anume?
P5: Da, eu găteam.
Intervievator: Fata a plecat în 2008 și băiatul…
P5: Tot în 2008.
Intervievator: Amândoi în același an. De ce au plecat? Înțeleg, la fată se făceau disponibilizări și a găsit un loc de muncă bine plătit în Italia și a ales să plece acolo. Dar băiatul de ce a plecat?
P5: Pentru o fată.
Intervievator: Pentru o fată?
P5: Da.
Intervievator: Era din România?
P5: Da. A fost chiar lovitura cea mai grea.
Intervievator: Povestiți-mi puțin.
P5: Pentru că s-a îndrăgostit de o fată care a plecat în Spania prima dată și s-a dus după ea și în câteva luni s-au despărțit, că ea avea pe altul. Și pe urmă, el a plecat în Londra.
Intervievator: Înțeleg că nu mai e cu aceeași persoană.
P5: Nu, nu, nu.
Intervievator: Deci băiatul prima dată a plecat în Spania și după aceea nu s-a întors acasă, a plecat în Londra.
P5: Da, da.
Intervievator: Ce ați spus despre această plecare? Ați fost de acord cu plecarea lui?
P5: Nu. Nu.
Intervievator: Ce i-ați spus în momentul în care v-a spus că dorește să plece?
P5: Nu ne-a zis. Nu ne-a zis că își dăduse demisia din armată și… De-asta, pentru noi a fost o lovitură foarte grea când l-a chemat comandatul pe soțul acolo și ne-a spus… a fost pentru noi o lovitură foarte foarte grea în familie.
Intervievator: Și la plecarea fetei? Ați fost de acord?
P5: A fost, totuși, că era dureros, dar… am zis că e tânără, poate are alt fel noroc în viață și… am fost, așa, de acord. Totuși… e durere, pentru că ne învățasem cu toții. E durere… Și în zilele astea, pentru că vorbim foarte des la telefon și tot simți durerea asta, că… e depărtarea care te face…
Intervievator: Pot să vă întreb de ce la fată ați fost de acord și la băiat nu? Chiar dacă aveau un loc de muncă. Dacă fata nu avea probleme cu jobul aici, ați fi fost de acord cu plecarea ei?
P5: Fata ne-a spus, dar băiatul, nu.
Intervievator: Am înțeles, deci această lipsă de comunicare, faptul că v-a ascuns, v-a deranjat.
P5: Da, da. El știa că nu suntem de acord cu fata cu care vorbea.
Intervievator: Am înțeles. Dar dacă vă spunea că dorește să plece în străinătate, ați fi fost de acord?
P5: Poate, poate era altfel…
Intervievator: Copiii dumneavoastră sunt în locuri diferite.
P5: Da.
Intervievator: Cum se face că sunt în locuri diferite? De ce nu a plecat băiatul după sora lui?
P5: Nu știu, poate așa a fost soarta. Dacă, v-am zis, băiatul s-a îndrăgostit și a plecat după persoana…
Intervievator: După fata aceea.
P5: După fata aceea, da.
Intervievator: Cu cine țineți legătura mai mult, cu fata sau băiatul?
P5: Cu amândoi.
Intervievator: Nu faceți diferență. Vorbiți cu amândoi aceleași lucruri.
P5: Nu, nu, nu [fac diferență]. Și acum, cu WhatsApp-ul, cu toți odată, și cu cea mică, de unde are casa, și cu cea mare și cu… ne vedem cu toții.
Intervievator: Am înțeles, deci faceți grup și discutați toată familia pe acel grup.
P5: Da, da, da.
Intervievator: Teoretic, sunteți o familie online, ca să fiți împreună cu toții.
P5: Să știți că așa e, da.
Intervievator: Fata cea mică a rămas în țară, deci din trei copii, doi sunt plecați și unul a rămas în țară.
P5: Da, ea n-a vrut. Fata cea mare a vrut să o ia, dar ea n-a vrut să plece din țară.
Intervievator: Ce fel de relație aveți cu copilul rămas în țară?
P5: Foarte, foarte bună.
Intervievator: Mai aveți și alte rude în apropiere?
P5: Nu… Mai am o soră la București, una la țară la Lipia, nu așa aproape.
Intervievator: Comunicați cu ele, vă ajutați, vă ajută cumva?
P5: Nu, vorbim foarte des la telefon, atât.
Intervievator: Copiii ce muncesc acolo în străinătate, vă ajută în vreun fel?
P5: Da. Când am nevoie, dar noi, ca părinți, ocolim, dar ei tot simt… știu că pensiile sunt mici și ne mai trimit bani.
Intervievator: Cât de des vorbiți cu copiii dumneavoastră?
P5: Oooo, de nu știu câte ori pe zi când ies de la serviciu. Cea mare, cum iese pe poartă de la serviciu, se suie în mașină, imediat… Știu, la 2 iese, la 2 și 5 mă sună.
Intervievator: Frumos.
P5: Și băiatul tot la fel. Ori când se urcă în metrou, ori… în permanență.
Intervievator: La anumite evenimente, aniversări, sărbători, comunicați, vă sunați, cum vorbiți?
P5: Oooo, da, da, de mii de ori pe zi.
Intervievator: Cum vorbiți cu copiii? Pe telefon, pe WhatsApp?
P5: Da, pe Whatsapp.
Intervievator: Aveți smartphone, înțeleg.
P5: Da, da.
Intervievator: A trebuit să învățați să folosiți aceste echipamente?
P5: Da, da. [râde] M-a învățat cea mică.
Intervievator: Și ce fel de dificultăți ați întâmpinat? Ce v-a fost cel mai greu să învățați?
