Interview: The thread of life / Interviu: Firul vieții

Interviu emigrant M15

• Identificare

Intervievator: Vârsta dumneavoastră? 

M15: 37 de ani. 

Intervievator: Țara de rezidență?

M15: În momentul de față, Italia.

Intervievator: În țară aveți un părinte sau ambii părinți?

M15: Ambii părinți. Aș putea spune bunicii, ei mi-au fost părinți.

Intervievator: Ce vârstă au părinții dumneavoastră?

M15: Mama are 65, bunicii, 86 și 93.

• Viața în România și motivul plecării

Intervievator: Cum era viața dumneavoastră în România înainte de plecare?

M15: Înainte de plecare, am terminat liceul și am încercat să mă angajez ținând cont că Universitatea, pentru mine, ar fi fost o cheltuială pe spatele bunicilor, ceea ce a fost de nedescris. M-am angajat și mi-am dat seama, după un an de serviciu în România, că nu-mi ajungeau banii pentru cheltuiala mea personală și că nu am cum să întrețin pe viitor familia, copiii, cu un salariu de genul. Prima ocazie care mi s-a ivit, a fost o vecină întoarsă din Milano și i-am zis: „Ia-mă că aici nu pot face nimic”. Deci, pur și simplu după un an mi-am dat seama că nu pot realiza nimic. Stând în continuare în casă cu ai mei și nu contribuiam cu nimic la cheltuieli, cumpărăturile și tot ce era de plătit făceau ai mei. Mie personal nu-mi ajungeau banii și am decis să plec.

Intervievator: Un loc de muncă aveați? Cum era acesta?

M15: Da, am lucrat pentru un an într-un supermarket.

Intervievator: Ok, și cum era locul de muncă? Cu salariul de acolo spuneți că nu vă ajungeați?

M15: Sub salariul din România, cu salariul din România nu mă descurcam. Pot spune că mă descurcam, dar îmi dădeam seama că nu pot să fac nimic altceva în viitor. Îți dorești ceva mai mult, o casă a ta.

Intervievator: Cum era atmosfera în familie atunci până să plecați?

M15: Totul bine, zic eu, pentru că îi aveam aproape, ei mă aveau doar pe mine deoarece eram singură la părinți. Eu eram a lor. Eram singura lor speranță, să zic așa. În momentul în care am decis să plec, a devenit totul dramatic pentru că bunicul meu nu a acceptat niciodată plecarea mea. Și în momentul de față, având 93 de ani, îmi spune „Dacă ai fi rămas…” Și uneori le explic „Dacă aș fi rămas sufeream în patru, așa nu am mai suferit”. Vrând, nevrând îi ajut și eu câte ceva. Eu duc cu totul altă viață și așa nu mai suferim. În același timp e despărțirea la mijloc care e destul de grea și pentru mine și mai ales pentru ei.

Intervievator: Locuiați toți împreună atunci? Și cu părinții, și cu bunicii?

M15: Părinții mei s-au despărțit de când eram mică, eu fiind un caz mai aparte. Mama s-a născut cu retard mintal, tatăl meu cu autism. Deci, povestea nu e chiar simplă. Nu au putut conviețui niciodată. M-am născut, mama mea și-a dat seama că nu îi este bine în situația în care era căsătorită, și a decis să se reîntoarcă acasă. Bunica a continuat să își facă datoria de mamă pentru noi, și pentru mine, și pentru ea. Și atunci, bunicii sunt ca și părinții mei, iar pe mama am văzut-o ca pe o soră mai mare.

Intervievator: Ce făceați când erați împreună cu bunicii? Aș vrea să ne legăm de relația cu bunicii, dacă îmi spuneți că mai apropiată ați fost de ei.

M15: Ce făceam împreună? Absolut orice. Eu am ajutat la muncile câmpului. Am avut animale în curte, îi ajutăm la treburile casei și la orice eveniment, și o sărbătoare o petreceam împreună.

Intervievator: Care era situația materială de atunci a bunicilor? Chiar și a mamei?

M15: La vremea respectivă aveau doar bunicii pensie, erau deja pensionari și erau pensii destul de mici. Bunica avea salariul minim pe economie. La vremea respectivă, mama nu avea pensie pentru că nu a știut nimeni că ar avea drept la pensie. Greutatea asta am dus-o eu când am terminat liceul. Am decis să o duc la spital, să vedem ce se poate face pentru pensie. Mi-am dat seama că nu e normal să aibă de suferit ținând cont că nu e vina ei că s-a născut așa. Pensiile erau mici. Îmi amintesc că în perioada liceului am fost patru ani plecată de acasă, în Onești. Am făcut liceul. Eu sunt din Slănic Moldova. Pe parcursul celor patru ani, mi-au plătit chiria practic, ca să nu merg înainte-înapoi. Erau 25 de kilometri și era dificil. Îmi amintesc că nu rămâneau bani decât pentru facturi și câteva provizii. Și după zece zile de pensie deja se terminau banii. Alte 20 de zile le petreceam așteptând următoarea pensie.

Intervievator: Dar dumneavoastră îi ajutați financiar în vreun fel?

M15: În momentul în care am fost la liceu nu aveam cum, ori înveți, ori muncești. Când am terminat liceul, situația a fost alta. M-am angajat imediat și atunci munceam pentru a mă menține pe linia de plutire. Dar banii suficienți nu au fost niciodată.

Intervievator: Cum ați hotărât să plecați din România? Știu că mi-ați spus că a venit mătușa, dar cum ați luat decizia?

M15: Am luat decizia brusc pentru că era și perioada în care fetele încercau să plece din țară. Mai vedeam unele fete care se întorceau cu bani și reușeau să aibă o altă viață, iar atunci era chestia aia de la 18 ani când îți dorești să ai ce au alții. Și am zis că ori plec, ori rămân în condiția asta. Și am zis să încerc. Nu a fost foarte ușor nici aici, dar am încercat să rezist pentru că nu era cale de întoarcere.

Intervievator: Dar ați mai lucrat și în alte țări?

M15: Nu, doar Milano și aici am rămas din 2005.

Intervievator: Ce au spus bunicii și mama dumneavoastră momentul în care ați luat această decizie de a pleca?

M15: Pentru ei a fost dureroasă. Au încercat să-și stăpânească emoțiile, lacrimile. Bunica a fost cea care mi-a dat întotdeauna încredere și mi-a zis să mă duc unde îmi e mai bine. Ea cu toată suferința pe care o simțea mi-a spus: „Du-te pentru că e mai bine pentru tine”. Nimeni nu a fost în culmea fericirii, dar au acceptat situația, poate era mai bine pentru mine.

Intervievator: Au încercat în vreun fel să vă schimbe părerea, să vă determine să rămâneți?

M15: Doar bunicul pentru că el vedea doar o viață dificilă acolo. Eram destul de încăpățânată să zic așa, și am făcut întotdeauna cam ce am vrut. Nu a reușit să mă convingă sub nicio formă.

Intervievator: Când ați luat hotărârea de a pleca, v-ați stabilit o perioadă anume sau ceva anume să realizați?

M15: Da, ca toți românii care vin în Italia, își doresc să facă ceva bani. Vorbind despre mine, am decis să lucrez câțiva ani să ajung la obiectivul meu, să îmi construiesc o casă, să am ceva bani și să mă întorc. Deci asta era ideea, exact că tuturor românilor care vin aici. Păcat că au trecut anii și se schimbă situația. Nu e simplu să realizezi altceva. Trec anii, te obișnuiești cu un alt stil de viață și e greu să te mai întorci.

Intervievator: Ce știați despre ce o să vă aștepte acolo în momentul în care ați plecat?

M15: Prea puține lucruri pentru că îmi dădeam seama că nu va fi ușor, dar eram inconștientă. Eram inconștientă, ca la 19-20 ani, nu îți dai seama nici de viața pe care urmează să o ai, nici de pericole. Dar ținând cont că viața totuși acasă nu mi-a fost chiar un lux, am zis că ce poate să fie mai rău. Am zis să încerc și spre fericirea mea, chiar nu a fost cu ghinion pentru mine. A fost totuși bine zic eu. Dar mă avertizau: „Ai grijă că nimeni nu dă nimic gratis”. Să zicem că am fost norocoasă, mi-am găsit repede un loc de muncă aici.

• Adaptarea în țara gazdă

Intervievator: Ce vă aduceți aminte din prima zi după sosirea dumneavoastră acolo în Italia?

M15: Prima zi mă simțeam străină, nu înțelegeam nimic. Încercam să înțeleg, dar era totul dificil. Încă nu știam absolut nimic în limba respectivă. Mi-a fost greu, dar încercam să nu abandonez. Aș fi acceptat orice tip de serviciu. Bineînțeles, un serviciu decent, doar ca să continui să rămân aici. Cel mai frumos a fost când am primit primii bani și atunci am avut satisfacția la maxim, dar primele zile au fost cam urâte să zic așa.

Intervievator: Puteți să-mi povestiți un pic ce s-a întâmplat?

M15: Am sperat să îmi găsesc de muncă. Dar nu a fost simplu. M-a lăsat într-o casă cu chirie, singură cu o familie din Ecuador din Sud America. Și era foarte greu, deși să zicem că știam ceva mai multă spaniolă decât italiană. Deci, cu cei din casă comunicam. Văzând multe telenovele în România mi-a fost simplu. În schimb, nu înțelegeam italiana. Nu era simplu să vorbesc italiana. Deci, aveam doar patul meu, nimic altceva în casa aia. Tu practic plăteai cei 250 de euro la vremea respectivă doar pentru un pat. Și ruda mea care m-a adus venea din când în când să mă viziteze. Ea lucra și zicea că o să găsim un loc de muncă. Au trecut trei săptămâni până când mi-am găsit primul loc de muncă. Primele anunțuri pe care le puneam în ziar, atunci se obișnuia ca tu să te duci la un magazin de ziare, un chioșc de ziare, spuneai anunțul care vrei să fie publicat în ziar și plăteai în funcție de câte zile voiai să apară. Partea proastă era că eram sunată doar de bărbați care voiau să profite și asta mă făcea să îmi pierd bucuria de a fi în Italia. Bineînțeles că am refuzat tot ce mi s-a părut suspect. Și în final, să zicem așa, a dat norocul peste mine cu un restaurant, unde mă chemau de două ori pe săptămână pentru că doar în weekend era nevoie de mai mulți. Inițial, cele trei săptămâni au fost urâte. Încercam să ies afară, împrejurul blocului. Mă duceam la biserică, chestii mărunte ca să-mi treacă timpul. Ajunsesem în astea trei săptămâni să mă apuce așa disperarea să opresc pe cineva pe stradă și să zic că vreau să muncesc până la realizarea scopului. Am venit aici să muncesc, repet că a fost o lungă așteptare, dar după trei săptămâni, ușor, ușor, am reușit.

Intervievator: Au fost și situații în care unele lucruri au fost mai rău decât vă așteptați?

M15: Da. Pentru că tot ruda mea a spus: „Vino să locuiești în casă cu noi”, cu ea și prietenul ei care era italian. Bărbatul respectiv cred că ar fi vrut prin nu știu combinație să ajung pe mâna unui prieten de-al lui, să zic așa. Eu nu aveam nicio intenție, asta l-a cam supărat și de la o zi la alta mi-a spus că nu mai pot sta în casă cu ei. Deci asta a fost situația cea mai urâtă pe care am trăit-o în Italia. Brusc a trebuit să îmi caut casă doar într-o zi și să-ți cauți un loc unde să stai că a doua zi rămâi pe stradă, a fost cam urât. Spre fericirea mea era perioada în care toată lumea punea anunțuri, era un loc unde vedeau toate autocarele din România și se puneau anunțuri în română. Și cumva am găsit o familie care căuta pe cineva să primească în casă. Aveau un pat disponibil, să zic așa. Și imediat am sunat și am plecat de acolo. Banii îmi ajungeau doar să îmi plătesc chiria. Și partea bună, lucrând la restaurant, mâncarea o aveam asigurată și m-am salvat. Dar a fost urât din partea lui și urâtă situația pentru mine să aflu seara că nu mai pot să stau în casa respectivă.

Intervievator: Da, dar au fost și perioade în care a trebuit să faceți munci sub nivelul dumneavoastră de calificare?

M15: Sub nivelul meu, nu știu ce să spun, dar am făcut și curățenie în case. Asta pentru că toți cei care vin aici acceptă așa ceva. Bineînțeles, atât timp cât este contracost nu ai cum să refuzi pentru că pentru noi era un venit și asta era important. Dar poate, să zicem, eu personal nu am fost foarte sofisticată să zic că nu vreau să fac așa ceva sau nu am avut pretenții. Important era pentru mine să câștig bani. În momentul de față, nu mai fac și nici nu mă tentează să fac, e o muncă destul de grea. Urmărești ceasul și trebuie să iasă bine și cu viteza luminii.

Intervievator: Ați încercat vreodată să ascundeți celor de acasă ce munciți? Ce faceți în Italia?

M15: Nu. Nu am avut niciodată o chestie ieșită din comun de care să îmi fie rușine. N-am avut niciodată o muncă de genul. Munca eu zic că a fost decentă întotdeauna, chiar și făcând curățenie. Nu este o rușine. Și nu am încercat să ascund. Poate nu le-am spus realitatea, nu le-am spus niciodată lucrurile dificile despre primele trei săptămâni în care nu am avut de muncă. Asta nu le-am spus niciodată. Nu le-am spus că am fost pe punctul de a fi dată afară din casă și asta niciodată pentru că ar fi suferit mai mult decât mine. Deci poate pentru mine ar fi fost o chestie trecătoare, dar pentru ei nu. E clar că orice copil ascunde, nu ai cum să prezinți părinților realitatea așa cum e.

Intervievator: Limba o cunoșteați dinainte de a ajunge acolo? 

M15: Nu. 

Intervievator: Acum cât de ușor vă descurcați? Vorbiți în limba italiană, scrieți?

M15: Da, în momentul de față.

Intervievator: Mai aveți legături cu alți români care locuiesc acum în Italia?

M15: Da, pentru că vrând, nevrând avem prieteni. În situația mea în care am doi copii, întâlnești alte mame și e imposibil să nu comunici. Dacă au vrut să plece departe de țară, îți e și mai simplu să vorbești pentru că ai subiecte comune. Noi avem prieteni de toate națiile, dar cu românii noștri ne e mai bine.

Intervievator: Ce fel de legături aveți? De prietenie sau sunteți pur și simplu cunoștințe?

M15: Și cunoștințe avem, dar și prieteni de familie foarte apropiați pe care i-am cunoscut aici.

Intervievator: Ce vă place cel mai mult în țara în care locuiți acum, în Italia?

M15: Sunt cam multe care îmi plac. Dacă e să fac diferențe vorbesc de spitale pe primul plan. Unul din motivele pentru care nu m-aș întoarce e modul în care am fost tratată aici și modul în care am fost tratată în România. Ăsta e pe primul plan aș putea să spun. Al doilea, lumea e drăguță, e gentilă. Ai noștri nu sunt toți, din păcate. Nu vreau să zic o chestie generală, dar mi s-a întâmplat chiar și în locurile publice, gen poștă, să fii tratat urât. Să-ți spună: „Vezi că am închis, nu mai am timp pentru tine”, când tu de fapt te prezinți pentru un onorariu. M-am dus de exemplu la primărie în Onești în urmă cu câțiva ani. O doamnă la ghișeu mi-a spus brusc în față: „Am închis, ce cauți la ora asta aici?” Am rămas mută pentru că putea să fie drăguță și să-mi spună să revin mai târziu. Asta e o chestie pe care nu o suport.

Intervievator: Și spuneți că lucrurile astea în Italia nu se petrec?

M15: Atât timp cât tu te comporți bine, nu ți se întâmplă. Dacă tu te porți urât, se întâmplă și aici. Dar totul depinde de tine, cum tratezi oamenii. Dacă tu tratezi o persoană urât, primești același răspuns. Ceea ce în România poți să îi tratezi și frumos, și de multe ori primești tot răspuns urât.

Intervievator: Dar sunt și lucruri care nu vă plac în Italia?

M15: Cred că da. Dacă e să mă gândesc. Uneori sunt reci. Mă refer că oamenii apropiați, vecinii cu care locuiești, sunt reci. Nu-i interesează dacă vecinul de jos, bătrân, are ce mânca sau nu are ce mânca. Eu fiind de la țară, avem o legătură strânsă cu vecinii. Chiar și ai mei, chiar dacă i-am lăsat, i-am abandonat într-un fel sau altul în România, am norocul de a avea vecini buni care se duc, îi vizitează, îi întreabă dacă au nevoie de ceva. Ceea ce aici nu se întâmplă. Aici e totul pe fugă, e o viața atât de agitată încât nu-i interesează dacă tu exiști și ai murit în casă. Asta e partea urâtă a vieții în Italia, e totul pe fugă. Ritmul este mult mai alert decât în România.

Intervievator: Față de cât aveați de gând să rămâneți atunci când ați plecat, câți ani ați rămas?

M15: Aș fi vrut un an sau doi după ideea mea, și au trecut alți cincisprezece pe lângă cei doi.

Intervievator: Deci, aveți 17 ani de când sunteți în Italia.

M15: Da.

Intervievator: Ce v-a făcut să rămâneți atât de mult? Ce s-a schimbat între timp?