P5: Nu mi-a fost așa greu. Mi-a arătat o dată, de câteva ori, și am învățat.
Intervievator: Am înțeles. Cine sună de obicei, dumneavoastră sau copiii?
P5: Copiii. Eu nu-i deranjez, ei sună, că zic, dacă au serviciu sau dacă sunt la cumpărături sau… ei sună.
Intervievator: Dar dumneavoastră nu sunați deloc? În ce ocazii îi sunați dumneavoastră?
P5: A, ba da, sun și eu, când văd că trec câteva ore sau o zi, două și eu, ca mamă, simt că se întâmplă ceva. Că îi spun și [fiicei] celei mici, cred că… Zic, „ia dă-i mesaj băiatului nostru…” Băiatul a avut COVID și ca să nu ne panicheze pe noi și să nu ne întristeze, n-a sunat. Și eu i-am zis lui V. [numele fiicei mai mici], „ia dă-i mesaj lui I. [numele fiului], că n-a sunat și e ceva în neregulă”. Și el le-a zis „nu le spune lu’ mama și lu’ tata că eu am COVID.” Asta mică și cea mare știau că el are COVID, dar nici fetele n-au vrut să ne spună.
Intervievator: Au încercat să nu vă spună ca să nu vă îngrijoreze.
P5: Da, da.
Intervievator: Despre ce vorbiți de obicei? De exemplu, ultima discuție pe care ați avut-o cu copiii – despre ce ați discutat?
P5: Orice. Îmi arată, îmi spun ce au cumpărat sau ce mâncare gătesc sau… Băiatul se mai duce și la deal și-mi arată Londra. Fata, tot la fel, mi-arată ce face ea și de la balconul ei, îmi arată arată peisajul din Italia.
Intervievator: Lucruri zilnice. Sunteți la curent cu tot ce se întâmplă în viața lor?
P5: Da.
Intervievator: Vă roagă să faceți anumite lucruri pentru ei, să le trimiteți ceva sau să le rezolvați treburi?
P5: Nu, nu. Le-am zis, „mama v-a făcut zacuscă”. Băiatul a zis „Nu, mama, nu trimite! Cât dăm pe pachet, e magazin românesc lângă mine.” Fetei i-am trimis de-astea, zacuscă… Eu am vrut, că italienii nu fac. Gogoșari i-am trimis în toamna asta, dar până acum nu i-am trimis niciodată, dar acum i-am spus că am făcut prea mult și mi-au ieșit bune și i-am trimis, dar restul, nu, nu vor nimic din România.
Intervievator: Deci produsele tradiționale, lucrurile pe care le făceați când erau și ei acasă și mâncau de acasă.
P5: Da, da, da, da.
Intervievator: Dar ei vă întreabă dacă v-ați dorit să vă trimită ceva?
P5: Da, mereu îmi spune. Și cea mare, „Mama, ai nevoie? Că e întreținerea… asta… îți trimit bani?”. Da, întotdeauna mă întreabă.
Intervievator: Dar anumite produse de acolo? Vă trimite ceva?
P5: Da, da.
Intervievator: Dumneavoastră îi cereți sau vă trimite ea?
P5: Îmi trimite ea.
Intervievator: Și ce anume vă trimite de acolo?
P5: Și paste, și de-astea medicale care îi trebuie soțului, toată aparatura medicală pe care o am în casă care îi trebuie unui om bolnav.
Intervievator: Medicamente sau doar aparatură medicală?
P5: Nu, nu medicamente. El ia [medicamente] pe rețeta din România.
Intervievator: Sunt lucruri pe care simțiți că nu le puteți discuta sau nu le puteți spune copiilor? La fel, ca să nu-i îngrijorați?
P5: A, da, când… Așa, cum e soțul bolnav, nu le spun mereu că i-a fost rău sau nu știu ce, pentru că ei trebuie să meargă la serviciu, să aibă inima deschisă, să nu ne ducă nouă grija… Doar V. [numele fiicei mai mici], doar ea știe, cea mică.
Intervievator: Ați simțit vreodată că sunt lucruri pe care le puteți discuta doar cu unul dintre copii?
P5: Da, da. Cea mică știe tot ce se întâmplă.
Intervievator: Cea rămasă acasă știe totul, iar pe cei plecați îi mai menajați, nu le spuneți chiar tot.
P5: Da, da, da, da.
Intervievator: Dar dacă ei erau aici, în țară, față în față cu dumneavoastră, le puteați spune lucrurile astea?
P5: Da, da, da. Noi am fost o familie deschisă cu copiii.
Intervievator: Și de ce nu le spuneți acum, că sunt plecați în străinătate? De ce nu le spuneți lucrurile?
P5: Pentru că să știți că depărtarea… cât de bine ai duce-o în altă țară, tot te simți că… ești departe.
Intervievator: Și nu le spuneți pentru că știți că sunt acolo, departe, și să nu sufere.
P5: Da. Da. Și nu pot face nimic, pentru că și pe ei îi doare când nouă ni se întâmplă ceva.
Intervievator: Copiii mai vin în țară? Cât de des vin ei în țară?
P5: O dată pe an.
Intervievator: Amândoi?
P5: Da.
Intervievator: Ultima oară când au fost aici, ce ați făcut?
P5: Ne-am distrat în familie.
Intervievator: Puteți să îmi spuneți cum ați petrecut o zi?
P5: Le gătesc mâncarea preferată. Cum să vă spun… Le fac atmosfera plăcută… râdem, spunem… ca să fie veselie în casă.