M15: Între timp a apărut familia, au apărut copiii și atunci e clar. Copilul meu cel mare are 9 ani. Îți dai seama că nu te mai întorci. Poate până atunci mai exista o speranță. Dar din momentul respectiv, nu. Chiar dacă suntem ambii din România, dar la distanță mare. Sunt 500 de kilometri între mine și soțul meu în România. Ne-am întâlnit aici, altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată. Și având copii aici, îți dai seama că îți dorești totuși un viitor mai bun. Atunci când ești într-un oraș mare gen Milano, ieși din casă și ai absolut totul. Te gândești: „Dacă mă întorc la țară la mine, mai am posibilitățile astea? Nu le mai am”. Deci asta e. Cu toate că viața de aici pentru copii e mai urâtă decât viața pe care am dus-o noi. Copiii sunt veșnic în casă, deci nu ies afară singuri decât atunci când se duce mama sau tatăl până la vârsta de 12-13 ani. Copiii din casă nu ies singuri. Asta pentru că nu ai cum să îi lași, orașul e mare, pericolele sunt multe. Același pericol va fi și pe viitor, căci aici sunt mai înainte pentru că există droguri la fiecare pas, există mult mai multe pericole. Poate la țară nu le-ar fi cunoscut. Ca întotdeauna există un pro și un contra. Trebuie să accepți realitatea.

Intervievator: Să înțeleg că ați rămas mai mult în Italia pentru că au venit copiii între timp. Dacă nu veneau copiii v-ați fi întors în România?

M15: Nu știu dacă m-aș fi întors. În momentul în care ajungi să ai un nivel mai bun de trai, e greu să te mai întorci. E greu să te întorci, să o iei de la capăt de unde ai rămas, să te gândești că poate să găsești un serviciu în oraș unde trebuie să faci și naveta 25-30 de kilometri. Deci ce sens are? Asta e.

Intervievator: Ați putea spune dacă acum v-ați acomodat în locul în care locuiți în Milano?

M15: Da, pot să spun că m-am acomodat sută la sută, chiar dacă îmi pare rău pentru ai mei. Bunica e singura care mă încurajează și îmi zice că ăsta este cursul vieții. Fiecare trebuie să își trăiască viața, de altfel copiii nu sunt proprietăți ale părinților. Fiecare are viața lui spirituală și zic eu că e normal să ne urmăm cursul vieții. Nu poți să trăiești toată viața ținând cont de părintele care îmbătrânește. E greu, e urât, foarte urât, dar nu ai cum să te sacrifici. Și în țară, dacă aș fi fost și poate locuiam în alt oraș, nici de acolo nu aș fi putut să mă duc zilnic pentru nevoile lor.

Intervievator: Dacă ați fi acum să luați decizia pe care ați luat-o acum 17 ani, ați mai face același lucru? Sau poate ați face-o altfel? Poate ați schimbat ceva?

M15: Cred că da. Cred că mi-aș fi luat de la capăt drumul.

• Relația cu familia (mai ales părinții) 

Intervievator: Care dintre persoanele mai apropiate au mai rămas acum în România, înțeleg bunicii, părinții?

M15: Părinții, mama, dar și tatăl meu chiar dacă noi nu am trăit în aceeași casă niciodată. Țin cont de faptul că nu pot să comunic cu el la telefon. Nu pot să comunic pentru că el având autism, nu pot să dialoghez cu el. Dar mă mai sună uneori unchii mei, frații lui. Suntem pe video și mai comunicăm. În cazul lui, situația e mai fericită că are frații lângă el și reușește să aibă grijă de el. În cazul mamei, e cea de care trebuie să aibă grijă cei bătrâni.

Intervievator: Dar ce alte rude mai apropiate mai aveți în România?

M15: Din partea mamei doar verișoarele mamei pentru că mama a fost singură la părinți. Eu la fel.

Intervievator: Trimiteți bani acasă? Vă ajutați bunicii?

M15: Când e nevoie, când e nevoie pentru că ei au acum în momentul de față trei pensii și nu cer niciodată absolut nimic. De bani nu au nevoie pentru că, fiind la țară nu au pe ce să îi cheltuie în afară de mâncare. Dar în schimb, le trimit ca mulțumire, să zic așa, pachete la fiecare Paște, Crăciun, vara de exemplu. Cam de trei-patru ori pe an le trimit pachete cu ce cred eu că le place. În general, chestii de mâncat, de îmbrăcat, cam asta.

Intervievator: Ok, pachete din țară ei vă trimit? Că tot am ajuns la subiectul acesta.

M15: Da, le cer în special cozonac la fiecare pachet. Asta pentru că eu aici nu îl fac, îl găsesc de cumpărat la magazin, dar nu e același lucru și atunci prefer să fac pita și face, un pic de dulceață, chestii din astea făcute de ea la țară.

• Comunicarea cu părinții rămași acasă

Intervievator: Cât de des comunicați cu cei de acasă?

M15: În general cam o dată pe săptămână cu ei. Și cu vecina ca să mă asigur că sunt bine, chiar și mai des, la fiecare două-trei zile îi scriu: „Ai fost pe la ei, sunt bine?”. Asta pentru că e ea care reușește să-i vadă aproape zilnic și să-mi spună dacă e totul bine.

Intervievator: Bine, și cum comunicați cu bunicii? Pe telefon? Pe video?

M15: Pe telefon fix și din când în când mai merge vecină cu telefonul ei, și așa reușesc să-i văd pe video, dar asta nu în permanență.

Intervievator: De obicei sunați dumneavoastră sau vă sună și ei?

M15: Nu știu să mă sune, nu m-au sunat niciodată în 17 ani, deci doar eu sun.

Intervievator: Au fost situații în care ați fi avut nevoie să luați legătura cu cei de acasă și nu ați putut?

M15: Poate da, pentru că tot omul la țară au lucruri de făcut prin curte, asta când erau mai în putere, acum nu mai. Și nu îi găseam la telefon, atunci sunam vecina, du-te vezi că nu răspund la mine. Aș vrea să mă asigur că sunt bine.

Intervievator: Înțeleg că bunicii dumneavoastră nu folosesc absolut deloc tehnologia.

M15: Nu, deloc. Ba chiar eram supărată pe RomTelecom că le-au pus până și internet și smartphone în casă. Ei bine, cum sunt companiile la noi în țară, profită de omul sărac. Bine, ea săraca nu a putut spune: „Nu vreau, nu mă interesează” și i-au propus tot felul de oferte ca să-i mărească abonamentul și m-am cam supărat pe ei.

Intervievator: Dar are un telefon mobil sau vorbiți pe telefonul fix?

M15: La telefon fix pentru că acum ceva ani am încercat să-i las mobil și nu mai știa să-l reîncarce, să-l pornească. Și atunci am lăsat, am abandonat ideea. Am zis că fixul e cel mai bine.

Intervievator: Despre ce vorbiți de obicei cu familia dumneavoastră? De exemplu, ultima discuție cam despre ce a fost?

M15: Primul lucru, dacă sunt sănătoși. Prima întrebare e cum sunteți. Ei îmi spun și nu prea. De multe ori nu îmi spun adevărul. Asta ca să nu mă sperie, așa zice bunica. Ea nu-mi spune în față, dar știu că ea nu spune adevărul. Ceea ce s-a și întâmplat cu lucruri destul de grave în urmă cu doi ani. Era răcită și spunea că e bine, dar când o sun după două zile, avea o pneumonie puternică. A fost internată. Dacă nu o sunăm seara, deci eu aflând cu o zi înainte că a răcit și o sun a doua zi. O auzeam cu o tuse destul de urâtă. A doua zi seară pe la zece o sun. Știam că ei se culcă devreme, la 11-12 noaptea și o sun la 10 seara, nu reușea să-mi vorbească la telefon. Deci era în ultimul stadiu. Și atunci a fost destul de urât că a trebuit să sun vecinii, să vină ambulanța, să o ducă de urgență. Dacă nu o sunăm, sigur murea. Deci noaptea aia a fost o zi critică. Ajunsese să-i crească tensiunea la 200 și ceva pentru că era pe moarte.

Intervievator: Deci primul lucru despre care vorbiți este sănătatea.

M15: O întreb: „Te doare? Ce te doare?”. Îmi ascunde adevărul, e clar. Dar partea bună e că e optimistă. Deci înfruntă orice problemă cu mult curaj și asta o face să se pună pe picioare de fiecare dată.

Intervievator: De ce anume se plâng bunicii dumneavoastră?