Intervievator: Faceți oarecum atmosfera cum era înainte de plecare?
P5: Da, da, da.
Intervievator: Ați fost vreodată la copii în străinătate?
P5: Da, da, da, de două ori.
Intervievator: Ce v-a impresionat cel mai mult?
P5: Ce să… de când am intrat. În primul rând, străzile și curățenia în orașe. Și oamenii sunt mai civilizați față de noi. Altfel, noi suntem în jos de tot față de ei.
Intervievator: Dar cum ați văzut viața copilului dumneavoastră acolo?
P5: O, foarte bine.
Intervievator: Cum are casa?
P5: Nu se compară cu noi, nu. Nouă nu ne mai trebuie 20 de ani ca să ajungem la nivelul lor.
Intervievator: După ce v-ați întors de la ei din vizită, cum v-ați simțit când ați revenit acasă?
P5: [oftează] E durere, că ții la țara ta și la locul tău unde te-ai născut și… dar rămâi cu un gust amar, pentru că vezi diferența, în altă țară cum se poate și la noi nu.
Intervievator: Dar când v-ați întors în țară, v-ați întors fără copil?
P5: Fără, fără.
Intervievator: Și cum v-ați simțit când v-ați întors acasă?
P5: Foarte, foarte greu. Că știi că lași departe copilul tău.
Intervievator: Ce știți despre locul unde stau copiii acum? Haideți să-i luăm separat. Prima dată, despre cel din Anglia și după aceea, fata din Italia. Ce condiții au ei acolo, cum au locuința?
P5: Și-a cumpărat apartament. O duce foarte, foarte bine. V-am spus, e comparație mare între țara noastră și Anglia, de exemplu, sau Italia.
Intervievator: Vorbim de băiat acum, de Anglia. Cum este locuința lui în Anglia?
P5: Foarte frumoasă.
Intervievator: E mare, e spațioasă?
P5: Da, are trei camere. Da, foarte, foarte frumoasă, foarte… Adică, nu mă așteptam să… Și-a făcut credit la ei, dar la ei nu se simte ca la noi.
Intervievator: Deci și-a făcut credit ca să-și cumpere un apartament acolo pe care îl plătește în continuare.
P5: Da.
Intervievator: Ce știți despre locul lui de muncă? Ce face el acolo?
P5: El lucrează la primărie în Londra.
Intervievator: Ce anume face acolo?
P5: Cum să vă spun eu… Amenajări.
Intervievator: Amenajări?
P5: Da.
Intervievator: Vă povestește el sau ați auzit din altă parte?
P5: A, nu, el povestește. Și cum merge, și cum discută cu managerii instituției. E diferență… cum e la ei și cum e la noi.
Intervievator: Și fata dumneavoastră unde locuiește? Cum are casa?
P5: Prima dată când s-a căsătorit, s-a mutat cu băiatul, și-au cumpărat apartament, tot cu trei camere, luxos, foarte frumos. Atunci când s-au mutat, ne-am dus și noi. Și după doi-trei ani, socrii lor… stăteau mai departe de ei… și le-au spus să meargă, pentru că aveau vila prea mare, și să se mute acolo, că le dă cu acte, că au pământ acolo și intrări separate… Și și-au vândut apartamentul de acolo și s-au mutat la socri. Le-au dat cu acte.
Intervievator: Fata dumneavoastră ce lucrează în Italia?
P5: La o fabrică de pui… abator.
Intervievator: Și la fel, vă povestește ea despre locul de muncă sau v-a spus altcineva?
P5: Povestește ea tot, da.
Intervievator: Copiii dumneavoastră au plecat definitiv din țară sau considerați că se vor întoarce?
P5: Da. Nu se mai întorc.
Intervievator: Există avantaje că au plecat din țară?
P5: Da.
Intervievator: Ce avantaje credeți că au?
P5: Pentru că duc o viață mult, mult mai bună față de România.
Intervievator: Din ce punct de vedere? Ca loc de muncă, bani, casă?
P5: Loc de muncă plătit foarte bine față de… Știe că se duce la muncă, dar ia și banul ca lumea. Și ca mentalitate și cultură și ca orice. Orice. Acolo, și mâncarea e mult mai ieftină ca la noi.
Intervievator: Există lucruri pe care le ascundeți copiilor? De exemplu, starea sănătății sau certuri?
P5: Da, da, da, da.
Intervievator: Cum le ascundeți și de ce le ascundeți?
P5: Ca să nu-i mai îngrijorez și pe ei, pentru că și ei au viața lor acolo, vreau să le meargă mult mai bine, nu să-mi ducă mie grija…
Intervievator: Dar fata rămasă acasă le știe.
P5: Da, fata care [a rămas] știe toate necazurile. Încă nici tată-său nu le știe
, că știe ea tot.
Intervievator: Băiatul e căsătorit în Londra?
P5: Da, da, da.
Intervievator: Cu o româncă sau cu o persoană de altă naționalitate?
P5: Tot cu o româncă.
Intervievator: Iar fata este căsătorită cu un italian.
P5: Da.
Intervievator: V-ați cunoscut ginerele?
P5: Da.
Intervievator: Ce ați spus când ați aflat că intenționează să se căsătorească cu un italian?
P5: Nimic, pentru că întotdeauna noi am fost… Eu și cu soțul am spus așa… și când m-am căsătorit… domnule, pe cine iubești, nu trebuie să te bagi pe dragostea copiilor. La băiat a fost că și-a dat demisia. Dar restul nu că… I-am zis, o iubești…. și întotdeauna i-am zis, „Dacă ție îți place de ea și o iubești, eu nu sunt contra. Dar fii atent că mai târziu o să dai cu capul de sus, că nu…” Și acum regretă că nu ne-a ascultat.
Intervievator: Pe cuscrii dumneavoastră din Italia i-ați cunoscut?
P5: Da, da, da.
Intervievator: Cum comunicati cu ei? Cum vorbiți cu ginerele sau cuscrii?
P5: Fata cea mare traduce.
Intervievator: Aveți nepoți?
P5: Da. De zece ani. Dar și ginerele, și nepotul au început să înțeleagă foarte bine româna și să o vorbească.
Intervievator: Înțeleg că fata dumneavoastră, care e măritată cu italianul, are acest băiețel de zece ani.
P5: Da, da.
Intervievator: Și în casa lor se vorbește română sau italiană?
P5: Da, da, da. Ea în română vorbește cu noi și băiatul înțelege tot ce îmi spune maică-sa.
Intervievator: Deci cu nepotul puteți să comunicați și în limba română.
P5: Și cu ginerele. Și el a început să vorbească românește, să învețe.
Intervievator: Au venit în România? V-au vizitat aici?
P5: Da, da, da.
Intervievator: Ce le-a plăcut în România?
P5: Mâncarea… Tot le-a plăcut. Veselia. Să știți că acolo nu-i… în Italia nu-s așa veseli ca noi.
Intervievator: Dar sunt și lucruri care nu le-au plăcut?
P5: Nu. Nu. Când pleacă de aici, plâng.
Intervievator: De ce plâng?
P5: Pentru că le place aici foarte mult în România. Și celui mic, aoleu! Îi zice mereu maică-sii, „când mai mergem în România?”.
Intervievator: Ce este diferit în familia de acolo din Italia față de familia din România? Cum sunt ei diferiți?
P5: Nu știu ce e diferit… La ei este… Nu știu ce să vă spun. Și ei o duc la fel ca… În familie, bine o duc, nu știu ce e diferit așa… Și la ei e respect foarte mult, la ei e un respect care să… Nu e diferit. Ei respectă și ora mesei… Au altfel cultura, noi altfel… nu știu cum să vă spun.
Intervievator: Își planifică altfel lucrurile față de noi?
P5: Da, da, da.
Intervievator: Ce schimbări au apărut în viața dumneavoastră după ce au plecat copiii în străinătate?
P5: Schimbări… E durere de părinte, pentru că știi că copilul tău e departe și tu ești aici.
Intervievator: Dar dumneavoastră v-a fost mai greu în momentul în care ei au plecat?
P5: Da.
Intervievator: Cum v-a fost mai greu?
P5: Și acum e durere mare, pentru că… oricât de bine ar duce-o acolo, tot simți lipsa.
Intervievator: Dar ca ajutor, vă lipsește ceva acum?
P5: Nu. Nu, că ei întotdeauna mă întreabă dacă am nevoie de ceva și o roagă pe asta mică și îmi zic mereu: „Mama, prețuiește-o și dă-i tot ce ai, pentru că ea e lângă tine, lângă voi și vă ajută”…
Intervievator: Vă trimite de acolo lucruri la care înainte nu aveați acces sau pe care nu le găsiți aici?
P5: Da, da.
Intervievator: Ce anume vă trimite?
P5: Pentru soțul… V-am spus, i-a trimis tot ce i-a trebuit așa pentru un om bolnav, tot ce a dorit, aparatură de-asta… el are și diabet… de glicemie, tensiometru, de temperatură, absolut tot ce a cerut. Bani. Nu știu. Absolut… Și când i-a tăiat piciorul, bandaje, cremă ca să se vindece piciorul… absolut tot.
Intervievator: Sunt lucruri obișnuite pe care vă vine greu să le faceți acum, de când nu mai sunt copiii lângă dumneavoastră?
P5: Nu, ne ajută cea mică atunci când avem nevoie.
Intervievator: Aș vrea acum să ne imaginăm că ar exista un robot care v-ar putea ajuta în treburile dumneavoastră casnice sau tot ce aveți nevoie. Ce credeți că ar trebui să facă un astfel de robot sau cum să arate el? Cum vi-l imaginați?
P5: Să-l ajute pe soțul să deplaseze din pat, prin casă, să coboare scările, să le urce…
Intervievator: Și cum ar trebui să arate acest robot?
P5: Ca un om, ca să poată să-l ajute, că… să știți că e greu, pentru că eu sunt femeie, să pot să-l iau în brațe, să îl pun pe toaletă sau să coboare scările sau să urce scările…
Intervievator: Ținând cont de toată experiența copiilor, care credeți că sunt principalele avantaje în țara în care se află acum?
P5: Traiul. Banii care, chiar dacă muncesc… sunt plătiți foarte bine.
Intervievator: Și dezavantajele din țara respectivă? Au și dezavantaje acolo?
P5: Nu. Eu nu i-am auzit plângându-se, chiar sunt foarte, foarte mulțumiți.
Intervievator: Plănuiți să mergeți în vizită la ei?
P5: Da. Dacă ne permite sănătatea, da.
Intervievator: Și v-ați gândit să vă mutați vreodată la vreunul dintre ei?
P5: A, nu, nu.
Intervievator: Ați discutat cu ei despre asta?
P5: Da, da, da, da.
Intervievator: Și ei ce v-au spus? Au vrut să vă ia acolo sau…
P5: Da. Dar… nu aș pleca din țara mea.
Intervievator: De ce?
P5: Noi suntem bătrâni, ne-am atașat de casă, de țară, de… nu știu…
Intervievator: Credeți că vor reveni vreodată în România copiii dumneavoastră?