M15: Bunica cam de nimic. Repet, ea este optimistă. În schimb, bunicul meu este întotdeauna, să zicem, pesimist și în fiecare an îmi spune: „Nu o să te mai văd, sigur nu o să te mai văd. O să vezi că acum ne salutăm pentru ultima dată”. Și eu îi spun: “Fii serios, o să ne mai vedem”. În schimb, el se plânge de distanță el zice că nu te văd. Evit să îl văd cu camera când îl sun pentru că plânge de fiecare dată. De câte ori mă vede, plânge, deci pur și simplu îl evit. Prefer să îl aud la telefon și mai rar să-l sun să-l văd pentru că îmi dau seama că e greu pentru el.

Intervievator: Ce credeți că le lipsește acum cel mai mult?

M15: Cred că le lipsesc eu. Mai mult decât orice le lipsesc eu. Chiar dacă e vecina, chiar dacă e nepoata bunicii, nu e același lucru. Bunica mai are nepoți după frații ei. Au fost o familie numeroasă de opt copii și are nepoți, adică copiii fraților ei, dar nu e același lucru pentru că eu pentru ea am fost, să zicem, raza ei de soare. Ținând cont că ea a avut un singur copil și că ăla a fost bolnav, iar mama nu a studiat niciodată, nu s-a dus la școală. Nu știe să scrie, nu știe să citească. În momentul în care m-am născut eu, pentru ea a fost o bucurie nouă și cred că le lipsesc cel mai mult. Repet, nu atât de mult ajutor, cât mă știa acolo. Cu cine să vorbească în fiecare dimineață, cred că asta e cel mai greu.

Intervievator: Da, vi s-a întâmplat vreodată să aveți și discuții în contradictoriu?

M15: Cred că în ultimii ani nu, poate în tinerețea mea, tinerețe în ghilimele. În perioada adolescenței poate. Asta e perioada când orice copil nu-și ascultă părinții.

Intervievator: Dar după ce ați plecat, ați avut subiecte în contradictoriu pe care să vă contrariați așa, nu neapărat de ceartă, dar de contre?

M15: Nu prea, pentru că ei mi-au dat libertate totală, iar eu am încercat să nu-i dezamăgesc. Și nu am avut problema asta. Au avut încredere totală și nu am avut de ce să ne certăm.

Intervievator: Dacă ați putea să le oferiți în acest moment un obiect care să le facă viața mai ușoară, la ce anume v-ați gândi?

M15: Un obiect nu știu, poate o persoană fizică ar trebui să le facă viața mai ușoară. Au multe nevoi. Cineva care să-i ajute să se spele, cineva care să îi ajute. Să zicem că am reușit să le organizez viața într-un mod sau altul având vecina care le face cumpărături, vecina care le face curățenie o dată la săptămână. Dar cineva care să fie aproape, să le facă, nu știu, cu masaj, să-i spele. Aici nu am găsit soluția și igiena lor suferă. E greu să ceri cuiva să-l spele. E greu. Când ești tu e cu totul altceva. O faci cu mare drag. Sunt ai tăi. Sunt cei care ți-au dat viață, te-au crescut, e simplu. Dar să-i spui unui străin: „Du-te și spală-i, dezbracă-i și spală-i la fund”. Pentru mine, asta personal lipsește.

Intervievator: Aș vrea acum să facem un exercițiu de imaginație, să vă imaginați dumneavoastră un obiect, o mașinărie, un fel de robot care la ora actuală nu există, dar care ar avea însușirile necesare pentru a satisface nevoile părinților dumneavoastră. Și aș vrea să vă imaginați acest roboțel și să mi-l descrieți. Cam ce ar trebui să facă? Cum să arate el?

M15: Un produs care să înlocuiască un om, să zic așa, care să-i aducă farfuria cu mâncare în față, să-l ajute să se ridice, să îl ducă la baie. Un robot care să aibă funcționalități umane.

Intervievator: Și cum ar arăta acesta?

M15: Cu aspect uman, zic eu. De genul unui fermier, nici nu știu.

Intervievator: Ok, deci cât de cât să se asemene umanoid. Nici nu știu dacă ați văzut robotul Sofia. 

M15: Nu, nu.

Intervievator: Adică un robot care are față de om?

M15: Da.

• Percepția asupra vieții celor rămași acasă

Intervievator: Cât de des mergeați acasă înainte de pandemia Covid?

M15: Din păcate, din cauza serviciului, tot odată pe an. Au fost momente în care am fost de două ori, mai mult de trei ori niciodată.

Intervievator: Deci odată pe an. Când ați fost ultima dată acasă? Și cum a fost? Cât ați stat?

M15: În urmă cu doi ani, am stat cinci săptămâni.

Intervievator: Ce ați făcut în această perioadă? Cum a fost?

M15: Fac tot ce se poate pentru ei. Încep de la curățenia casei, primul lucru. Apoi, încep de la igienă. Repet, îi iau pe fiecare în parte, îi duc la baie, spăl, tai unghii. Tot ce ține de igienă. Ținând cont că au vârsta pe care o au, încerc să le masez picioarele în fiecare seară, să cumpăr toate produsele, să încerc cât de cât să lucrez și cu alimentația. Că ei au și problema alimentației. Din cauza vârstei, din cauza faptului că nu se mai pot mișca ca în anii trecuți, mănâncă doar chestii rapide. Nu mai reușesc să-și gătească mâncăruri sănătoase și atunci e clar că apar și celelalte boli. Gen obezitate în cazul bunicii. Kilogramele în plus duc la picioare umflate, la multe altele. Și încerc puțin să le dau atenție alimentației. În general, în fiecare an când mă duc acasă le fac analizele. Asta ca să știu unde mai trebuie lucrat, ce mai trebuie. Mă duc acasă, îi umplu de vitamine. Dar din păcate toate chestiile astea se întâmplă doar o dată pe an. Apoi, 11 luni rămân în voia Domnului. Într-o lună, cât sunt acasă, încerc să fac tot posibilul să simtă că sunt acolo.

Intervievator: Considerați că părinții dumneavoastră, bunicii, o duc mai bine sau mai rău acum față de când ați plecat?

M15: Acum, din punct de vedere uman, mai rău. Din punct de vedere al banilor poate mai bine. În perioada în care eram acasă era foarte greu. Banii nu ajungeau niciodată. Pur și simplu, doar reușeam să ajungem la sfârșit de lună. În momentul de față nu mai contează banii. Au trecut și ani, 17 ani sunt mulți și în prezent ei au îmbătrânit și nevoile le sunt cu totul altele.

Intervievator: Cum își petrec ei timpul acum? Ce fac?

M15: Totul se desfășoară în casă, în curte. Asta e tot ce fac. Doar mama e singura care se duce la magazinul apropiat casei, unde cumpără pâine sau strictul necesar. În general, cumpărăturile mari le face o vecină. Încearcă să aprovizioneze pe toată lumea, dar în casă și în curte, nimic altceva.

Intervievator: Pe cine mai au mai apropiat acolo? Rude, prieteni sau doar pe vecina?

M15: Doar vecinii.

Intervievator: Da, dacă vreți să le faceți o bucurie sau o surpriză, cum procedați?

M15: În general fac în fiecare an de ziua lor. O pun pe vecina să le pregătească un tort și să meargă acolo cu surpriza. Asta e singura surpriză din partea mea, de la distanță.

• Proiecte

Intervievator: Ținând cont de experiența dumneavoastră personală, care credeți că sunt principalele avantaje ale emigrării dumneavoastră în Italia?

M15: Avantaje pentru mine sau pentru ei?

Intervievator: Pentru dumneavoastră.

M15: Pentru mine sunt multe. Poate dacă aș fi fost din România, dintr-un oraș unde ai mai multe posibilități, poate ar fi fost diferit și atunci aș spune că nu e cine știe ce diferență. Dar în momentul în care pleci dintr-un sat uitat de lume, diferența e mare și avantajele sunt multe pentru că nu există lipsa banilor. Atât timp cât ai un serviciu, reușești să-ți faci o viață decentă, poate chiar să-ți cumperi o casă cum am făcut noi în situația de față. Ai absolut totul pe o rază de 500 de metri, începând de la spital, școală, sală de sport, absolut totul. Și îți este mai ușor, ai o viață mai frumoasă.

Intervievator: Dar credeți că sunt și dezavantaje?