P5: A, nu, nu, niciodată.
Intervievator: Ce ar trebui să se schimbe la noi în țară sau să se întâmple ca să revină ei definitiv aici?
P5: Tot să schimbe, pentru că noi avem și mentalitatea, nu știu, învechită rău de tot. Nici serviciile nu sunt plătite, nici… Nu-i absolut nimic. Ginerele lucrează în sistemul medical… Și comparați și cu spitale, cu învățământul, cu absolut tot, tot… suntem la pământ.
Intervievator: Cum credeți că va fi viața peste 5 ani? Ce se va schimba în acești cinci ani pentru dumneavoastră?
P5: Nu ne așteptăm la nimic bun.
Intervievator: În ce sens, ce înseamnă asta?
P5: Pentru că suntem și pensionari. Să muncești 43 de ani de muncă și să iei o pensie mizerabilă nu e…
Intervievator: Dar pentru copiii dumneavoastră ce credeți că se va schimba?
P5: Nimic bun pentru cea de aici.
Intervievator: Nu, pentru cei plecați. Ce credeți că se va schimba?
P5: Eu cred că o vor duce și mult mai bine.
Intervievator: În încheiere, aș vrea să vă imaginați că toată această poveste pe care mi-ați spus-o până acum este o carte scrisă. Puteți să vă imaginați coperta acestei cărți? Cum ați desena-o? Ce ar apărea pe copertă?
P5: Cum părinții plâng și copiii pleacă. [suspină]
Intervievator: Și dacă ați deschide această carte și înăuntru ar fi o fotografie care reprezintă relația dintre dumneavoastră și copiii dumneavoastră plecați, cum ar fi această fotografie?
P5: [Pauză. Plângând.] Părinții cu brațele deschise îi așteaptă pe copii.
Parent Interview P5
Interviewer: Your age?
P5: 63 years old.
Interviewer: Are you retired?
P5: Yes.
Interviewer: For how many years?
P5: For two years.
Interviewer: How many of your children are abroad?
P5: 2.
Interviewer: The country where your children went?
P5: Italy and London, England.
Interviewer: How long have they been abroad?
P5: Since 2008.
Interviewer: Do you have any children left in the country?
P5: Yes, my youngest daughter.
Interviewer: Who do you live with right now?
P5: With my husband.
Interviewer: What are the names of your children who have gone abroad?
P5: P. and I. [children’s names are mentioned]
Interviewer: And how old are your children?
P5: My eldest daughter is 42 years old and the son is 40.
Interviewer: Do you have a photo of the children you keep close?
P5: Yes, yes, there are photos of them all over the house.
Interviewer: Where exactly do you keep them?
P5: In the living room, on the furniture.
Interviewer: Were you living with the children before they left?
P5: Yes…
Interviewer: Were they married before leaving the country, did they have children?
P5: No, no.
Interviewer: They were on their own.
P5: Yes.
Interviewer: What did your children do when they were in the country?
P5: My eldest daughter worked at Electrica and my son was in the army.
Interviewer: Was it a stable job, did they have enough money?
P5: Yes. At Electrica they had started making layoffs and my eldest daughter went on holiday to Italy, to an acquaintance, and that’s when she fell in love with Italy, came and resigned here, and moved to [Italy]. First, she found a job there, she went to a secure job and then the met a boy from Italy by chance and they fell in love and got married.
Interviewer: And do you know what her first job there was?
P5: At a hotel.
Interviewer: Receptionist or maid…
P5: At the reception.
Interviewer: How often do you see your children? I understand you lived together, but did you have activities together? What did you used to do when you were living together? What was family life like then?
P5: It was beautiful.
Interviewer: Can you tell me about it?
P5: We all gathered around the table, laughing, talking… we were a very happy family… and very open with our children.
Interviewer: You say, “we were”. Do you think you are no longer that way?
P5: We are, but… [pause] What can I say… Not physically.
Interviewer: There’s this distance. But your family remained joyful, right?
P5: Yes, yes, yes, yes, when they call me. I mean, they call me countless times a day and… it’s the same. The family jokes, we laugh on the phone, we entertain each other… They make us laugh, make us happy, and so do we.
Interviewer: What did you use to talk about when your children were home?
P5: Anything. The good and the bad, we shared it all with the family.
Interviewer: Were there any activities they used to help you with? With what?
P5: Yes. Cleaning, cooking, shopping…
Interviewer: Did you help them with anything?
P5: Yes, I cooked.
Interviewer: The girl left in 2008 and the boy…
P5: Also in 2008.
Interviewer: Both in the same year. Why did they leave? I gather that the girl was being laid off and she found a well-paid job in Italy and chose to go there. But why did the boy leave?
P5: For a girl.
Interviewer: For a girl?
P5: Yes.
Interviewer: Was she from Romania?
P5: Yes. It was the hardest blow.
Interviewer: Tell me a little about it.
P5: Because he fell in love with a girl who went to Spain at first and he went after her and they broke up in a few months, because she had someone else. And then he went to London.
Interviewer: So, he’s not with the same person anymore.
P5: No, no, no.
Interviewer: So, the boy first went to Spain and then didn’t return home, he went to London.
P5: Yes, yes.
Interviewer: What did you say about this departure? Did you approve of his departure?
P5: No. No.
Interviewer: What did you tell him when he told you he wanted to leave?
P5: He didn’t tell us. He didn’t tell us he had resigned from the army and… That’s why it was a very hard blow for us when the commander called my husband and told us… it was a very, very hard blow for us as a family.
Interviewer: And when the girl left? Did you approve?
P5: It was, however, it was painful, but… I thought she was young, maybe she would have more luck in life and… I somewhat approved. However… it’s painful, because we were used to being together. It’s painful… Even now, when we talk on the phone very often, there’s still this pain, that… it’s the distance that makes you…
Interviewer: Can I ask you why you approved of your daughter leaving, but not your son? Even if they had a job. If the girl had had no problems with her job here, would you have approved of her departure?
P5: Our daughter told us, but our son didn’t.
Interviewer: I understand, so it was this lack of communication, the fact that he kept it from you bothered you.
P5: Yes, yes. He knew we didn’t approve of the girl he was dating.
Interviewer: I understand. But if he had told you he wanted to go abroad, would you have approved?
P5: Maybe, maybe it would have been different…
Interviewer: Your children are in different places.
P5: Yes.
Interviewer: How come they are in different places? Why didn’t the boy go after his sister?
P5: I don’t know, maybe it was just fate. Like I told you, the boy fell in love and went after that person…
Interviewer: After that girl.
P5: After that girl, yes.
Interviewer: Who do you keep in touch with more, the girl or the boy?
P5: With both.
Interviewer: There’s no difference. You talk to them about the same things.
P5: No, no, no, [there’s no difference]. And now, with WhatsApp, everyone at the same time, also my younger daughter, from where she lives, the eldest one, too, and… we all see each other.
Interviewer: I understand, so you form a group and the whole family communicates on that group.
P5: Yes, yes, yes.
Interviewer: Theoretically, you are an online family, to be together.
P5: That’s exactly it, yes.
Interviewer: Your youngest daughter stayed in the country, so out of three children, two are abroad and one stayed in the country.
P5: Yes, she didn’t want to. My eldest daughter wanted to take her, but she didn’t want to leave the country.
Interviewer: What kind of relationship do you have with the child left in the country?
P5: Very, very good.
Interviewer: Do you have other relatives nearby?
P5: No… I have a sister in Bucharest, one in the countryside in Lipia, not so close.
Interviewer: Do you communicate with them, do you help each other, do they help you in any way?
P5: No, we talk on the phone very often, that’s all.
Interviewer: What do your children do abroad, do they help you in any way?
P5: Yes. When we need it, but we, as parents, avoid it, but they still have a feeling… they know that pensions are small and they send us money from time to time.
Interviewer: How often do you talk to your children?
P5: Ooooh, countless times a day when they leave work. The eldest one, as soon as she leaves work, she gets in the car, right away… I know, at 2 she leaves, at 5 past 2 she calls me.
Interviewer: That’s nice.
P5: And the boy, too. Either when he gets on the subway, or… all the time.
Interviewer: At certain events, anniversaries, holidays, do you communicate, do you call, how do you talk?
P5: Ooooh, yes, yes, thousands of times a day.
Interviewer: How do you talk to your children? On the phone, via WhatsApp?
P5: Yes, via Whatsapp.
Interviewer: So, you have a smartphone.
P5: Yes, yes.
Interviewer: Did you have to learn to use this equipment?
P5: Yes, yes. [laughs] My youngest one taught me.
Interviewer: And what kind of difficulties did you encounter? What was the hardest thing for you to learn?
P5: It wasn’t that hard for me. She showed it to me once, a few times, and I learned.
Interviewer: I understand. Who usually calls, you or the children?
P5: The children. I don’t bother them, they call me, because I think maybe they’re at work or they’re shopping or… they call me.
Interviewer: But you don’t call at all? On what occasions do you call them?
P5: Oh, yes, I call, too, when a few hours or a day or two pass, I, as a mother, feel that something is wrong. I even tell my youngest [daughter], I think… I tell her, “text your brother…” My son had COVID and he didn’t call so that we didn’t get sad or panic. And I told V. [the younger daughter’s name], “text I. [son’s name], he hasn’t called and something’s wrong.” And he told them, “Don’t tell Mom and Dad I have COVID.” The girls knew he had COVID, but they didn’t want to tell us either.
Interviewer: They tried not to tell you so you wouldn’t worry.
P5: Yes, yes.
Interviewer: What do you usually talk about? For example, the last discussion you had with your children – what did you talk about?
P5: Anything. They show me, they tell me what they bought or what they cook or… The boy also goes to the hills and shows me London. The girl also shows me what she’s doing and from her balcony, she shows me the landscape of Italy.
Interviewer: Daily things. Are you aware of everything that is happening in their lives?
P5: Yes.
Interviewer: Do they ask you to do certain things for them, send them anything, or take care of anything for them?
P5: No, no. I told them, “Mother made you zacuscă (translator’s note: Romanian vegetable spread).” The boy said, “No, Mom, don’t send it! Rather than pay for the package, I have a Romanian store nearby.” I’ve sent the girl things like that, zacuscă… I wanted to, since the Italians don’t have it. I sent them bell peppers this fall, but I’d never done that before, but now I told her I had prepared too much food and it turned out good and I sent it, but the rest, no, they don’t want anything from Romania.
Interviewer: So, traditional products, the things you used to cook when they were at home and eating at home.
P5: Yes, yes, yes, yes.
Interviewer: But do they ask you if you want them to send you anything?
P5: Yes, they always tell me. And the older one, “Mom, do you need anything? For maintenance… or anything… should I send you money?” Yes, they always ask me.
Interviewer: What about some products there? Does she send you anything?
P5: Yes, yes.
Interviewer: Do you ask her for them or does she send them to you?
P5: She sends them to me.
Interviewer: And what exactly does she send you from there?
P5: Pasta, some medical stuff that my husband needs, all the medical equipment I have at home needed by someone who’s ill.