M15: Depinde. Dacă ești unul care nu reușești să te integrezi în societatea asta, nu reușești să te adaptezi regulilor sau mâncării de aici deoarece multă lume continuă să trăiască cu toate obișnuințele din România, cu grătar cu mici în fiecare weekend. Sunt foarte mulți români care nu reușesc să se despartă de chestia asta, iar atunci trăiești rău pentru că ești tot timpul cu gândul în România. Trăiești tot timpul o petrecere ca în România, vrei să mănânci semințe pe bancă ca în România și atunci nu reușești să treci peste. Avantajul meu este că am venit totuși tânără. Atunci când pleci la 19-20 ani, nu ai o viață standard deja formată. Ești încă pe un drum de a te forma. Și atunci e mai simplu să te integrezi la ceea ce se întâmplă, dar au fost persoane care vin la 40-50 de ani și nu se pot obișnui cu o astfel de viață, cu un alt stil. Mi-am adus aminte o chestie foarte absurdă, să ai un program la masă. Deci când eu în România mâncam la trei, la cinci, la cât simțeam eu că mi-e foame. În prima zi când am venit, am plecat cu ruda asta care m-a adus prin oraș. Și ne sună prietenul ei și ne zice: „E ora 7, e ora mesei. Cum de nu sunteți în casă?” am început să râd pentru că e ora mesei, când eu așa ceva nu am avut niciodată în România. Deci mâncam în funcție de cât îmi era foame. Bine, nu spun că asta e tipic tuturor românilor, ca și de altfel restaurantele. Aici nu o să găsești niciodată un restaurant deschis la 3 ziua sau la 5 după amiaza. Aici îl găsești la prânz și la cină, în rest e închis. Se deschide exact la ora 12, se închide la 2:30, se redeschide seara și asta e tot. Mie mi se părea absurd să nu poți să mergi să bei un suc la restaurant la ora 4. Deci sunt cu totul alte reguli, ca și magazinele care la vremea respectivă făceau pauza de prânz de la 12 la 3. Când la noi magazinele erau non-stop deschise, aici mi se părea absurd ca la ora prânzului să nu găsești niciun magazin deschis. Și acum s-a mai schimbat și aici pentru că lipsa de bani a făcut să le țină deschis non-stop.

Intervievator: V-ați gândit vreodată să plecați în altă țară străină?

M15: Nu, poate mi-ar fi plăcut întotdeauna să merg din curiozitate și să locuiesc ar fi fost Anglia. Și m-aș fi dus dacă nu ar fi apărut copii.

Intervievator: V-ați fi dus în vizită sau ați fi plecat acolo?

M15: Inițial în vizită. Și dacă mi-ar fi plăcut, aș fi rămas. Asta fiindcă limbă vorbită era engleza, mai ușoară la vremea respectivă. Mi-ar fi fost mult mai simplu.

Intervievator: V-ați gândit vreodată să vă aduceți bunicii și părinții în Italia?

M15: Doar în vizită m-am gândit. Nu i-am adus niciodată, asta pentru că am lucrat în permanență timp, timp ăla suficient pe care să-l am pentru vacanță, nu l-am avut. Apoi bunicii au și ei o vârstă, nu mai am cum să-i pun pe drum în avion. Doar în vacanță și niciodată definitiv. Asta pentru că să iei niște oameni care au trăit toată viața la casa lor, în curtea lor și să îi aduci aici, să-i închizi într-un apartament, e ca și cum îi omor. Asta în niciun caz.

Intervievator: Ați discutat vreodată cu ei despre asta? Ei ce au spus?

M15: Mama mai zicea: “Vin la tine și stau acolo”. Asta pentru că apăreau des certuri între ea și bunici, iar bunicii de când au îmbătrânit au mai multe nevoi. Ea având problema pe care o are, refuză să îi ajute atunci când ei cer ajutorul. Și atunci ea îmi spune: “Vin la tine și nu mai stau cu ei”, dar e clar că asta nu se poate întâmpla. Dar ea a mai spus lucrul ăsta.

Intervievator: Dar bunicii ce au spus? Ar veni să stea definitiv? Ați discutat?

M15: N-am discutat niciodată și nici nu s-a vorbit de așa ceva, dar nu cred. Poate bunica da, bunicul nu, pentru că e obișnuit cu locul lui, casa lui. El trăiește pentru locul în care s-a născut toți cei 96 ani ai săi.

Intervievator: Dar v-ați gândit vreodată să reveniți în România?

M15: Soțul meu zice că la bătrânețe. Eu îi zic că nu știu dacă se va mai întâmpla. Atât timp cât lipsești o viață, chiar dacă zici: „Mă întorc acasă unde am mai multă libertate și am casă la țară.” În cazul soțului, el are toate condițiile și față de cei de la țară. Dar atunci stai și te întrebi ce fac cu copiii. Îi las aici și îi abandonez și plec în altă țară? Nu. Nu ştiu, soțul zice că la bătrânețe.

Intervievator: Ce ar trebui să se întâmple ca să reveniți în țară?

M15: Ca să revenim în țară, ar trebui să rămânem fără locuri de muncă, să nu mai avem cu ce plăti ratele la bancă pentru casa cumpărată și să nu ne mai găsim de lucru, să nu mai facem față. Atunci, soluția ar fi să ne întoarcem în țară. Eu bineînțeles că aș face tot posibilul să nu mă întorc. Asta ca să nu le dau viața copiilor peste cap. Nu ai cum să rupi un copil de la școală și să îl înveți o altă limbă. Ei cunosc foarte bine limba pentru că am încercat să îi învăț româna fără să greșească, să vorbească corect. Vorbim română în permanență acasă. Asta pentru că vorbim și cu bunicii, copiii mei vorbesc cu ei în țară și ne petrecem o lună în România. Deci, e absurd să duci un copil care să nu știe să vorbească românește. Și atunci am început să ne menținem originile.

Intervievator: Dar cum credeți că va fi peste cinci ani?

M15: Peste cinci ani pentru mine sau pentru cei de acasă? Peste 5 ani, s-ar putea să nu-i mai găsesc în viață.

Intervievator: Bun. Și pentru dumneavoastră?

M15: Pentru mine sper să nu se schimbe prea multe. În momentul de față am un loc de muncă stabil. Copii în continuare își urmează școala și să nu se schimbe prea mult.

Intervievator: Pot să vă întreb cu ce vă ocupați acum?

M15: Lucrez într-un restaurant. Chiar dacă perioada Covidului a fost dificilă, am reușit să supraviețuim.

Intervievator: În încheiere, aș vrea să vă imaginați că toată această poveste, că tot ce mi-ați povestit până acum este o carte nescrisă, iar pe final vreau să facem coperta acestei cărți. Cum vă imaginați dumneavoastră că ar fi această copertă?

M15: Sigur de culoare închisă.

Intervievator: O culoare închisă, dar negru sau nu neapărat negru?

M15: Nu, un maro aș zice.

Intervievator: Ok. Și ce să fie pe această copertă? Doar această culoare sau și o imagine?

M15: Aș putea să zic un copac sau chiar și un ghem de lână, un ghem de ață.

Intervievator: Firul vieții, așa?

M15: Exact.

Intervievator: Vă mulţumesc foarte mult. 

Interview migrant M15

• Identification

Interviewer Your age? 

M15: 37 years old. 

Interviewer: Country of residence?

M15: At the moment, Italy.

Interviewer: Do you have one or both parents in the country?

M15: Both parents. I could say my grandparents, they were like parents to me.

Interviewer: How old are your parents?

M15: My mother is 65, my grandparents are 86 and 93.

• Life in Romania and the reason for leaving

Interviewer: How was your life in Romania before you left?

M15: Before leaving, I finished high school and tried to get a job. If I’d gone to University, my grandparents’ would have had to pay the expenses, which was out of the question. I got a job and I realized, after a year of working in Romania, that I didn’t have enough money for my personal expenses and I couldn’t support a family, children, with a salary like that in the future. The first opportunity that came to me was a neighbour who had just returned from Milan, and I said to her, “Take me with you, I can’t achieve anything here.” So, after one year, I simply realised I couldn’t achieve anything. I was still living with my family without bringing money home, my family had to pay for the shopping and everything else. I didn’t have enough money for myself, and I decided to leave.

Interviewer: Did you have a job? What was it like?

M15: Yes, I worked in a supermarket for a year.

Interviewer: Okay, and what was your job like? You were saying the salary there wasn’t enough?

M15: Below the Romanian salary, I couldn’t manage at all with the salary in Romania. I can say I had enough, but I realised I couldn’t do anything more in the future. You start to want something more, a house of your own.

Interviewer: What was the family dynamic like before you left?

M15: I think all was well, because I had them close, and they only had me because I was an only child. I was theirs. I was their only hope, so to speak. When I decided to leave, there was a lot of drama because my grandfather never approved of it. Even now, at 93, he says to me, “If only you’d stayed…” And sometimes I explain, “If I had stayed, all four of us would have suffered, this way, we didn’t.” At the end of the day, I’m able to help them. I live a completely different life so we don’t have to suffer. But there’s also the distance, which is pretty hard for me, and especially for them.

Interviewer: Were you all living together then? With your parents and grandparents?

M15: My parents split up when I was little. Mine was a special situation. My mother was born with mental retardation, my father with autism. So, the story isn’t simple. They were never able to live together. I was born, my mother realised that she was not well in her marriage, and she decided to return home. My grandmother continued to fulfil her duty as a mother for us, for me and for my mother as well. So, my grandparents are like my parents, and my mother is like an older sister to me.

Interviewer: What did you use to do when you were with your grandparents? I would like us to talk about your grandparents, since you told me you feel closer to them.

M15: What did we use to do together? Absolutely anything. I would help with the field work. We had animals in the yard, I would help them with the housework and we would spend any event, any holiday together.

Interviewer: What was your grandparents’ financial situation then? Even your mother’s.

M15: At that time, only my grandparents had a pension, they had already retired and their pensions were quite small. My grandma’s was the minimum wage. At that time, my mother didn’t have a pension because no one knew she had the right to a pension. That was my burden to carry when I finished high school. I decided to take her to the hospital to see what could be done about a pension. I realised she shouldn’t have to suffer, since it’s not her fault she was born that way. The pensions were low. I remember that during high school I moved to Onești for four years. I went to high school. I am from Slănic Moldova. During those four years, they practically paid my rent so I wouldn’t have to go back and forth. It was 25 kilometres, and it was difficult. I remember there was only enough money left for bills and a few supplies. And ten days after they got the pension, the money was gone. We spent the next 20 days waiting for the next pension.

Interviewer: But were you helping them financially in any way?

M15: When I was in high school I couldn’t, you either study or work. When I finished high school, the situation was different. I got a job right away and I was working to make ends meet. But there was never enough money.

Interviewer: How did you decide to leave Romania? I know you told me your aunt came, but how did you decide?

M15: I decided suddenly because at that time, some girls were trying to leave the country. I would see girls coming back with money and managing to have another life, and at 18, you want what others have. And I thought if I didn’t leave, nothing would change. And I wanted to try. It wasn’t very easy here either, but I tried to pull through because there was no going back.

Interviewer: But have you worked in other countries?

M15: No, only in Milan and I’ve been here since 2005.

Interviewer: What did your grandparents and your mother say when you decided to leave?

M15: It was painful for them. They tried to control their emotions, their tears. Grandma was the one who always helped me have faith and told me to go wherever I felt better. Despite all her suffering, she told me, “Go, it’s better for you.” No one was happy about it, but they accepted the situation, maybe it was better for me.

Interviewer: Did they try to change your mind in any way, make you stay?

M15: Only my grandfather because he was sure life there would be difficult for me. I was pretty stubborn, so to speak, I always did whatever I wanted. There was no convincing me.

Interviewer: When you decided to leave, did you have a specific period of time or a goal in mind?

M15: Yes, like all Romanians who come to Italy, I wanted to earn some money. As for myself, I decided to work for a few years to reach my goal, to build a house, to have some money and come back. So, that was the idea, just like all Romanians who come here. Unfortunately, the years pass and the situation changes. Achieving something isn’t easy. The years go by, you get used to a different lifestyle and it’s hard to go back.

Interviewer: What did you know about what was waiting for you there when you left?

M15: Too little, because I knew it wasn’t going to be easy, but I wasn’t aware just how hard it would be. I didn’t realise, at 19-20 years old you’re not aware of the life you’re going to have or the dangers. But considering that I didn’t live in luxury at home, I thought it couldn’t be worse. I wanted to try and fortunately for me, I was quite lucky. It was good, I think. But they kept warning me, “Mind my words, no one will give you anything for free.” Let’s say I was lucky, I found a job here quickly.

• Adaptation to the host country

Interviewer: What do you remember from the first day you arrived in Italy?

M5: On the first day, I felt like a stranger, I didn’t understand a thing. I was trying to, but everything was difficult. I still didn’t speak the language at all. It was hard, but I tried not to give up. I would have taken any kind of job. A decent one, of course, just so that I could stay here. The best part was when I earned my first money and I was very satisfied, but the first few days were pretty bad, so to speak.

Interviewer: Can you tell me a little bit about what happened?

M15: I was hoping to find a job. But it wasn’t easy. I was renting part of a house, alone with a family from Ecuador in South America. And it was very difficult, although let’s say I spoke a little more Spanish than Italian. So, I was able to communicate with the people in the house. With all the soap operas I’d watched in Romania, it was easy. But I didn’t understand Italian. I was struggling with Italian. So, all I had in that house was my own bed. Basically, I was only paying 250 euros for one bed. And the relative who had brought me would come visit from time to time. She was working and told me we would find a job. It took me three weeks to find my first job. The first newspaper ads – back then you had to go to a newspaper store, a newsstand, you gave them the ad you wanted to be published in the newspaper and you paid depending on how many days you wanted it in the paper. The downside was that I was only getting calls from men who wanted to take advantage, and it made being in Italy less enjoyable. Of course, I refused all suspicious offers. And eventually, I was lucky to find a job at a restaurant, where I had to go twice a week because they only needed more staff on the weekends. The first three weeks were bad. I would try to go out, walk around the block. I would go to church, small things to pass the time. I became so desperate in those three weeks, that I would stop people on the street and ask for work, just so that I could get a job. I came here to work, like I said, it was a long wait, but after three weeks, little by little, I succeeded.

Interviewer: Were there any situations where things were worse than you expected?

M15: Yes. Because my relative also invited me to live with her and her Italian boyfriend. I think that man wanted to set me up with some friend of his, so to speak. I wasn’t interested at all, he was a bit mad about it and one day he told me that I couldn’t live with them anymore. So, that was the worst thing that happened to me in Italy. Suddenly, I only had one day to find a place to live knowing I would be left on the streets unless I did. It wasn’t nice. Luckily for me, everyone was putting up ads at the time, there was a place visible to all Romanian buses and they put up Romanian ads there. And somehow, I found a family looking for someone to live with them. They had a free bed, so to speak. And I immediately called and went there. I only had enough money to pay the rent. And the good part about working at the restaurant was that my meals were included, so I didn’t have to worry about that. But it was horrible of him, and it was hard for me to find out in the evening that I couldn’t live in that house anymore.

Interviewer: Yes, but have you ever had to take jobs below your skill level?

M15: Below my level… I don’t know what to say, but I also cleaned houses. Because everyone who comes here takes that kind of job. Of course, as long as you get paid, you can’t refuse because it’s a source of income and that’s important. But maybe, let’s say, I wasn’t very picky, I never refused a job or had any demands. The important thing for me was to earn money. At the moment, I don’t do it and I’m not tempted to, it’s pretty hard work. You have a limited amount of time and you have to do it well and at the speed of light.

Interviewer: Have you ever tried to hide your jobs from people at home? Your jobs in Italy?

M15: No. I’ve never done anything out of the ordinary to be ashamed of. I’ve never had such a job. I think my jobs were always decent, even when I was cleaning. There’s no shame in it. And I never tried to hide it. Maybe I didn’t tell them the truth about the hardships, about the first three weeks when I didn’t have a job. I never told them that. I never told them I was about to be kicked out of the house, because they would have suffered more than I did. So, I was able to get over it, but they wouldn’t have been. Of course, every child hides things, you can’t tell your parents everything about reality as it is.

Interviewer: Did you speak the language before you got there? 

M15: No. 

Interviewer: How easy is it for you now? Do you speak Italian, do you write in it?

M15: Yes, I do now.

Interviewer: Do you have connections with other Romanians living in Italy?

M15: Yes, because we have friends, one way or another. When you have two children like I do, you meet other mothers and it’s impossible not to communicate. If they wanted to leave the country, it’s even easier to talk because you have common topics. We have friends of all nationalities, but we get along best with other Romanians.

Interviewer: What kind of connections do you have? Are they friends or just acquaintances?

M15: We also have acquaintances, but also very close family friends that I met here.

Interviewer: What do you like most about the country where you live now, Italy?

M15: There are quite a few things I like. If I have to mention one, I’ll say the hospitals first and foremost. One of the reasons I wouldn’t return is the way I was treated here, compared to the way I was treated in Romania. I could say that’s the main reason. Secondly, the people are nice, they’re kind. In Romania, not everyone is, unfortunately. I don’t mean to generalise, but I’ve been treated badly even in public places, like the post office. They tell you, “We’re closed, I don’t have time for you,” when you’re actually going there to pay a fee. I went to the town hall in Onești, for example, a few years ago. One lady behind a counter suddenly said to my face, “We’re closed, what are you doing here at this hour?” I was baffled because she could have been nice and told me to come back later. This is something I can’t stand.

Interviewer: And you say these things don’t happen in Italy?

M15: As long as you behave well, they don’t happen to you. If you behave badly, they happen here, too. But it’s all up to you, how you treat people. If you’re disrespectful, you get disrespect. In Romania, you may be treated with disrespect even when you’re polite.

Interviewer: But are there things you don’t like about Italy?