Interviewer: Meds or just medical equipment?
P5: No, not meds. He takes [meds] by prescription in Romania.
Interviewer: Are there things you feel you can’t talk about or that you can’t tell your children? So that they don’t get worried?
P5: Oh, yes, when… Since my husband is sick, I don’t always tell them when he’s feeling ill or something, because they have to go to work, be content, not worry about us… Only V. [younger daughter’s name], only she knows, the little one.
Interviewer: Have you ever felt that there are things you can only discuss with one of the children?
P5: Yes, yes. The little one knows everything that happens.
Interviewer: The one who stayed at home knows everything, and you spare the ones abroad, you don’t tell them everything.
P5: Yes, yes, yes, yes.
Interviewer: But if they were here in the country, face to face with you, could you tell them these things?
P5: Yes, yes, yes. We were open with our children as a family.
Interviewer: And why don’t you tell them now that they are abroad? Why do you keep things from them?
P5: Because you know that distance… however well you live in another country, you still feel that… you are far away.
Interviewer: And you don’t tell them because you know they’re there, far away, and you don’t want them to suffer.
P5: Yes. Yes. And there’s nothing I can do about it, because it hurts them, too, when something happens to us.
Interviewer: Do your children visit the country? How often do they come to the country?
P5: Once a year.
Interviewer: Both?
P5: Yes.
Interviewer: The last time they were here, what did you do?
P5: We had fun as a family.
Interviewer: Can you tell me how you spent one day?
P5: I cook their favourite food. What can I say… I make sure they are in high spirits… we laugh, we talk… to have joy in our home.
Interviewer: You try to make things feel the way they did before they left?
P5: Yes, yes, yes.
Interviewer: Have you ever visited your children abroad?
P5: Yes, yes, yes, twice.
Interviewer: What impressed you the most?
P5: What… ever since I got there. First of all, the streets and how clean the cities are. The people are also more civilized than we are. Otherwise, we are far behind them.
Interviewer: But what did you think of your child’s life there?
P5: Oh, it’s very good.
Interviewer: How is her house?
P5: It doesn’t compare to the ones here, no. It will take us 20 years to reach their level.
Interviewer: After you came back from your visit, how did you feel when you returned home?
P5: [sighs] It’s painful, because you care about your country and the place where you were born and… but you’re left with a bitter taste, because you see the difference, how things can be in another country but not in ours.
Interviewer: But when you returned to the country, did you return without your children?
P5: Yes, yes.
Interviewer: And how did you feel when you got home?
P5: It was very, very hard. To know you’re leaving your child far away.
Interviewer: What do you know about the place where your children live now? Let’s talk about them separately. First, about the one in England and then the girl in Italy. What conditions do they have there, how do they live?
P5: He bought an apartment. He’s doing very, very well. I told you, there’s a great difference between our country and England, for example, or Italy.
Interviewer: We’re talking about the boy now, about England. What is his home in England like?
P5: Very beautiful.
Interviewer: Is it big, is it spacious?
P5: Yes, it has three rooms. Yes, very, very beautiful, very… I mean, I didn’t expect him to… He took out a loan from the bank there, but it’s not as bad as it is here.
Interviewer: So, he took out a loan to buy an apartment there, which he’s still paying for.
P5: Yes.
Interviewer: What do you know about his job? What does he do there?
P5: He works at the City Hall in London.
Interviewer: What exactly does he do there?
P5: What’s it called… Arrangements.
Interviewer: Arrangements?
P5: Yes.
Interviewer: Does he tell you about it or have you heard it elsewhere?
P5: Oh, no, he tells me. How it’s going, how he talks to the managers of the institution. There’s a difference… how it is with them and how it is with us.
Interviewer: And where does your daughter live? What is her house like?
P5: At first, when she got married, she moved in with the boy, they bought an apartment, also with three rooms, luxurious, very nice. When they moved, we went there, too. And after two or three years, her in-laws… they lived a small distance away from them… and they told them to go, because their villa was too big, and they should move there, that they would give them documents, since they had land there and separate entrances… And they sold their apartment there and moved in with her in-laws. They gave them documents.
Interviewer: What does your daughter do in Italy?
P5: At a chicken factory… a slaughterhouse.
Interviewer: And does she also tell you about her job or does someone else?
P5: She tells me everything, yes.
Interviewer: Have your children left the country for good or do you think they will return?
P5: Yes. They’re not coming back.
Interviewer: Are there any advantages to them leaving the country?
P5: Yes.
Interviewer: What advantages do you think they have?
P5: Because they live a much, much better life than in Romania.
Interviewer: From what point of view? Regarding their job, money, their homes?
P5: A very well-paid job compared to… They know that when they go to work, they earn well. And their mentality and culture and everything. Everything. There, even the food is much cheaper than here.
Interviewer: Are there things you hide from your children? For example, about your health or quarrels?
P5: Yes, yes, yes, yes.
Interviewer: How do you keep it from them and why?
P5: So that they don’t worry, too, because they have their own lives there, I want them to do much better, not to worry about me…
Interviewer: But the girl who stayed at home knows these things.
P5: Yes, the girl who [stayed] knows about all my troubles. Not even her father knows them [unclear audio], because she knows everything.
Interviewer: Is the boy in London married?
P5: Yes, yes, yes.
Interviewer: With a Romanian woman or a person of another nationality?
P5: With a Romanian woman.
Interviewer: And the girl is married to an Italian.
P5: Yes.
Interviewer: Have you met your son-in-law?
P5: Yes.
Interviewer: What did you say when you found out that she was going to marry an Italian?