M15: I think so. If I think about it. Sometimes they are cold. The people who live close to you, I mean, the neighbours are cold. They don’t care if the old neighbour downstairs has something to eat or not. When I was living in the countryside, I had a close relationship with the neighbours. Even my parents, even though I left them, in a way, I abandoned them in Romania, I am lucky to have kind neighbours who visit them, ask them if they need anything. Which doesn’t happen here. Everything is rushed here, life is so hectic that they don’t care if you exist or die at home. That’s the downside of life in Italy, everything’s rushed. The pace is much faster than in Romania.

Interviewer: Compared to how long you were going to stay when you left, how many years did you stay?

M15: I would have liked to stay a year or two, and instead I stayed for another fifteen.

Interviewer: So, you’ve been in Italy for 17 years.

M15: Yes.

Interviewer: What made you stay so long? What changed in the meantime?

M15: In the meantime, I built a family, the children came along and then it was settled. My first child is 9 years old. Of course you can’t go back. Maybe there was still hope before. But from that moment on, no. Even if we are both from Romania, but with a great distance between us. There are 500 kilometres between me and my husband in Romania. We met here, otherwise we never would have met. And when we had children here, of course I wanted a better future for them. When you live in a big city like Milan, you leave the house and you have every opportunity. You think, “If I go back to my country, will I still have these opportunities? I won’t.” So, it is what it is. Although life here for the kids isn’t as nice than the one we had as children. Children always stay inside, they don’t go out without their parents until they’re 12, 13 years old. They don’t leave the house alone. That’s because you can’t let them, the city is big, there are many dangers. The danger remains, because there are drugs everywhere, there are many more dangers. Maybe they wouldn’t have dealt with them in the country. As always, there are pros and cons. You have to face reality.

Interviewer: So, you stayed in Italy longer because the children came along in the meantime. If they hadn’t, would you have returned to Romania?

M15: I don’t know if I would have. Once you have a better life, it’s hard to go back. It’s hard to go back, pick up where you left off, can find a job in the city where you have to commute 25-30 kilometres. So, what’s the point? It is what it is.

Interviewer: Would you say you have adjusted to the place where you live now, in Milan?

M15: Yes, I can say I have adjusted one hundred percent, even though I miss my family. My grandma is the only one who encourages me and tells me this is just the natural course of things. Everyone has to live their own lives, parents don’t own their children. We each have our own spiritual life and I think we should follow the course of our own lives. You can’t live your whole life thinking about your ageing parent. It’s hard, it feels wrong, very wrong, but you can’t sacrifice yourself. Even if I were living in another city in the country, I wouldn’t have been able to go there every day for whatever they needed.

Interviewer: If you were to make the decision you did 17 years ago again, would you do the same? Or maybe you would do it differently? Maybe you would change something?

M15: I think so. I think I would do it all over again.

• The relationship with the family (especially the parents) 

Interviewer: Who else in Romania are you close to, your grandparents, your parents?

M15: My parents, my mother, but also my father, even though we never lived in the same house. I can’t communicate with him on the phone. I can’t because he has autism, I can’t have a dialogue with him. But my uncles, his brothers, call me sometimes. We make video calls and we talk. In his case, he is luckier because he has his brothers by his side and they can take care of him. In my mother’s case, she is the one who needs to be looked after by the elderly.

Interviewer: But what other closer relatives do you have in Romania?

M15: On my mother’s side, only my mother’s cousins ​​because she’s an only child. So am I.

Interviewer: Do you send money home? Do you help your grandparents?

M15: When needed, when needed because they now have three pensions and never ask for anything at all. They don’t need money because they live in the countryside, they can only spend it on food. But, as a thank you, so to speak, I send them packages every Easter, Christmas, or in the summer, for example. About three or four times a year, I send them packages with what I think they might like. Usually, things to eat, to wear, that sort of thing.

Interviewer: Okay, do they send you packages from the country? Since we’re talking about this.

M15: Yes, I specifically ask them for cozonac (translator’s note: a sweetened, flaky bread, traditionally served at Easter or Christmas in Romania) in each package. That’s because I don’t make it here, I can only buy it, but it’s not the same thing, so I prefer to make bread and she makes me a little something sweet, stuff like this that she bakes in the countryside.

• Communication with parents left at home

Interviewer: How often do you communicate with people at home?

M15: Usually, about once a week. And even more often with the neighbour to make sure they’re okay, I write to her every two or three days, “Have you visited them, are they okay?” Because she’s able to see them almost every day. and let me know if all is well.

Interviewer: Okay, and how do you communicate without your grandparents? By phone? Video?

M15: On the landline and my neighbour sometimes goes there with her own phone so I can see them on video, but not always,

Interviewer: Do you usually call them or the other way around?

M15: They don’t know how to call me, they’ve never once called me in 17 years, only I call.

Interviewer: Have you ever been in a situation where you needed to get in touch with your family and were unable to?

M15: Maybe yes, because people in the countryside have work to do in the yard, but that was when they had their strength, not anymore. And when they didn’t pick up, I would call the neighbour, “Go see what they’re doing, they’re not picking up. I’d like to make sure they’re okay.”

Interviewer: I understand your grandparents don’t use technology at all.

M15: No, not at all. I was even upset with RomTelecom for giving them internet and a smartphone in the house. Well, like companies do in our country, they take advantage of poor people. Well, the poor woman couldn’t say, “I don’t want it, I’m not interested,” and they made her all kinds of offers to increase her bill, and I was a little mad at them.

Interviewer: But does she have a cell phone, or do you use the landline?

M15: The landline, because I tried buying her a cell phone a few years ago and she couldn’t remember how to charge it, how to turn it back on. So, I gave up on the idea. I thought the landline was best.

Interviewer: What do you usually talk to your family about? For example, what was your last discussion about?

M15: First of all, whether they are healthy. The first question is how they are. They don’t really tell me. They often don’t tell me the truth. So that they don’t scare me, that’s what my grandma says. She doesn’t say it to my face, but I know she doesn’t tell me the truth. It happened with some serious situations two years ago. She had a cold and said she was fine, but when I called her two days later, she had severe pneumonia. She was hospitalised. If I hadn’t called her in the evening… So, I found out she had a cold and I called her the next day. I could hear she had a pretty bad cough. I called her the next day at about 10 p.m. I knew they went to bed early, at 11, 12 and I called her at 10 in the evening, she couldn’t speak on the phone. So, she was already in an awful state. And it was pretty bad because I had to call the neighbours, get an ambulance, take her to the hospital urgently. If I hadn’t called her, she would have surely died. So, that night was a close call. Her blood pressure had reached 200 something because she was dying.

Interviewer: So, the first thing you talk about is health.

M15: I ask her, “Does anything hurt? Where does it hurt?” She hides the truth from me, I’m sure. But on the bright side, she’s an optimist. She faces any hardship with courage, so she gets back on her feet every time.

Interviewer: What do your grandparents complain about?

M15: My grandma doesn’t really complain about anything. Like I said, she’s an optimist. My grandfather, however, is always, say, pessimistic, every year he says to me, “I’ll never see you again, I’m sure I’ll never see you again. This is the last time we say goodbye, you’ll see.” And I say, “Come on, we’ll see each other again.” He complains about the distance, about not seeing me. I avoid seeing him on camera because he cries every time I call. Whenever he sees me, he cries, so I simply avoid it. I’d rather hear him on the phone and see him on video less often because I can tell it’s hard for him.

Interviewer: What do you think they miss the most now?

M15: I think they miss me. More than anything, they miss me. Even if there’s the neighbour, my grandma’s niece, it’s not the same. My grandma has some nephews and nieces. They were a large family of eight and she has nieces and nephews, her siblings’ children, but it’s not the same because I was, let’s say, the apple of her eye. Considering that she only had one child and she was ill, and my mother never studied, she didn’t go to school… She can’t write, she can’t read. When I was born, she had a new reason to be happy and I think they miss that the most. Again, not necessarily my help, just having me close. Having someone to talk to every morning, I think that’s the hardest part.

Interviewer: Yes, have you ever had arguments?

M15: Not in recent years, I think, maybe in my youth, my so-called youth. When I was a teenager, maybe. That’s when no child listens to their parents.

Interviewer: But after you left, were there any topics you disagreed on, not necessarily fights, but disagreements?

M15: Not really, because they gave me complete freedom, and I tried not to disappoint them. And we never had this issue. We trust each other completely and we’ve had no reason to argue.

Interviewer: If you could offer them an object that would make their lives easier right now, what would you think of?