P5: Nothing, because we’ve always been… My husband believed that… also when I got married… whoever your children love, you mustn’t meddle. The trouble with the boy was that he resigned. But otherwise, it’s not that… I told him, if you love her… and I always said, “If you like her and you love her, I’m not against it. But be careful because later you’ll regret it, because…” And now he regrets that he didn’t listen to us.
Interviewer: Have you met your Italian in-laws?
P5: Yes, yes, yes.
Interviewer: How do you communicate with them? How do you talk to your son-in-law or his parents?
P5: My daughter translates.
Interviewer: Do you have grandchildren?
P5: Yes. Ten years old. But both my son-in-law and my grandson have started to understand Romanian very well and to speak it.
Interviewer: I gather that your daughter who is married to an Italian has this ten-year-old boy.
P5: Yes, yes.
Interviewer: And do they speak Romanian or Italian at home?
P5: Yes, yes, yes. She speaks to us in Romanian and the boy understands everything his mother tells me.
Interviewer: So, you can communicate with your grandson in Romanian as well.
P5: And with my son-in-law. He’s also started to speak Romanian, to learn.
Interviewer: Have they come to Romania? Have they visited you here?
P5: Yes, yes, yes.
Interviewer: What did they like about Romania?
P5: The food… They liked everything. The joy. You should know that there, they’re not… they are not as happy as we are in Italy.
Interviewer: But are there things they didn’t like?
P5: No. No. When they leave here, they cry.
Interviewer: Why do they cry?
P5: Because they like it very much here in Romania. And the little one, oh my! He always asks his mother, “when are we going to Romania again?”
Interviewer: What is different about the family there in Italy compared to the family in Romania? How are they different?
P5: I don’t know what’s different… With them, it’s… I don’t know what to tell you. They live the same way as… In the family, they live well, I don’t know what’s different… They also have a lot of respect, they have a respect that… It’s not different. They also respect mealtime… They have a different culture, we are different… I don’t know how to say it.
Interviewer: Do they plan things differently than we do?
P5: Yes, yes, yes.
Interviewer: What changes have occurred in your life after the children went abroad?
P5: Changes… There’s a parent’s pain, because you know your child is far away and you’re here.
Interviewer: But was it harder for you when they left?
P5: Yes.
Interviewer: How was it harder for you?
P5: It hurts a lot now, too, because… no matter how well they live there, you still miss them.
Interviewer: But in terms of help, do you lack anything now?
P5: No. No, because they always ask me if I need something and they ask their younger sister and they always say to me: “Mother, cherish her and give her everything you have, because she is by your side, by your side and helping you…”
Interviewer: Does she send you things you didn’t have access to before or can’t find here?
P5: Yes, yes.
Interviewer: What exactly does she send you?
P5: For my husband… I told you, she sent him everything he needed for his illness, everything he wanted, that kind of equipment… he also has diabetes… equipment for measuring blood sugar, blood pressure, the temperature, absolutely everything he asked for. Money. I don’t know. Absolutely… And when they cut off his leg, bandages, healing cream for the leg… absolutely everything.
Interviewer: Are there common things that you find difficult to do now, since the children are no longer with you?
P5: No, the little one helps us when we need it.
Interviewer: I would now like to imagine there was a robot that could help you with your household chores or whatever you need. What do you think such a robot should do or what should it look like? How do you imagine it?
P5: It should help my husband move from the bed, around the house, go down the stairs, climb them…
Interviewer: And what should this robot look like?
P5: Like a man, to be able to help him, to… it’s hard, you know, because I’m a woman, I can’t lift him, put him on the toilet or help him go down or up the stairs…
Interviewer: Given all your children’s experience, what do you think are the main advantages of the country they are in now?
P5: The way of living. Money, which, though there’s a lot of work… they’re paid very well.
Interviewer: And the disadvantages of that country? Do they have disadvantages there?
P5: No. I haven’t heard them complain, they are very, very satisfied.
Interviewer: Are you planning to visit them?
P5: Yes. If our health allows, yes.
Interviewer: And have you ever considered moving in with any of them?
P5: Oh, no, no.
Interviewer: Have you talked to them about it?
P5: Yes, yes, yes, yes.
Interviewer: And what did they tell you? Did they want to take you there or…
P5: Yes. But … I wouldn’t leave my country.
Interviewer: Why?
P5: We are old, we have become attached to the house, to the country, to… I don’t know…
Interviewer: Do you think that your children will ever return to Romania?
P5: Oh, no, no, never.
Interviewer: What should change or happen in our country for them to return here permanently?
P5: Everything should change, because even our mentality is, I don’t know, old. Services aren’t paid, not even… There’s absolutely nothing. My son-in-law works in the medical system… And compared with their hospitals, their education, with absolutely everything… we are in a horrible state.
Interviewer: What do you think life will be like in 5 years? What will change in these five years for you?
P5: We expect nothing good.
Interviewer: In what way, what does that mean?
P5: Because we are retirees. To have worked for 43 years and have a miserable pension, it’s not…
Interviewer: But what do you think will change for your children?
P5: Nothing good for the one here.
Interviewer: No, for the ones who left. What do you think will change?
P5: I think they will do much better.
Interviewer: To conclude, I would like you to imagine that the whole story you have told me so far is a written book. Can you imagine the cover of this book? How would you draw it? What would appear on the cover?
P5: Parents crying and children leaving. [sighs]
Interviewer: And if you were to open this book and find a photo inside representing the relationship between you and your children abroad, what would this photo look like?
P5: [Pause. Crying.] Parents with open arms, waiting for their children.