M15: I don’t know about an object, maybe a person who could make their life easier. They have many needs. Someone to help them bathe, someone to help them. Let’s say I’ve managed to organise their lives somewhat through my neighbour who does the shopping for them, the cleaning once a week. But someone they can have close, I don’t know, give them a massage, bathe them. I couldn’t find a solution here and their hygiene suffers. It’s hard to ask someone to bathe them. It’s difficult. When it’s you, it’s completely different. You do it gladly. They’re your family. They’re the ones who gave you life, raised you, it’s easy. But to tell a stranger, “Go and bathe them, undress them, clean them top to bottom,” I couldn’t find that.

Interviewer: I would now like us to do an imagination exercise, to picture an object, a machine, a kind of robot that doesn’t currently exist, but which would have the necessary qualities to meet your parents’ needs. And I would like you to picture this robot and describe it to me. What should it do? What should it look like?

M15: A product that functions as a human, so to speak, that can put food on a plate and bring it to them, help them stand, take them to the bathroom. A robot with human capabilities.

Interviewer: And what should it look like?

M15: Like a human, I think. Like a nurse, I don’t even know.

Interviewer: Okay, so somewhat humanoid. I don’t know if you’ve seen Sofia the robot. 

M15: No, no.

Interviewer: You mean a robot with a human face?

M15: Yes.

• Perception of the lives of people left at home

Interviewer: How often did you visit home before the Covid pandemic?

M15: Unfortunately, because of my job, once a year. I went twice a year sometimes, never more than three times.

Interviewer: So, once a year. When did you last visit home? And how was it? How long did you stay?

M15: Two years ago, I stayed for five weeks.

Interviewer: What did you do during that time? How was it?

M15: I do whatever I can for them. I start with cleaning the house. Then, hygiene. Again, one at a time, I take them to the bathroom, bathe them, cut their nails. Everything hygiene related. Considering their age, I try to massage their feet every night, buy all the products they need, I try to improve their diet a little. There’s also a problem with their diet. Because of their age, because they can’t move like they used to, they only eat fast food. They can’t cook healthy food anymore, so of course they start to get sick. Like obesity, in my grandmother’s case. The extra weight leads to swollen legs and so on. And I try to pay attention to their diet a little. Usually, I do their medical check-ups. So that I know what needs to be taken care of, what needs to be done. When I go home, I fill them up with vitamins. But unfortunately, all this only happens once a year. Then God knows what happens the other eleven months. For the one month I’m at home, I try my best to make my presence count.

Interviewer: Do you think your parents, your grandparents, are doing better or worse now than when you left?

M15: Now, they’re doing worse emotionally. Financially, maybe better. It was very difficult when I was at home. There was never enough money. We could barely make it to the end of the month. Now, money isn’t a problem anymore. Years have passed, 17 years is a lot and now they have aged, and their needs are completely different.

Interviewer: How do they spend their time now? What do they do?

M15: They spend all their time in the house, in the yard. That’s all they do. My mother is the only one who goes to the store near the house to buy bread or the bare necessities. In general, a neighbour does the shopping.  She tries to get them all the supplies they need, but they stay in the house and the yard, nothing else.

Interviewer: Who else are they close to there? Relatives, friends or just the neighbour?

M15: Only the neighbours.

Interviewer: Yes, if you want to make a nice gesture for them or surprise them, how do you do it?

M15: I usually do it on their birthday every year. I tell the neighbour to bake a cake and surprise them. That’s the only surprise from me, from a distance.

• Projects

Interviewer: Given your personal experience, what do you think are the main benefits of your emigration to Italy?

M15: Benefits for me or for them?

Interviewer: For you.

M15: There are many for me. Maybe if I were from a Romanian city with more opportunities, it wouldn’t have been so different. But when you’re coming from a nearly deserted village, there’s a big difference and there are many advantages because you have enough money. As long as you have a job, you manage to make a decent living, maybe even buy a house like we have. Absolutely everything you need is within a radius of 500 metres, starting with the hospital, school, gym, absolutely everything. And it’s easier, life is more beautiful.

Interviewer: But do you think there are also disadvantages?

M15: It depends whether you can integrate into this society, adapt to the rules or the food here, because many still keep all their Romanian habits, with barbecues and mici (TN: Romanian dish consisting of grilled ground meat rolls) every weekend. There are many Romanians who can’t let that go, so you can’t enjoy life here because you’re always thinking about Romania. You always want parties like the ones in Romania, you want to eat seeds on the bench like in Romania and you can’t let it go. My advantage is that I was young when I came here. When you leave at the age of 19-20, you don’t have an established routine. You’re still finding yourself. And it’s easier to adapt to life here, but there were people who came at 40-50 years old and couldn’t get used to such a life, with a different lifestyle. I remember a very absurd thing, having a meal schedule. In Romania, I would eat at three, at five, whenever I felt hungry. The first day here, I went into town with this relative who had brought me. And her boyfriend called and said, “It’s 7 o’clock, it’s dinner time. How come you’re not at home?” I started laughing because I’d never had something like dinner time in Romania. I would eat whenever I was hungry. Well, I’m not saying all Romanians do that, the restaurants are the same. Here, you’ll never find an open restaurant at 3 or 5 in the afternoon, only at lunch and dinner time, otherwise they’re closed. They open at 12 o’clock, they close at 2:30, they reopen in the evening and that’s it. I found it absurd that you can’t go have juice at a restaurant at 4 o’clock. So, the rules are completely different, like the shops that used to close for lunch break from 12 to 3 at the time. Used to shops in Romania always being open, it seemed absurd to me that no shops were open at noon. That has changed here as well, because the lack of money made them stay open non-stop.

Interviewer: Have you ever considered moving to another foreign country?

M15: No, I’ve always liked the idea of maybe living in England out of curiosity. And I would have done that, if it weren’t for the children.

Interviewer: Would you have visited or moved there?

M15: I would have visited at first. And if I had liked it, I would have stayed. Because the language there is English, which was easier at the time. It would have been much easier for me.

Interviewer: Have you ever considered bringing your grandparents and parents to Italy?

M15: Only to visit. I’ve never brought them here, that’s because I was working all the time, I never had enough time for a vacation. And then there’s also my grandparents’ age, I can’t have them travel by plane anymore. Only on vacation, never permanently. Because to take people who have lived all their lives in their house, in their yard, and bring them here, lock them up in an apartment, would be like killing them. It’s out of the question.

Interviewer: Have you ever talked to them about it? What did they say?

M15: My mother sometimes says, “I’m moving in with you.” That’s because she often has quarrels with my grandparents, who have more needs now that they’re older. With her problem, she refuses to help them when they ask for it. So, she tells me, “I’m moving in with you so I don’t have to live with them anymore,” but of course that can’t happen. But she’s said it before.

Interviewer: But what did your grandparents say? Would they move in with you permanently? Have you talked?

M15: We’ve never discussed it and it hasn’t come up, but I don’t think so. Maybe my grandma, but definitely not my grandfather, because he’s used to his own place, his house. He’s been living for his birthplace all his 96 years.

Interviewer: But have you ever considered returning to Romania?

M15: My husband says we will when we’re older. I tell him I don’t know what will happen. You’ve been away for a lifetime, even if you think, “I’m going home where I have more freedom and a house in the countryside.” In my husband’s case, he has everything he needs compared to those in the countryside. But then there’s the kids. Do I abandon them here and move to another country? No. I don’t know, my husband says we’ll go when we’re older.

Interviewer: What should happen for you to return to the country?

M15: We would only return to the country if we lost our jobs, were unable to pay the bank for the house we bought and couldn’t find work, if we weren’t able to cope. Then, the solution would be to return to the country. Of course, I would do everything I could not to go back. So that I don’t turn my children’s lives upside down. You can’t just take a child out of school and teach him another language. They know the language very well because I tried to teach them Romanian without mistakes, so they can speak it correctly. We always speak Romanian at home. That’s because we also talk to my grandparents, my children talk to them when we spend a month in Romania. It would be absurd to bring back a child who can’t speak Romanian. So, that’s why we tried to keep in touch with our roots.

Interviewer: But what do you think life will be like in five years?

M15: In five years for me or for those at home? In 5 years, I may not find them alive.

Interviewer: I see. And for you?

M15: I hope not much changes for me. I have a stable job now. The children will keep going to school and I hope not much changes.

Interviewer: May I ask what your job is now?

M15: I work in a restaurant. Even though it’s been difficult with Covid, we’ve managed to keep functioning.

Interviewer: In conclusion, I would like you to imagine that this whole story, everything you have told me so far is an unwritten book, and in the end, I want us to picture the cover of this book. What do you imagine this cover would look like?

M15: A dark colour for sure.

Interviewer: A dark colour, but black or not necessarily?

M15: No, I would say brown.

Interviewer: Okay. And what should there be on this cover? Just this colour or a picture as well?

M15: I would say a tree or even a ball of wool, a ball of thread.

Interviewer: The thread of life, right?

M15: Exactly.

Interviewer: Thank you very much.